Ploiesti, Norvegia si jocurile copilariei. Cu dovada!

Aparent un articol dadaist ăsta.
Dar nu e! N-am nici o apetență pentru i-logica dadaistă, deci Ploiești-ul, Norvegia și jocurile copilăriei mele chiar au o conexiune.

Lipsesc o săptămână din Ploiești și la întoarcere iaca minunată surpriză îmi oferă orașul.
Un salcâm înflorit !
Minunată imagine spuneam cu mai multe sensuri chiar, fiindcă totuși un salcâm înflorit pe 16 august eu nu am mai văzut până acum.
Salcâmii albi au înflorit în luna mai, știu sigur că în data de 12 mai erau doldora de flori, fiindcă în seara aceea m-am întors pe jos de la teatru pe sub florile lor.

Puiuțul ăsta de salcâm însă are flori mov, e tinerel și m-a întâmpinat în cartier pe când mă întorceam de la gară.
Mai avea ieri doar câteva buchete proaspete, restul erau deja uscate, dar încă mai atrăgea albine, din câte se vede.

Legătura cu Norvegia ?
Tocmai am văzut săptămâna trecută două etape din Turul Arctic al Norvegiei.
Și m-am vindecat de vreo două prejudecăți.
Cea mai mare revelație ?
Natura Norvegiei din miez de august e de un verde pofticios, un verde sănătos, un verde smarald, cum nu credeam să existe în zona arctică a Europei în nici o perioadă a anului.
De unde atâta explozie de clorofilă tocmai în zonele arctice ?!?

Iubitoarea de verde și de natură din mine s-a simțit pe dată invidioasă : Ploiești-ul arboricol e deja invadat de frunze galbene , iar Ploiești-ul stradal e tapetat deja de frunze maronii.
O tristețe venită prematur anul ăsta.

Când colo, iaca unde o zbughise verdele meu ! În Norvegia !!

Noroc cu puiuțul de salcâm de ieri.
Rămâne să-mi spuneți că ăsta cu florile mov nu e salcâm...
dar să nu-mi spuneți nici că e glicină, că totuși știu să deosebesc o iederă cu flori mov de un copăcel.
Ba mai mult, am și o casă în Ploiești pe care o vizitez an de an când înflorește glicina, e superbă îmbrăcată în cascade de verde cu mov.

Dar ăsta din imagine cred că e salcâm.
Că doar pe frunzele lui ne jucam în copilărie mă iubește, nu mă iubește.
Și cum fiecare crenguță are un număr impar de frunze, important e să pornești cu gândul optimist pentru a ajunge la aceeași concluzie.
Singura problemă e că zău nu-mi amintesc cine îmi doream să mă adore pe când aveam 5 ani.
Da'  sigur că rupeam în draci crenguțe de salcâm !

Sunt campioana la popice !

Gata, e oficial, sunt una din campioanele la popice.
Adică am reușit să dobor toate cele 4 popice pe care mi le propusesem.

Problema e acum că parcă aș pune una din popice la loc, că prea mă sperie un pic rezultatul ăsta.

E drept, popicele mele sunt doar examene.
Fiindcă de jucat propriu-zis, n-am jucat niciodată bowling.
Ar fi cazul acum să încep să și joc, dacă tot mă prezint în felul ăsta !

Problema este că ar trebui să mă bucur de succesul meu,
să mă simt THE ONE, ca în poza de mai jos.

Însă nu mă simt deloc așa.
Ori e de vină oboseala acumulată care momentan mi-a tocit orice emoție, fie ea pozitivă sau negativă,
ori e încă strestul și faptul că nu știu ce anume îmi va aduce toamna asta.

Ce urăsc cel mai tare e incertitudinea,
ori eu mai am de așteptat încă vreo lună pentru a vedea ce roade pot culege după munca mea.

Tare mi-aș dori să știu cum pot unii suporta așteptarea.
Cum aș putea să învăț să îmi schimb firea iubitoare de certitudini și de planificări ?

Zanele si Le Tour, lacrimile si inacdecvarea

V-am mai spus că zilele astea nu-mi potolesc stresul decât cu etapele din Turul Franței.
Azi a fost ziua vrăjitoarelor în Tur, deși n-a cântat Cargo.

Însă acum câteva zile comentariul etapei mi-a adus o poveste fix pentru sufletul meu (ușor bântuit).
Dacă Manolo (comentatorul Turului) a mințit, vă mint și eu acum, dar sunt minciuni frumoase :

în regiunea coastei de Nord-Vest a Franței sunt multe insulițe, teribil de mici și desigur nelocuite, aflate foarte aproape de țărm (din câte ne-au arătat din elicopter). Iar legenda spune că acele vreo 300  insule sunt de fapt lacrimile unor zâne care au fost alungate din acea regiune.

Și după dulcegăria asta (dovadă că și mie îmi plac dulcegăriile uneori) vine și partea amuzantă (ca să tăiem din emoția de mai sus, că doar de-asta par eu o insensibilă).
Menționînd legenda asta, Manolo a demonstrat ce hazoșenii pot rezulta dintr-un vocabular inadecvat tipului de poveste spusă :
"zânele au fost evacuate din acele locuri și lacrimile lor au creat aceste insule."
Alex Ciocan, pe fază, a amendat ca un lord afirmația :
"Parcă nu se prea potrivesc termenii, zânele cu evacuarea."
Manolo revine și se corectează :
"Da, să spunem atunci zânele de prin partea locului au fost mătrășite."

(sic!)

Pariuri bune pentru Le Tour 2015. Analiza subtila din gesturi.

Pariurile mele mai precis, după ce am urmărit ieri prezentarea celor 22 echipe participante :

- pe Contador nu l-am văzut niciodată atât de îngândurat. Arăta precum Hamlet după viziunea spectrală. Când era întrebat ceva părea că își amintește cum dă bine să râdă a încredere, așa  că alungea buzele într-un zâmbet larg. După care pica iarăși cu privirea în gol.
N-aș paria nimic pe El Pistolero, chiar dacă îl știu de ani de zile ca maestru al bluff-ului.

- Quintana, țânțarul anofel ... ăsta e la fel de inexpresiv ca un autist.
Nu-mi pariez banii pe autiști.

- Nibali ... ăsta părea împărțit între bucuria de a începe un nou tur și ceva îngrijorare.
Pariul meu ;  doi bani juma.

- Froome, Froomie ... toți banii mei pe el.
Tipul ori se auto-iluzionează singur minunat, ori chiar se simte bine.
La prezentare a luat microfonul din mâna reporterului ca să răspundă la întrebări.
Cred că nu l-am mai văzut atât de hotărât de mult timp.

- Și, desigur, bătrânul vulpoi. Nu prea cred că la 35 e ani Valverde mai poate câștiga,
dar fiindcă încep să am o vulnerabilitate de generație, devin suportera celor alor mei.
toate ambițiile mele merg cu Valverde.
Nah că am ajuns să țin și cu oportunistul ăsta, nu credeam așa ceva vreodată !
Ce înseamnă și parti-priurile astea legate de propria generație !

Plus, desigur, simpatie e simpatie :
Romain Bardet, cum să nu țin cu un tinerel care arată așa ?

Poza e luată de pe youtube, unde are franțuzul meu o engleză delicioasă :

Cu ea am sa ma recompensez

Ultima sută de metri pentru examenele mele importante.
Ca orice elev care chiar învață (adică prea conștiincios și prea din timp), am ajuns în faza aia în care deja nu mai îmi pasă, să iau oricât, dar să se termine mai iute.

Și tocmai văzui acum că exact pentru ziua în care am să primesc eu rezultatele muncii mele din ultimii trei -deja patru de fapt- ani, îmi pot oferi un cadou pe placul meu.

Un bilet la tipa asta ar fi fabulos, văd că totuși cel mai ieftin bilet la concertul ei costă 120 roni.
Dar merită !!

Cred că e cea mai senzuală voce feminină pe care am auzit-o în ani !
Pur și simplu tipa asta își plimbă vocea pe corpul meu !
Nu cred că sunt singura să simt furnicări la toate inflexiunile ei, tandre și apoi biciuitoare,
același vino-dar du-te ce mocnește în orice relație năbădăioasă.

Iar dacă n-o să am rezultate bune la examene,
atunci în loc să mă cadorisesc cu ea,
am să mă consolez în vocea ei cu totul !

Nu-i faină alegerea mea ?!

Dor de cei dusi, pomana si Sanzienele

Poate că într-adevăr au ceva supranatural Sânzienele, o fi mai fluid pragul dintre lumi în ziua asta de sărbătoare.

Azi noapte am visat-o pe Bunica, era aranjată cum îi plăcea ei mereu să fie, avea niște cercei impecabili din perle albe, cum n-am văzut mai frumoase.
Dacă era cochetă în visul meu înseamnă că e bine, eu așa cred.
(cred mult în spirite și vă rog să nu râdeți de ele că mie asta mi se pare mai păcat decât blasfemia de divinitate).

Iar azi după-amiază un bărbat a dat de pomană, aici în cartierul meu din Ploiești, pentru tatăl lui dus acum 4 ani. O pungă întreagă cu toate bunătățile dată unui complet necunoscut văzut pe stradă, așa cum îl rugase tatăl său.

Pentru pomenirea sufletelor celor duși, Dumnezeu să-i ierte !
Să le fie sufletele ușoare și liniștite !
Bogdaproste ! Frumos de fiul ce își cinstește tatăl și dă cu dărnicie pentru el.
Și sufletul bunicii mele sper că acum călătorește liniștit și vede toate locurile pe care n-a putut să le vadă în viață.

Frumoase Sânzienele, unora le e frică de sărbătoarea asta tocmai prin magia ei,
eu sper să ne mai rafinăm un pic simțurile cât să-i mai lăsăm pe cei duși să ne mai vorbească din când în când.
O zi, două, în an merită și supernaturalul de lângă noi să se apropie ?

Arunca-mi un os ! Daca esti partenerul ideal

Da, da, aruncă-mi un os !
Asta mi se pare cea mai bună și mai frumoasă strategie într-o relație.
Și nu, nu mi-am făcut un transplant de personalitate în lumea canină.

De fapt, metafora nici măcar nu-mi aparține.
Am citit-o acum vreo 4 ani print-o carte scrisă de o englezoaică, dar cum stau prost cu numele ...

Oricum, era vorba de o femeie trecută de 50 de ani care încă se gândea la soțul ei decedat cu ceva ani în urmă.
Și asta îi amintește despre el.
Nu fusese un om facil, ba chiar din contră. Cam ursuz, probabil un englez tipic (meteo-afectat).
Cu perioadele tensionate inerente din orice cuplu, la care se adăuga și incapacitatea lui de a comunica emoțional.
Numai că, așa cum spune femeia, din când în când îi arunca un os.
Și atunci puteau reface totul și să o ia iarăși de la capăt ca și cum cearta n-ar fi existat.
Și de asta femeii îi era, chiar și după ani de zile, dor de bărbatul ei.
Bine, povestea desigur se complică,
dar partea asta mi-a plăcut mie cel mai mult.

Un os nu-i mare lucru.
Dar câți dintre noi îl aruncăm și câți aruncăm în loc de os o nouă găleată cu apă rece?

Mi-e dor nebun de o carte bună.
Oare ce cărți faine se mai citesc acum ? Ce-aș mai putea să citesc ?

Scurt : filosofie de viata sanatoasa.

Nu comentez, că mi se pare inutil,
dar vă las o mostră din gândirea unui supraviețuitor :

"E interesant că orice ni se întâmpla, noi tot ne consideram norocoși."

Cum eu una sunt mereu GicăContra și nu scap nici o ocazie de a critica,
tipul ăsta de gândire mi s-a părut mereu  tâmpenie,
un mijloc de a te resemna și a coborî mereu standardele.

Dar dacă vă spun acum că fraza aparține unui supraviețuitor al Holocaustului și se referă la perioada de un an juma 'petrecută' la Auschwitz ?

Oare asta să fie secretul ?
Să încercăm mereu să găsim albul în negru ?
(dap, n-am fost corectă politic cu comparația asta. știu. Iaca, iar punem critica înainte).

Deci : împotrivire și gust de fiere  sau acceptare și senzație de sărac cu duhul ?

Cum sa spui nu fara sa spui nu.

Astăzi din manualul unor oameni inteligenți, anume vecinii noștri unguri.

În caz că nu sunteți la curent cu cele mai noi motive de apocalipsă socială din Europa : ca urmare a deloooc ciudatelor primăveri democratice de acum câțiva ani de prin Orientul Mijlociu , când chipurile dăduse pofta de democrație peste toate neamurile islamului, azi Egiptul, Siria, Libia colcăie de democrație. Care prin zonă semnifică doar două chestii : anarhie și nesiguranță plus dreptul de a-ți lua bocceaua în spinare.

Prin urmare Europa e invadată mai nou de valuri de imigranți din aceste țări iubitoare de democrație.
Italia și Grecia sunt cele mai afectate momentan, dar probabil asta nu va mai dura mult, fiindcă imigranții vor începe să  mișune spre nordul Europei.

Ungurii, că de-asta îmi plac ei mie, gândesc preventiv.
Și aud la radio că vor să dea următoarea lege :
dacă imigrantul care cere azil în Ungaria a trecut deja printr-o altă țară care e sigură, atunci azilul i se va refuza.

Perverși ungurii ăștia. Că și de-asta îmi plac ei mie.

Cu alte cuvinte ei sunt gata să dea azil oricui va veni în Ungaria ... de pildă prin WizzAir.

Problema sirienilor și libienilor e că ei fug pe calea maritimă, ba chiar de multe ori bâldâbâc e finalul călătoriei lor.

Acum nu-mi dau seama : ungurii sunt super finuți cu modalitatea lor de refuz, sau sunt super aroganți ?

Globalizarea si consumerismul distrug dorintele

Când eram mică mama îmi tot spunea, de fiecare dată când mâncam pentru prima oară un fruct pe anul respectiv, să-mi pun o dorință.

Nu mai știu dacă se împlineau sau nu dorințele mele 'fructifere'.
Nu le-am ținut o contabilitate a eficienței.
Și asta tocmai pentru că înhățam hulpavă orice ocazie de genul ăsta.
Nu eficiența reală conta.
Era bucuria secretă că îmi corcoleam câte o dorință, chipurile dându-i mai multe șanse să se împlinească prin asocierea asta cu fructul cel nou din an.

Dar în ultimii ani mama a pierdut obiceiul de a-mi reaminti de invocația magică.
E normal, acum practic cam orice fruct e de găsit în orice perioadă a anului.

Consumerismul a sacrificat așteptarea.
Iar globalizarea a sufoc dorințele.
Când ai totul la dispoziție, la ce bun să mai merite să mai aștepți ceva anume ?

Și asta este povestea pierderii gustului.
Fiindcă așteptarea aia de peste an îmi potența toate papilele gustative.
Acum ... toate papilele mele sunt sastisite.
O, tristă lume nouă !

ps.  ăsta e și un răspuns cumva acelora care mă tot întreabă de ce prefer să aștept și să nu profit de orice ocazie ivită în cale.
Pentru că cele mai bune cireșe sunt (nu cele de furat, cum mi-a zis mie un hoțoman sentimental), ci cele pentru care ai așteptat.