Niciodata nu e prea tarziu! Reveniti la vechea dragoste!

Cu legătură directă cu titlul articolului, veți vedea de ce, mărturisesc că începe să-mi fie drag să trăiesc în Ploiești. Că azi Ploiești-ul a fost minunat pentru mine !

Astăzi, pentru prima oară pe anul ăsta, sunt mulțumită de mine și de decizia pe care am luat-o pentru corpul meu.
Am reînceput să trag de mine, de corpul meu, de rezistența lui și de mobilitatea lui (care a fost dintotdeauna punctul meu vulnerabil și sursa mea de frustrări).

M-am reîntors la un vechi vis.
Și-am sosit acasă la 9 seara, cu un zâmbet (involuntar de larg) pe figură, cu o febră musculară (mocnită doar) în mușchi și cu un suflet doldora de cea mai plăcută senzație : aceea că ești mulțumit de tine însuți / însăți, deși nu o să fii niciodată Perfecțiunea întruchipată.

Iar la ora asta orașul meu a fost de-o generozitate rară, cu 20 de grade ca într-o seară perfectă de vară târzie îmbogățită olfactiv și vizual cu înfloririle de primăvară.

Unul din momentele rare când nu-ți dorești nimic mai mult.
Poate doar niște bomboane cu vișine, pe care le mai aveau la cofetărie, dar nu mai aveam eu bani pentru ele !

Și la final o fantezie de-a mea : sunt conștientă că n-am să fie niciodată precum tipa din clipul de mai jos, dar tare mi-ar plăcea măcar să încerc !
Și fiecare mic progres, deși nu e aducător al perfecțiunii mișcării pe care mi-o doresc, mă va bucura, fiindcă ăsta e singurul fel în care pot eu, cu potențialul meu, să mă apropii de a fi cea care îmi doresc.

Cand copilul iti da peste cap planurile

Cu copiii nu poți niciodată să știi ! Nu poți niciodată să anticipezi ! 

Și tocmai pentru că un copil te poate lua pe nepregătite, tocmai de-asta e minunat !

Iaca și eu ieri. Mă pregătisem mental cu o explicație pentru un copil de 7 ani pentru conceptele de even și odd, adică par și impar.

Copilul ăsta de 7 ani știe deja înmulțirea și împărțirea, le-a învățat singurel. 

Și îl iau eu pe ocolite : Cât face 4 împărțit la 2 ?

2, răspunde prompt și ușor jignit de așa banalitate de întrebare ce-i adresasem.

Eu, șmecheră, arunc următoarea întrebare și jubilez un pic că o să ajung la țintă cu ea : Dar 5 împărțit la 2 cât face ? Mă așteptam să-mi spună că nu putem împărți 5 la 2. 

Când colo ... băiatul cu același ton prompt și sigur : Doi virgulă cinci !

Nah poftim, mai pregătește-ți explicații de-acasă pentru copiii inteligenți !

Timp de o secundă neuronii mei s-au blocat, timp de încă o secundă s-au dat de-a berbeleacul râzînd de farsa pe care mi-am întins-o singură cu băiețelul foarte inteligent, iar timp de încă o secundă neuronii au început să-mi țopăie panicați.

Dar în secunda patru ... Evrika ! Am virat-o cu explicația către virgula obținută la împărțirea lui 5 la 2.

Cu toate astea, am reușit să-i ofer și o noutate băiețelului ăsta. Mi-a spus că nu obținem un număr fix și abia aici am putut să am un aport informațional pentru el, anume că se spune un număr întreg.

Nimic mai frumos decât să practici zilnic fitness neuronal !

Și singura muncă ce îți asigură flotări și genoflexiuni și detente neurnonale este lucrul cu copiii. 

I feel fit ! I am happy !

Buretele pentru iertare. Experimentul Zaica.

Nu știu câți dintre voi ați auzit de experimentul Zaica. Un tip pe nume Zaica, prin anii comunismului îndepărtat, s-a gândit să pună copiilor întrebări teoretic adresabile oamenilor mari pentru a ilustra creativitatea odraslelor neamului. Răspunsurile sunt de-a dreptul savuroase, într-adevăr, deși ... Eu una nu prea cred în autenticitatea lui, dar în postarea asta altul mi-e scopul, nu etalarea  scepticismelor mele.
Pentru cei mari tineri, o chestie similară experimentului Zaica și probabil încă și mai (puțin) autentică a fost prin emisiunea Copii spun lucruri trăsnite.

În schimb, pentru cei ce au copii sau pentru cei ce lucrează cu copiii și care încă nu au ajuns blazați, obturîndu-și simțul mirării și dedulcirea la întorsături din vorbe, nici măcar nu e nevoie de experimente pentru a obține surprize delicioase.

Iaca nu știu cum se face, că și momentul vinerii acesteia tot de la Sammy vine. Nu doar sub forma unei noi vorbe simpatice, ci și sub forma unei lecții de viață.

La un moment dat în liniștea din clasă se aude vocea (mereu răstită chiar și când spune o glumă) a lui Sammy : "Doamnă ! Denis m-a înjurat de mamă. Eu îl bat!"
Mă uit cu ceva specticism, deși de data asta Sammy nu afișa zâmbetul lui contagios când face câte o șotie. Însă Denis pare un băiat destul de bine crescut, iar de auzit eu nu auzisem nimic.
Prin urmare îi răspund calmă lui Sammy "Eu nu cred că Denis te-a înjurat ..."
Sammy nu mă lasă să-mi termin discursul didactic și atacă "Adică am auzenii?"
"Apăi Sammy, lasa-mă să termin ce am de spus. Chiar considerînd că Denis a putut să spună așa ceva, nu vreau pe viitor să mai aud de asemenea înjurături din partea nimănui, nici de bătăi. Acum, dacă Denis totuși te-a înjurat, șterge cu buretele te rog ce a fost până acum."
Replica lui Sammy ... 100 de puncte, principiu sănătos și încă o situație detensionată de copilul ăsta printr-un răset din partea mea : "Doamnă, n-am un burete din ăsta !"

Când spuneam că eu am multe de învățat de la elevii mei nu glumeam. Iaca, un puști simpatic mi-a dat printr-o metaforă o lecție aplicată de caracter, acolo unde compromisul tău nu poate să existe când celălalt depășeste limita comportamentului civilizat.
Cum oare poți să nu te minunezi de mintea ascuțită a unui copil de 10-11 ani și să nu-i îndrăgești, așa răstiți în voce, indisciplinați la convențiile școlare și leneși la carte cum ei sunt de multe ori ?

Vrei sa seduci oamenii ? Are Sammy o reteta pentru tine

Se spune adesea că singurii sinceri cu adevărat sunt copiii. Că nu au suficientă ipocrizie pentru a calcula impactul și beneficiul unei minciuni la timp plasate.

Pe la zece ani eu una n-aș considera că se mai aplică vorba asta, fiindcă deja la zece ani avem capacitatea de a gândi anticipativ și mulți copii până zece ani sunt deja tacticieni interpersonali foarte abili.

Nu și Sammy al meu ! Sammy e unul din elevii desprinși parcă din Amintirile lui Creangă. E un năzdrăvan gălăgios, fără însă a fi rău. Vorba comentariilor pe care le învățam acum un car de ani, Sammy ilustrează copilăria copilului universal. (Ce-o mai fi și asta în secolul 21 cel al copilăriei inexistente!)

Ei bine, azi am mers și eu la școală un pic ferchezuită, nu mi s-a mai întâmplat asta cam din septembrie încoace.

Clasa lui Sammy e cu vedere la stradă, iar Sammy nu e tocmai culmea atenției la ore în general.

Așa se face că azi, la o oră după ce intrasem pe poarta școlii, numai ce mă întâmpină Sammy cu următoarea replică : "Doamnă, v-am văzut când ați venit la școală. Erați frumoasă acum o oră."

Cum să nu-ți fie drag un copil atât de sincer ? Băiatul a delimitat clar potențialul de drăguțenie și l-a apreciat ca atare, nu un minut în plus.

Cum să cred eu că replica lui Sammy e doar o strategie de tipul periuțelor verbale când el nu a fost dispus la nici o concesie și a limitat atât de precis durata aprecierii estetice ?
Ce mult mi-ar plăcea mie să se mai contagieze și adulții de sinceritatea curajoasă a lui Sammy ! :)

Momentul-surpriza cand iti tresalta inima de bucurie. Si ce urmeaza.

Știi și tu cu siguranță cum e să tot aștepți de la o anumită persoană o reacție, o vorbă.
Cu toții am experimentat măcar o dată așteptarea înfrigurată, momentul când cineva în sfârșit va spune ceva ce îți tot dorești să spună.
Uneori se întâmplă chiar așa cum ți-ai dorit, alteori ... așa cum mi s-a întâmplat mie.

Poftim pățanie recentă ce m-a făcut să râd, deși reacția mea ar fi trebuit să fie una cu prestanță și sobrietate.

Ca profesor te sperie un pic faptul că unora dintre copii nici nu le știi timbrul vocii, fiindcă ei neîntrebați nu ridică mâna, iar întrebați ... reacționează cu o tăcere maiestuoasă.

La fel și în povestea asta, nu cunoșteam vocea Biancăi deloc. Nu voia să răspundă nici de voie, nici de nevoie.
Numai iaca o oră de curs prea-minunată în care pun o întrebare mai simplă și , printre mânuțele ridicate , văd și degetele Biancăi.
Îmi zic în sinea mea : uite dovada că și Bianca poate, numai eu îs de vină că nu adresez și întrebări din astea.
Și, desigur, îi acord dreptul Biancăi de a răspunde la întrebarea cu pricina, ocazia ei de a demonstra că și ea poate și știe să răspundă, șansa ei de a-și schimba imaginea în fața colegilor etc

Iară Bianca numai ce rostește frumos, clar și tare : Doamna, îmi dați și mie voie la toaletă ?

Nu știu voi cum ați fi reacționat, dar pe mine m-a bufnit râsul.
Și da, i-am permis să meargă la toaletă.
De atunci Bianca n-a mai ridicat mâna. Dar dacă mai ridică vreodată mâna , să o mai pun să răspundă ?

Cum stati cu logica ? Dar eu cum stau cu logica ?

Am și eu nevoie de o explicație, fiindcă logica mea cedează la următorul fapt :

o piesă de teatru are deja trei reprezentații la activ, la două dintre ele am fost și eu în luna septembrie.

În octombrie va urma a patra reprezentație a piesei, diferența este că acum scrie PREMIERA OFICIALĂ.

Poate aveți voi vreo explicație.
Deci am fost la My Fair Lady pe 11 septembrie, apoi pe 16 septembrie,
însă afișul scrie că abia pe 17 octombrie va fi premiera oficială.

Eu ce să înțeleg? Că am fost la repetițiile piesei și am plătit bilet ?

ps.  în cazul în care vă întrebați de ce încă mă interesez de o piesă la care am fost de două ori în interval de o săptămână, ei bine, My Fair Lady în regia lui Alice Barb (la teatrul Toma Caragiu din Ploiești) este cea mai seducătoare piesă de teatru pe care am văzut-o.
Și da, vreau să merg și a treia oară.

Oare ce se întâmplă la premierele oficiale ?
 Și Care am fi ținuta pentru ele ?
Nu de alta, dar eu la teatru merg mai mereu în bocanci, din spirit de frondă.

Invat de la copii. Cuvantul zilei de azi.

Eu n-am copii. Așa că nu mă deranjează să petrec timpul până și în pauze tot cu ei.

Majoritatea sunt, desigur, ne-educați, dar sunt vioi la minte și cu un potențial, vorba mentalității americane, enorm.

Azi am învățat și eu de la unul dintre zăpăciții mici un cuvânt, dar nu m-a putut învăța să îl și scriu :
soceres. Ceea ce înseamnă "ce mai faci?"

Nu-s multe slujbe la care poți învăța zilnic ceva nou.
Dar slujbele din care poți învăța sunt cele mai faine.
N-ai timp să te plictisești, printre nervi și zâmbete.

Cum ne schilodim copiii

Merg la facultate să îmi iau orarul pentru master, la care oricum nu o să prea am cum să ajung.

La avizier discutau vreo trei fete și, cum aveau niște nelămuriri legate de materii, m-am gândit să le menționez că o parte din materii fac parte din modulul psiho-pedagogic și prin urmare dacă nu vor să lucreze în învățământ nu au nevoie de acele cursuri, care sunt opționale.

Replica primită e însă ... din seria neprețuitelor mastercard :
"nu avem nevoie de modulul psiho-pedagogic, lucrăm deja cu tâmpiții."

E drept că a fi profesor azi într-o școală de stat din România înseamnă aproape a veni cu bani de-acasă, o constat zilnic.
E drept că unii copii par a fi parașutați direct dintr-un experiment psihologic de copii crescuți de animale în păduri. Și pe asta o constat zilnic.
E drept că sunt teribil de multe motive de nemulțumire față de sistem. Pe asta o constat oră de oră.

Dar când le-am auzit replica am sperat totuși că ele sunt profesoare la vreo școală sanatorială, că altfel cucoanele alea sunt cele mai masochiste persoane pe care le-am întâlnit :
să cataloghezi toți oamenii cu care lucrezi drept tâmpiți și totuși să nu renunți , asta e o dovadă de ...
voi să-mi spuneți !

Cum m-a vindecat pasiunea de o mare fobie

Primul pas în depășirea unei fobii este depășirea ei la nivel mental.
E și cel mai important pas (cred eu) : din moment ce te poți proiecta mental experimentînd tocmai acel lucru față de care ai aversiune atunci, vorba proverbului, ești pe jumătate absolvit de vina (și rușina) de a fi fobic.

Așa și eu, am o mare fobie.
Conștientizată, acceptată ba chiar și raționalizată prin lipsa abilităților specifice necesare -
mi-e teamă de a conduce, teamă de mașini.

Prin urmare până la vârsta asta am exclus total și fără vreo re-evaluare sau vreun regret posibilitatea de a-mi lua vreodată carnet.

Iaca însă cum te ajung de te duc pasiunile și cum îți dă foc inimioara la principii, până te faci titirezul propriei dorinți și arunci la coș principii... ba chiar și fobii ! Ceea ce, tre să recunoaștem, e fabulos ! La supremația pasiunii asupra fobiilor mă refer.

Spuneam așadar că o mare dragoste m-o vindecat de fobia asta cu condusul.
Dragostea pentru ceea ce îmi doresc să fac cu viața mea profesională.
Anul ăsta am scăpat de necesitatea navetei, dar din toamna viitoare nu știu dacă voi mai fi la fel de norocoasă.
Mare mi-a fost mirarea anul ăsta când m-am interesat și am aflat cât costă o navetă la nivel județean și cum, până într-o comună aflată la doar 28 km de Ploiești, microbuzul face de fapt  o oră juma pen că rutele de microbuze îs ocolișuri (cât mai cuprinzătoare de navetiști, implicit și de km).

Așa se face că marea alergică la mașini a început să își reevalueze fobia și să-și prețăluiască pasiunea : le-o cântărit, o pus într-un taler fobia iar în celălalt ambiția profesională. Peste ăsta din urmă a adăugat ceva greutate din curaj și așa o rezultat auto-vindecarea.

La anul, numai bani să am pentru asta, voi începe școala de șoferi.
Păi ori mă pretind îndrăgostită până peste urechi (adică îndeajuns de bine cât să mă ajute să depășesc orice obstacol), ori ce mama lui Ilie ?

Probabil că strategia asta ar putea fi folosită și pentru alte fobii, cu riscuri secundare minime.
Numai îndrăgostiri destule să avem , că apoi ne imunizăm de toate mai ceva decât hipopotamii !

Și ca dovadă că-s mândră de constatarea schimbării mele (mentale momentan), dansez cu frenezie cânticelul ăsta.
Iar ca să nu spuneți că eu de fapt aș face naveta doar spre zări anglofile, poftim, lălăiți cu mine :
aș merge 50 de kilometri, și-aș mai merge tot vo 50 km bade !

ps.  să mă ierte mama lui Ilie și hipopotamii, entuziasmul mă face să fie incorectă politic !

Cinsteste-ti sfantul patron ! Afla cu ce se ocupa patronul tau !

Săptămâna asta am ratat ocazia de a-mi face un cadou, de a mă aghesmui, de a mă felicita și de a cere în general toate drepturile sărbătoritului.
Pur și simplu am uitat că mă aniversez ! Noroc cu domnul Adrian că mi-a atras atenția !

Am totuși vreo două scuze :
a fost o săptămână cu mare miză pentru mine, tare importantă. În sfârșit am avut de cules roadele muncii din de trei ani. Nu mă întrebați și ce gust au fructele culese, că abia de-acum va urma degustarea lor.

În plus, sfântul meu eponim secundar nu e unul faimos.
E simplu să îți amintești de aniversații cu numele de Maria sau Pavel de pildă, fiindcă în diminețile respective vezi mulțimi domoale de femei venind sau mergînd spre biserici.
Așa încât chit că nu le ai cu memoria datelor sau stresul ți-a afectat orientarea temporală poți măcar să o iei pe urmele lui Sherlock Holmes : îți pui faimoasa întrebare "ce e în neregulă cu tabloul ăsta de femei prea-cuvioase ?" și apoi recurgi rapid la logica unui Holmes upgratat și updatat - search pe google !  Așa afli repede că ziua respectivă e ziua de Sfânta Maria sau de Sfinții Petru și Pavel de pildă. Și începi cu felicitările.

Până aici toate bune. Dar ce facem cu sfințișorii care n-au statut de V.I.S. - very important saint ?
Nimeni nu merge cu flori sau pomană la biserică de sfinții ăștia, deci ai toate șansele să ratezi prilejul de aniversare, felicitare și băuturică  (sau invers ca ordine, în funcție de sinceritatea fiecăruia).

Și-așa am ajuns să-mi dau seama că mulți dintre noi suntem niște profitori nerușinați !
Păi ne folosim de sfântul nostru onomastic la modul cel mai pământean cu putință, da' bietului sfințișor nici măcar nu îi știm sfera de activitate.
No poftim! Câți știți cu ce se ocupa Sfântul Alexandru ? (asta ca să aleg unul cu destui protejați)
Pentru ce performanță s-a făcut remarcat și promovat sfântul Teodor ?

Hai că ați prins ideea !
Iar unde se mai spune și că numele de botez are o influență asupra personalității persoanei cu pricina ... te gândești că ar trebui să ne informăm mai mult despre fișele de post și evaluările de performanță la încheierea activității ale patronilor noștri.
... Cerești și lumești, de fapt !

Și în fine, mai jos e și dovada celei de a treia scuze că mi-am uitat propria aniversare.
Ăsta e farmecul oamenilor fără cap