Motive de depresie la firile prapastioase

Rareori postez poze, da' asta de mai jos e musai ca să înţelegeţi firea păcătoasă a unor femei.
Printre care, deh, şi eu, re-educa-m-aş !

Imaginea asta mi-a cauzat o depresie cu ameţeli azi.
Fiindcă am început să număr :
octombrie, noiembrie, decembrie, ianuarie, februarie, martie.
1,              2,              3,              4,           5,            6.

6 luni până vor reveni culorile.
Eu când vă spun că jumătate de an hibernez?

Aşa arăta azi centrul Ploieşti-ului, pe 17 grade şi o lumină de la care îmi lăcrimau ochii. Şi nu, n-am modificat nimic la culori.

Ghiciti anul? Va era dor de asa ceva?

O secvenţă de tipul 'din puţul nesecat al memoriei' :

sala de curs, pe la amiază, la UPG (Univeristatea Petrol si Gaze Ploieşti).

16 Octombrie, mulţi în sală, aşa că geamurile stau deschise.

profesoara vorbeşte încet şi la un moment dat chiar imperceptibil.

e bruiată de un zgomot bizar venit de afară, o gălăgie ca la repetiţiile de la armată, fluiere, glasuri.

jos, în curtea facultăţii se fac repetiţii cu studenţii.

repetiţii pentru un marş al studenţilor pe bulevard.

îmda, e drept, cu ocazia împlinirii a 65 de ani de existenţă a UPG.

dar totuşi :

în ce an aţi plasa o manifestare în care profii scutesc de cursuri studenţii de la Chimie ca să facă timp de 3 zile repetiţii pentru o defilare festivă pe bulevard ??
Hai cu intuiţia !

Da, timpul poate fi intors !

Stînd şi ascultîndu-l pe Ducu Bertzi la Festivalul Castanilor de anul ăsta,

privind publicul care aplauda şi cânta în acelaşi timp Când s-o-mpărţit norocu'

mi-am dat seama că rare îs şansele ca, la 30 de ani diferenţă, copiii să fredoneze într-un concert, alături de acelaşi artist, acelaşi cântec pe care l-au fredonat părinţii lor.

Orice s-ar putea spune despre Adrian Păunescu, Cenaclul Flacăra a făcut mai mult bine decât rău,
a lansat mai multe voci decât probabil oricare altă manifestare.
Iar pe poeziile aceluiaşi Adrian Păunescu poţi lăcrima de emoţie,
chiar dacă omul Păunescu i-a făcut pe mulţi să plângă de dezamăgire.

Desigur, Festivalul Castanilor din Ploieşti 2013 nu are nici o legătură directă cu Adrian Păunescu, dar e imposibil să-ţi imaginezi muzica folk în România fără Cenaclul Flacăra.

Faină şi ediţia de anul ăsta, cu bucuria de a-i descoperi pe Poze cu Sunet,
de a-l asculta în recital pe simpaticul Emeric Imre
şi mai ales cu mirarea de a descoperi o altă faţetă a minunatului Nicu Alifantis : dincolo de omul cu muzica intimă , omul de cântare, omul pasionat şi care dăruieşte, nu doar destăinuie.
Pasul trece, eu rămân ...

Bizara logica feminina

Să te tot plimbi de unul/una singur/ă printr-un oraş este destul de neplăcut. Cunoşti străzile, remarci mereu aceleaşi detalii.
Simţi nevoia să te plimbi cu altcineva nu neapărat pentru compania celuilalt, cât pentru faptul că el/ea îţi poate arăta oraşul binecunoscut într-un fel în care nu l-ai mai văzut niciodată.

Pentru mine există însă un oraş în lumea asta în care, şi dacă aş trăi acolo până la 79 de ani, nu m-aş plictisi vreodată să-l străbat la pas.

Pe străzile LUI simt că îmi pot purta ca un cocon singurătatea mea sociabilă; învelită în jurul meu, eu cu mine mândră şi zâmbitoare, radiantă de încredere, aşa cum rareori sunt. Simţindu-mă bine în pielea mea, fără a avea nevoie de nimic altceva. Pe străzile şi în parcurile şi pe esplanadele lui.

E paradoxal să ai un singur oraş în care să te simţi minunat doar tu cu tine, iar oraşul ăsta să nu fie oraşul natal.
Şi gândindu-mă de ce tocmai un oraş străin şi nu oraşul meu, mi-am dat seama de un cotlon al dubioasei mele naturi feminine : oraşul ăsta e subtitutul partenerului visat.

Practic, oraşul-partener e tot ce mi-aş fi putut dori de la un el :
e elegant, deşi e natural, e impozant fără să fie arogant, e vesel fără să fie zgomotos, e nostalgic fără să fie trist, e politicos cu stricteţe nu cu ostentaţie convenţională, e demn de încredere deşi nu e grosolan.
Aşa că, pe străzile lui, nu singură mă plimb vreodată, ci îl am mereu drept cavaler alături, iar el mă contaminează de stările şi calităţile sale.



Da, citesc Virginia Woolf zilele astea, şi e prima oară când individa asta nu mă deprimă, deşi mă influenţează, cum se poate simţi.
Şi nu, nu e vorba despre Paris, dar clipul de mai jos e unul dintre preferatele mele ca imagini şi stare.

Lasa-mi toamna ... obrajii palizi

De felul meu am tenul palid, însă zilele astea sunt tot roşiuţă.

Una din cauzele îmbujorării o vedeţi în imaginea de mai jos. Uitaţi-vă la partea dreapta-jos a ecranului.

Poza e de azi de la mine din cameră şi zău că nu lăsasem frigiderul deschis înainte.

Şi nici nu era vorba de 5 noaptea, ci de 5 ziua, cu un pic de soare chiar.

Cum spunea cineva iaca nu demult ? Mai puneţi o pătură pe voi, tovăraşi !

Am pus chiar două.

Dar nu vă demonstez cu poze asta fiindcă până şi pe fb am pozele setate doar pentru cunoscuţi.

Hai noroc, nu uitaţi să adăugaţi scorţişoara în paharul aburind !

Flori de munte, adica Satisfactia de a smulge ceva din trecut

Câteodată aştepţi o vorbă bună, o urare, o încurajare de la persoane apropiate care ştiu ce perioadă stresantă urmează pentru tine.
Dar vorba aia care ar putea valora cât zeci de cadouri, încurajarea aia nu vine.

În schimb alteori câte o persoană străină poate săvârşi o mică minune pentru tine, doar pentru tine.

Acum trei ani (cred) pe drumul către Peleş o mămăiţă vindea bucheţele cu cele mai fascinante flori pe care le-am văzut până şi de atunci încolo. Aveau nişte culori teribil de intense şi îmi păreau a fi din catifea.
Tocmai de-asta nici nu mi-am luat un bucheţel, mi s-au părut a fi artizanale.

Apoi mi-a părut teribil de rău că nu le-am luat. Pe net nu am găsit nimic despre florile celea misterioase. Erau roşii şi verzi şi albastre, dar intens colorate, în nuanţe tari. Am şi-un martor, dacă îşi mai aminteşte de momentul ăla, poate are să mă contrazică.

De-atunci de fiecare dată când am mai mers la Sinaia am urcat până la Peleş, doar-doar oi mai găsi florile alea ireale. Nici urmă !

Sâmbătă, la Sinaia Forever, friguţ. Aşa că n-am mai ajuns şi până la Peleş.
Oricum, se făcuse ceasul 5 şi trebuia să prind trenul către casă.
Grăbită, am început să cobor pe o potecă mai dosnică, neumblată de turişti.
După câţiva paşi îmi iese în cale o mămăiţă. Mă întreabă dacă nu vreau să cumpăr nişte flori.
Mă uit ce vrea să-mi vândă şi ...

Sunt florile misterioase, florile ce mi se impregnaseră pe toate simţurile, deşi nu mă apropiasem de ele; mamaia mi-a vândut şi coşuleţul şi bucheţelul, că erau ultimele şi ea de fapt chiar era în drum către casă, mi-a spus că vine tocmai din Dâmboviţa să le vândă şi că da, sunt reale, sunt flori de munte.

Să-i dea Dumnezeu sănătate, nu mă interesează nici dacă nu-i din Dâmboviţa şi nici dacă habar n-are cum se numesc în realitate micile minunăţii.
Pur şi simplu am impresia că am reuşit să smulg ceva hainului timp trecut ! 
La fel cum se întâmplă câteodată, în vise,  să revedem o persoană dragă care s-a dus şi totul fie atât de real încât pentru câteva momente să avem senzaţia că am învins separarea pe care moartea încearcă să ne-o impună.

Nu, nu-s tristă, iar fondul dezamăgit în care tot pluteam de câteva zile tocmai a făcut bâldăbâc într-un simplu coşulet cu flori de munte !

Cum m-a lasat fara vorbe un tanar de pe strada

Intuisem eu corect că din weekend-ul ăsta o să intru în zodia 'ursului'.

Aşa că ieri, simţind că e o ultimă zi de vară din 2013, mi-am făcut pe plac : săndăluţe în picioare şi haine în culori tari şi multe.
Asta a însemnat fustă galbenă, vaporoasă cât să adie la briza tomnatecă, însoţită de o cămaşă roşie de o eşarfă verde.

Când ajung prin cartier pe la mine îmi iese în cale o fetişcană cu o păpuşă în braţe, să fi avut vreo 7 ani. Se tot uită la mine şi când ajung în dreptul ei îmi spune 'Ce frumoasă sunteţi, domnişoară!'.
Nah, fata era prea mică să-şi dea seama că nu eu eram frumoasă, ci ţinuta mea. Bănuiesc că în ochii ei arătam ca o prinţesă mai mare, cu fusta mea vaporoasă şi colorată precum în tablourile expresioniste.
Dar chiar dîndu-mi seama de cauza reală a admiraţiei, tot m-am împăunat : am primit-o ca pe un compliment la adresa gustului meu vestimentar.
(Bine, e drept, şi lumea în general cred că tot la categoria 'prinţesă' mă include, cu fustele mele colorate şi asortările curajoase, plus florile din păr. Numai că în ochii lumii cred că deja 'prinţesă' nu mai e atât de admirativ precum este pentru fetiţa cu păpuşă.)

Şi mai fac eu aşa paşi cale de vreo zece minute, în noua mea atitudine 'înfoiată în orgoliu ca păuniţa' şi-mi iese în cale un băiat. Mai mărişor, vreo 10 ani, dând pe dinafară de sănătate (parcă aşa se spunea în basme despre persoanele mai corpolente) şi de bujori pe un ten alb ca laptele.
Şi numai ce îl văd că se opreşte în dreptul meu. Mi s-a părut dubios, că era prea alb şi prea îngrijit ca să se ocupe cu 'dă şi mie'.
Mă uit la el şi atunci, cu un ton serios şi superior, numai ce văd că îşi scoate pietul la înaintare şi, din postura asta impozantă, mă abordează cu următoarea informaţie : 'Nu vă supăraţi, ştiţi că aveţi pe dumneavoastră culorile marijuana?'. 
... ? mari-ce?? Opaaa, ce mi-a zis piciul ?
Băga-şi-ar jamaicanul tutunul în pipă, deci eu purtam marijuana pe mine ?
După primele trei secunde în care m-am uitat ca o franţuzoaică la un rus m-a bufnit râsul şi l-am informat şi eu că nu, nu ştiam. Dar că îi mulţumesc pentru că mi-a atras atenţia. Nu l-am mai întrebat şi cum de ajunsese el deţinător al unor informaţii de-o atât de 'high' cultură.

Mă întreb ce cod cromatic al stupefiantelor oi mai fi decriptat azi, cu ţinuta mea compusă din negru - gri - tonuri de mov.


ps. fără legătură, azi o fost una din zilele celea când n-aveam nici un chef să mă dau jos din pat. Dar mi-au sărit iute-n ajutor Wyl fm şi mi-au dat un chef de viaţă cum rar mă prinde dimineaţa ! În cinci minute dansam, într-o oră eram deja pe drum, în excursie !

Cineva a incercat sa resusciteze inima orasului!

Chiar aşa, cineva a încercat să facă un pic de masaj cardiac oraşului ăsta abulic.
Merită să vă povestesc ce s-a întâmplat şi să vă las pe voi să vă daţi cu părerea despre câtă viaţă mai circulă prin venele Ploieşti-ului. Probabil ale oricărui oraş de mărime medie din România.

Este vorba de Festivalul de Fotografie care s-a desfăşurat la finalul lui august.
Şi despre care vă anunţasem că are intrări gratuite nu doar la expoziţii, ci şi la conferinţe.

Ei bine, ceea ce nu spusesem, este că Festivalul a fost organizat la iniţiativa şi din strădania unui singur om. Cătălin Munteanu sau freestate-photographic.
Nu obişnuiesc să scriu despre oameni ca individualităţi şi cu atât mai puţin despre unii pe care îi cunosc.
Dar aici nu e vorba (doar) de un 'nebun' care a crezut într-un proiect ambiţios şi şi-a spus 'Îl fac!'.
E vorba despre români şi despre cum (re)acţionăm.

Să organizezi un festival foto nu pare foarte complicat. Până nu ajungi să asişti un pic la partea finală, aceea de instalare a expoziţiilor. Descoperi că e vorba de crearea panourilor, apoi de împărţirea spaţiului, apoi de a decide ce serie merge lângă ce serie, ce decor pune mai bine în valoare anumite fotografii, apoi lipirea fotografiilor, măsurarea pe panou să iasă drepte şi simetrice. Iar după aceea, la montarea propriu-zisă pe pereţi sau pe stative e nevoie de un nou set de calm yoghin în momentul în care constaţi că panourile nu stau cum le vroiai tu, că se desprinde guma sau că panoul alunecă de la locul lui. Şi-atunci recalculezi toate resursele de care dispui, mai numeri fotografiile pe care ţi-ai propus să le expui, schimbi planul iniţial.

Nu mai adaug partea esenţială : voluntarii. Voluntarii şi mai ales parolismul lor.
Când te trezeşti cu doar 4 oameni din cei 8 care au confirmat că vor veni a doua zi între orele x şi y ...

În fine, dacă mai avea nevoie, organizatorul festivalului şi-a supus unui test dur calmul.
Eu una mă temusem de vandalizările panourilor, fiindcă o parte a lor urma să fie expusă în stradă.
Dar ca să le vandalizezi ar fi trebuit să vii întăi să le vezi. Ori ce s-a întâmplat în fapt ...

La expoziţii ploieştenii n-au dat buzna. Că deh, erau gratuite, dar pentru asta trebuia să intri într-un muzeu şi la Teatru şi poate, Doamne Fe!, te umpleai de drag de artă şi de cultură. Cu astea e mai rău decât cu păduchii, că în farmacii nu au spray anti-cultură.
În schimb seara când a fost în parc lansarea de lampioane ... eh da! acolo au dat buzna ploieştenii mei. Unii au comentat (chiar prin scris) că organizarea a fost proastă, că n-au fost destule lampioane să le ajungă şi lor. Alţii au protestat că lampioanele au fost plătite cu 5 lei bucata. Că deh, românul e învăţat de politicieni să primească un concert gratis şi-apoi să stea Lăbuş.

Cu alte cuvinte ploieşteanul meu a demonstrat în general două lucruri :
- că e foarte voluntar la înscriere, mai greu cu ajunsul propriu-zis
- că are simţul observaţiei dezvoltat şi ştie ce înseamnă o organizare proastă, chiar dacă nu a organizat în viaţa lui nimic de amploarea asta
- că e obişnuit să i se dea pur şi simplu
- şi că pretinde tot dar în realitate îi pasă zero.

Păi dragii mei!
Eu VREAU să trăiesc într-un oraş civilizat, frumos, cu oameni manieraţi şi cu oportunităţi culturale.
Şi pentru asta NU vreau să plec în zări străine.
Aşa încât dacă am posibiltatea să contribui la a-l face astfel pe al meu, trebuie SĂ ÎNCERC.

Iar dacă voi ploieşteni o să mai declaraţi de-acum încolo că vreţi UN ALT FEL de oraş
şi dacă vă plângeţi de lipsa de evenimente frumoase
şi dacă vreţi să fiţi mândri pentru lucrurile originale care se întâmplă pe la noi
atunci mişcaţi-vă dosurile măcar să vedeţi cum ar putea arăta un Ploieşti mai civilizat !

Aşadar, un om a încercat de unul singur să resusciteze viaţa artistică în centrul oraşului.
Din experienţa lui eu m-am ales cu un pseudo-studiu sociologic.
Dacă însă mai pulsează ceva voinţă printre ploieşteni, sau dacă suntem doar declarativi, asta rămâne voi să stabiliţi !
Mi-e că anul ăsta frumoasa ediţie a festivalului Secvenţe, cu o serie de expoziţii foarte reuşite, cu multa muncă implicată şi cu apatia ploieşteanului neimplicat musai în arta fotografică, anul ăsta spuneam mi-e teamă că a arătat cum efervescenţa vieţii socio-culturale din Ploieşti abia se mai ţine chiar şi cu aparate artificiale.
Poate la anul !
Asta dacă nu cumva toţi ploieştenii atât de dornici de frumos şi civilizat n-or să migreze spre alte oraşe.

Eu aleg să-mi fac frumos locul, nu să caut un altul făcut deja frumos de alţii !

N-ar fi rau sa faca purici!

Vara asta v-am anunţat din timp că avem un Festival de Fotografie, deşi am rămas datoare să vă povestesc şi păţaniile la care am fost martoră cu ocazia asta.

De ani de zile avem un Festival de Folk în oraşul castanilor, în luna octombrie.

Iar de 3 ani de zile avem şi un Festival de Film. Alintat PIFF, oficializat Ploieşti International Film Festival, anul ăsta va avea loc săptămâna ce vine, vineri şi sămbătă.

27 şi 28 septembrie, la Cinema Patria, adică dragul şi bătrânul nostru cinema din centru.
Nu-i nici pe bază de bilet, nici de rezervare, deci vă puteţi permite să veniţi şi dacă sunteţi doar curioşi, nu neapărat cinefili. Dacă o mai fi rămas chiar şi curiozitate printre ploieşteni !

Vă las pagina de facebook a festivalului, citiţi acolo prezentările filmelor ce vor rula.
Eu deja mi-am ales două filme pe care doresc să le văd, iar dacă organizatorii festivalului vor avea inspiraţia să afişeze şi un orar al filmelor, înseamnă că voi şi ajunge la vizionările lor !

Mi-am spus să vă aduc şi veşti bune, da' mai mult decât a vă spune INTRARE GRATUITĂ LA FILME n-am cum să vă urnesc din comoditate !

Şi dacă tot am vorbit (şi) de folk uite şi-un cântecel de la unul din muzicienii mei preferaţi. În ton cu subiectul, sper că nu fredonez de una singură aici :

https://www.youtube.com/watch?v=D7M96vu456M

Reabilitarea lui 'PROTESTEZ!'

În anii '90 protestatarii erau fie 'golani', fie 'plătiţi de Ion Raţiu', fie 'drogaţi', fie direct 'golani drogaţi din banii lui Raţiu'.

Acum, în 2013, avem în sfârşit noi proteste în stradă ale tinerilor.
Cu vreo 2 săptămăni în urmă m-a lămurit scurt un prieten cum e cu protestarii ăştia noi : 'nişte hipsteri plătiţi de Soros'.

Din alambicul etichetărilor se degajă o constantă urât mirositoare în mentalitatea românului sau cel puţin în demagogia românului (considerînd că nu crede în vorbele pe care le debitează) :
eşti sigur un declasat, un neisprăvit, un manipulat sau un corupt dacă protestezi !

Alarmant nu e doar gândul în sine, alarmant e faptul că avem încă un asemenea discurs (dacă nu cumva chiar o asemenea mentalitate, repet) într-o ţară sugrumată de dictatură timp de 50 de ani.

Înţeleg că unele teme de discuţie pot să nască polemici aprinse (eu de pildă pot discuta calm pe subiectul Roşia Montana). Dar nu înţeleg să legi cuiva căluşul la gură pentru că acela are de gând să te contrazică.

De ce oare, chiar şi în 2013, a protesta e un lucru rău?
De ce, mai mult decât atât, ideea asta e susţinută de unul de 33 de ani?
De ce trebuie să fim cu toţii o naţiune de yes-people?
De ce n-am învăţat la ce duce uniformitatea, tăcerea, acceptarea, consensul?
Şi o întrebare suplimentară, aplicată cazului Roşia Montana : de ce progresul înseamnă pentru unii doar distrugere, iar a fi cumpătat (inclusiv în relaţia cu mediul) înseamnă a fi doar vetust?

Dreptul nostru de a spune 'REFUZ!' îmi pare cel mai important drept pe care îl oferă democraţia. 
Nu mai spun de faptul că o democraţie implică şi să se ţină cont de aceste obiecţii ale populaţiei!
Mă limitez la a dori reabilitarea lui 'JE REFUSE!' (acel istoric Je refuse).
Lasă-mi dreptul să strig contra, să gândesc altfel decât tine, să vin cu contraargumente şi ai încredere în mine că nu mă plăteşte nici un Bill Gates ca să mă opun deciziilor pe care le consider nocive !

Iar dacă ai cap să gândeşti tu pentru tine, nu să preiei opinia majorităţii sau deciziile politicienilor, atunci gândeşte-te la asta :
uniformitatea de păreri nu e progresul,
'REFUZ!' al meu nu e semnul hipsterilor,
e semnul că orice problemă e complexă şi poate tu nu priveşti decât latura ei însorită !

ps.  Da, acel prieten m-a şters din lista de prieteni pentru faptul că am îndrăznit să-i spun cât de revoltătoare îmi pare atitudinea lui. Şi da, acel prieten care mi-o spus mie cum îs eu manipulată de Soros şi cam proastă că mă opun exploatării de la Roşia Montana lucrează în presă. Povestea e mai interesantă de-atât, dar ăsta e alt subiect.