Ai grija ce-ti doresti !

Acum câţiva ani regretam că nu sunt studentă la Litere.
Pur şi simplu fiindcă mi-ar fi plăcut teribil să scriu o anumită lucrare de licenţă.
O licenţă în care să analizez scriitura jurnaliştilor de presă sportivă din România.
Pe atunci echipa aceasta minunată era la ProSport.
Cumpăram zilnic în sesiune ProSportul ca să scap de stres şi să mă delectez cu articolele lui Cristian Geambaşu, T.R.U., Adrian Georgescu, Tolontan, Maria Andrieş.

Între timp schimbări multe s-au petrecut.
Echipa a schimbat ziarul, ba chiar apoi şi formatul, azi mulţi sunt de regăsit la GSp.
Unii au renunţat la presă şi-au intrat în politică - cazul taaare întristător al lui T.R.U.
Alţii au trecut inclusiv în media electronică sau chiar au scris cărţi - e cazul fericit al lui Adrian Georgescu.

Iar eu ... eu am ajuns din nou studentă.
De data asta chiar la Litere.
Însă în loc să-mi fac licenţa pornind de la scriitura oamenilor ăstora talentaţi, am ajuns să-mi fac licenţa despre ... Holocaust şi câţiva dintre filosofii secolului XX. La Litere.

Concluzia : câteodată nu se întâmplă cum îţi doreşti, dar dacă îţi doreşti ceva inedit e posibil să fie chiar mai interesant decât anticipezi tu !
Sau sunt eu singura căreia i se întâmplă întorsături din astea de situaţie?

Democratia lui 'eu dictez' si tara influentei delicate

Ieri : primul fiu al ţării cică ar fi sunat pe nu ştiu cine ca să fie păstrat în funcţie preşedintele Cec-ului.
Totul foarte firesc, fiindcă Băsescu e preşedintele României, iar CEC este o instituţie, ghinion, din România. Deci Băsescu e şi preşedintele CEC.

Astăzi : al doilea fiu al ţării cică ar fi luat masa cu nu ştiu cine ca să fie numit în funcţie un anume preşedinte la LPF.
Totul foarte firesc, fiindcă Ponta este primul-ministru al României, iar LPF este o instituţie, din nou ghinion, din România. Deci Ponta e şi primul-ministru al LPF.

O să-mi spuneţi că-s doar chestiuni conjuncturale, colaterale,
că nici unul din conducătorii ţării nu a bătut cu pumnul în masă şi nu a ameninţat ca să li se facă voia.

Adevărat.
Dar, să nu ne uităm nici firea, nici trecutul recent.
În ţara asta in care fibra românească are drept motto 'capul plecat, sabia nu-l taie!',
în ţara în care acum nici 25 de ani oamenii tremurau de frica mai marilor,
în România noastră o sugestie din partea conducătorilor e suficientă pentru a unge roatele.

Nici nu-i nevoie de mai mult, ţara merge (cum şimţim cu toţii că merge) tocmai din cauza mentalităţii ăsteia a noastre, a tuturor.
Procesul redus la 3 paşi :
- primii fii ai ţării cred că dacă au ajuns acolo, au drept de decizie asupra a tot ce mişcă în ţară
- prin urmare decid, dar influenţa lor e mereu discretă, că doar nici ei nu-s proşti să se lege singuri
- sugestia e înţeleasă, că doar românul nu-i prost, iar cum coloana vertebrală a executanţilor e ca firul de păpădie, voia mai marilor se face.

Suntem conduşi atât de delicat, prin telefoane şi bileţele, nu prin directive şi ameninţări.
Ce-om vrea mai mult de-atât ?
Ce-om merita mai mult de-atât?

Concurenta acerba pe post. In cimitir!

Nu ştiu în câte din ţările sărace se întâmplă asta, dar în România cred că se dă concurs pe post pentru un loc de muncă în cimitir.

Azi pe la prânz nu puteai să înaintezi cu mai mult de 5 paşi în interiorul cimitirului Bolovani fără să auzi de-un 'dă şi mie un leu să-mi iau o pâine'.
Erau toate vârstele reprezentate, să tot ai de unde să-ţi alegi categoria preferată de cerşetori :
băbuţe, copchilaşi, femeiuşti cu copiloi în braţe, ba chiar şi vreo doi bătrâni.

Bine, azi cred că era concurenţa atât de mare fiindcă a fost sâmbăta morţilor, dar totuşi urât!

Ştiu că se merge la cimitir inclusiv să se dea pomană, dar oamenii ăia nu vor mâncare, vor bani !

În plus, administraţia cimitirului ar putea să mai perieze zona, că oamenii merg acolo să se gândească la morţii lor, să le mai aprindă o lumânare, nu să audă Corul Cerşetorilor de Verdi-n-buzunare.

Primarii nesimtiti ai Romaniei. Presa si justitia ce pazesc?

În cazul de faţă nesimţiţii de primari ai Ploieşti-ului, dar afirmaţia se poate aplica oricărui oraş.

Azi mi-a sărit muştarul văzînd strada decopertată.

Cam tot Ploieşti-ul, inclusiv strada asta, a fost decopertat şi asfaltat acum  maxim 3 ani.

Azi era rasă toată strada, deci nu era vorba de o lucrare punctuală în urma vreunei intervenţii pentru apă sau gaze.
Poza cu decopertarea şi poza cu dovada de pe maşină sunt făcute azi.

Incredibil totuşi : în România contractele publice oare nu se fac cu termen de garanţie sau aşa ceva?
Şi tot în România 'durata de viaţă' a unor lucrări publice poate să se măsoare în 3 ani?
Şi tot în România o stradă poate să se re-reasfalteze ori de câte ori are nevoie muşchiul primarului de-o pungă nouă?
Suntem atât de bogaţi încât ne permitem?
Dar primarii cum de au atâta tupeu încât îşi permit?
Presa locală şi justiţia cu ce se ocupă?

Bine, întrebare din urmă e retorică. Să le urăm poftă mare, sperăm că masa a fost îndestulată pentru toţi!

Progresul in ritm 'pas-pe-loc' al invatamantului romanesc

Mare tristeţe pe mine zilele astea !
Am tot auzit de atâtea ori faza aia cu reforma învăţământului românesc şi cu trecerea de la stilul bazat pe memorare la stilul bazat pe procesare a informaţiei încât ... ajunsesem să o şi cred !

Numai ca să descopăr în anul de graţie 2013, la nivel univeristar, adevărul :
învăţământul românesc e încă legat în lanţurile aceleeaşi mentalităţi.

De genul 'dragi elevi, asta spune critica despre autorul şi literatura X.'
Asta tre' să spuneţi şi voi despre ele. Ca să dovediţi că aţi priceput !

Faptul că eu, elevul, pot să pricep dar să nu fiu de acord, asta e de neconceput.

Faptul că la examen trebuie doar să reproduc, nu să-mi prezint propria părere (care poate să se suprapună sau nu peste cea 'oficială') mă umple de dezamăgire.
Şi de elan revoluţionar, desigur.

Şi tot la fel de firesc, mă umple desigur degeaba.
Fiindcă dacă ai altă părere faţă de cea a criticii, faţă de cea înrădăcinată de autoritatea din domeniu, n-ai decât să-ţi oblojeşti părerea asta personală în tăcere.

Probabil şi eu ca profesor mi-aş face simţite preferinţele şi subiectivităţile printre autorii studiaţi.
Probabil că nici mie nu mi-ar conveni să aud opinii contrare celor pe care le am eu despre autorul X.
Dar nici din postura de elev nu-mi place să mi se impună o viziune, mai ales dacă trebuie să mă uit câş ca să văd în felul ăla.

ps.  da, şi în liceu cea mai mică notă am avut-o tocmai la Eminescu, şabloanele de genul 'cel mai grozav' mă irită indiferent ce nume poartă!
Cum spune cântecul ?  Lăsa-ţi-mă să fiu pe scări !

Motive de depresie la firile prapastioase

Rareori postez poze, da' asta de mai jos e musai ca să înţelegeţi firea păcătoasă a unor femei.
Printre care, deh, şi eu, re-educa-m-aş !

Imaginea asta mi-a cauzat o depresie cu ameţeli azi.
Fiindcă am început să număr :
octombrie, noiembrie, decembrie, ianuarie, februarie, martie.
1,              2,              3,              4,           5,            6.

6 luni până vor reveni culorile.
Eu când vă spun că jumătate de an hibernez?

Aşa arăta azi centrul Ploieşti-ului, pe 17 grade şi o lumină de la care îmi lăcrimau ochii. Şi nu, n-am modificat nimic la culori.

Ghiciti anul? Va era dor de asa ceva?

O secvenţă de tipul 'din puţul nesecat al memoriei' :

sala de curs, pe la amiază, la UPG (Univeristatea Petrol si Gaze Ploieşti).

16 Octombrie, mulţi în sală, aşa că geamurile stau deschise.

profesoara vorbeşte încet şi la un moment dat chiar imperceptibil.

e bruiată de un zgomot bizar venit de afară, o gălăgie ca la repetiţiile de la armată, fluiere, glasuri.

jos, în curtea facultăţii se fac repetiţii cu studenţii.

repetiţii pentru un marş al studenţilor pe bulevard.

îmda, e drept, cu ocazia împlinirii a 65 de ani de existenţă a UPG.

dar totuşi :

în ce an aţi plasa o manifestare în care profii scutesc de cursuri studenţii de la Chimie ca să facă timp de 3 zile repetiţii pentru o defilare festivă pe bulevard ??
Hai cu intuiţia !

Da, timpul poate fi intors !

Stînd şi ascultîndu-l pe Ducu Bertzi la Festivalul Castanilor de anul ăsta,

privind publicul care aplauda şi cânta în acelaşi timp Când s-o-mpărţit norocu'

mi-am dat seama că rare îs şansele ca, la 30 de ani diferenţă, copiii să fredoneze într-un concert, alături de acelaşi artist, acelaşi cântec pe care l-au fredonat părinţii lor.

Orice s-ar putea spune despre Adrian Păunescu, Cenaclul Flacăra a făcut mai mult bine decât rău,
a lansat mai multe voci decât probabil oricare altă manifestare.
Iar pe poeziile aceluiaşi Adrian Păunescu poţi lăcrima de emoţie,
chiar dacă omul Păunescu i-a făcut pe mulţi să plângă de dezamăgire.

Desigur, Festivalul Castanilor din Ploieşti 2013 nu are nici o legătură directă cu Adrian Păunescu, dar e imposibil să-ţi imaginezi muzica folk în România fără Cenaclul Flacăra.

Faină şi ediţia de anul ăsta, cu bucuria de a-i descoperi pe Poze cu Sunet,
de a-l asculta în recital pe simpaticul Emeric Imre
şi mai ales cu mirarea de a descoperi o altă faţetă a minunatului Nicu Alifantis : dincolo de omul cu muzica intimă , omul de cântare, omul pasionat şi care dăruieşte, nu doar destăinuie.
Pasul trece, eu rămân ...

Bizara logica feminina

Să te tot plimbi de unul/una singur/ă printr-un oraş este destul de neplăcut. Cunoşti străzile, remarci mereu aceleaşi detalii.
Simţi nevoia să te plimbi cu altcineva nu neapărat pentru compania celuilalt, cât pentru faptul că el/ea îţi poate arăta oraşul binecunoscut într-un fel în care nu l-ai mai văzut niciodată.

Pentru mine există însă un oraş în lumea asta în care, şi dacă aş trăi acolo până la 79 de ani, nu m-aş plictisi vreodată să-l străbat la pas.

Pe străzile LUI simt că îmi pot purta ca un cocon singurătatea mea sociabilă; învelită în jurul meu, eu cu mine mândră şi zâmbitoare, radiantă de încredere, aşa cum rareori sunt. Simţindu-mă bine în pielea mea, fără a avea nevoie de nimic altceva. Pe străzile şi în parcurile şi pe esplanadele lui.

E paradoxal să ai un singur oraş în care să te simţi minunat doar tu cu tine, iar oraşul ăsta să nu fie oraşul natal.
Şi gândindu-mă de ce tocmai un oraş străin şi nu oraşul meu, mi-am dat seama de un cotlon al dubioasei mele naturi feminine : oraşul ăsta e subtitutul partenerului visat.

Practic, oraşul-partener e tot ce mi-aş fi putut dori de la un el :
e elegant, deşi e natural, e impozant fără să fie arogant, e vesel fără să fie zgomotos, e nostalgic fără să fie trist, e politicos cu stricteţe nu cu ostentaţie convenţională, e demn de încredere deşi nu e grosolan.
Aşa că, pe străzile lui, nu singură mă plimb vreodată, ci îl am mereu drept cavaler alături, iar el mă contaminează de stările şi calităţile sale.



Da, citesc Virginia Woolf zilele astea, şi e prima oară când individa asta nu mă deprimă, deşi mă influenţează, cum se poate simţi.
Şi nu, nu e vorba despre Paris, dar clipul de mai jos e unul dintre preferatele mele ca imagini şi stare.

Lasa-mi toamna ... obrajii palizi

De felul meu am tenul palid, însă zilele astea sunt tot roşiuţă.

Una din cauzele îmbujorării o vedeţi în imaginea de mai jos. Uitaţi-vă la partea dreapta-jos a ecranului.

Poza e de azi de la mine din cameră şi zău că nu lăsasem frigiderul deschis înainte.

Şi nici nu era vorba de 5 noaptea, ci de 5 ziua, cu un pic de soare chiar.

Cum spunea cineva iaca nu demult ? Mai puneţi o pătură pe voi, tovăraşi !

Am pus chiar două.

Dar nu vă demonstez cu poze asta fiindcă până şi pe fb am pozele setate doar pentru cunoscuţi.

Hai noroc, nu uitaţi să adăugaţi scorţişoara în paharul aburind !