Astăzi am ajuns şi eu la plimbare de voie-de nevoie prin centru.
Şi-am avut un şoc de factură comercială :
în locul bijuteriei Robert şi Augustin văzui o ditamai farmacia !
Nu mă leg de faptul că nu era prea necesară încă o farmacie în aglomeraţia medicamentoasă din zonă. Nu de alta, da' nu prea pot vorbi mult zilele astea cu nasul meu cel fornăind şi gâtul iarăşi aruncător de tuse.
Însă tocmai Robert şi Augustin??
... cred că era unul din cele mai vechi magazine post-revoluţionare ce au rezistat prin Ploieşti.
Şi ce bijuterii faine aveau, ce coliere ! În vremurile cele bune de acum câţiva ani.
Am avut şi eu câteva magazine ce mi-au plăcut în oraşul ăsta :
Safa, magazinul alimentar cu mărfuri scumpe, da' care avea mereu coadă la casele de marcat
şi Robert şi Augustin, cu monograma lui încastrată într-un pătrat cu geam din podeaua de gresie. Atât de mult îmi plăcuse personalizarea asta, o resimţeam ca pe un detaliu aristocratic, din acele forme gratuite care dau doar prestanţă.
Noroc că m-am potolit de acum vreo 2 ani deja cu bijuteriile de argint, după ce am ajuns la concluzia că n-am mai mult de zece degete.
Greu e drumul catre vacanta. La mine totul e din doi pasi, cu perseverenta.
joi, 28 iulie 2011
Pe când eram copilă vacanţele mi-erau la fel de planificate pe cât îmi sunt acum. Listă cu ceea ce tre' să pun în rucsăcel, uitat în mersul trenurilor ...
Pe-atunci era vorba de nerăbdare.
Acum cred că s-a transformat în anxietate.
Nebunii n-am făcut niciodată, sunt prea temperată şi lucidă de felul meu. Am şi băut în tabere pe când aveam vreo 15 ani, dar cum sunt rezistentă la băutură nu s-a lăsat cu peripeţii de povestit.
În schimb ţin minte o anume senzaţie de copil şi-aş vrea s-o regăsesc, dacă e posibil vara asta : să-ţi dai drumul pe derdeluşul vacanţei cu tot avântul, s-o savurezi până la miezul momentului şi cu toate astea să-ţi păstrezi capacitatea de a te lăsa surprins de vacanţă.
Pe măsură ce creştem nu mai facem asta. Înnebunim în planificări, în hoteluri, în reduceri, în confort, în aglomeraţie, în caniculă, în limite de timp ... în vreme ce vacanţa se scurge printre toate astea.
Şi totuşi. Când vine vorba de vacanţă mi-amintesc de una anume, cu senzaţii mai variate decât curcubeul.
Acum mulţi ani, cred că aveam eu vreo 12, clasa a VI-a să fi fost. Prima mea tabără. Prima mea plecare nu doar fără părinţi, dar şi în altă direcţie decât casa bunicilor.
Un entuziasm nebun. Nah, mai vedeam şi eu alt drum din ţara asta!
Tabăra ... printr-o regiune frumoasă, în Argeş, la munte. Nici nu-mi venea să cred că ai mei mă lasă în sfârşit. Singură, cum ziceam eu.
Vineri trebuia să fie vizita medicală.
Eu, ca om care întotdeauna face altceva decât trebuie făcut, mi-am zis că n-are rost să stăm să aşteptăm o groază la cabinet, putem folosi timpul mai eficient. Şi-am luat-o pe mama să-mi cumpere costum de baie (normal că n-aveam aşa ceva. Dar dacă o să zic că n-am nici azi ... mă întreb ce au să deducă unii.)
Şi-atât am probat eu costume de baie (cochetă de mică!), încât până ne-am întors la medic ăsta deja plecase.
Deci rămăsesem fără viză!
Ştiam eu că era prea frumos să fie adevărat, că n-or să mă lase ai mei singură în vreo tabără! În mintea mea de-atunci maică-mea o făcuse special, desigur!
Da' habar n-aveam că o să mi se tragă de la probat costume de baie şi de la faptul că nu-şi pusese medicul semnătura pe lipsa mea de păduchi.
Şi-atât am plâns în ziua aia ...
Că până la urmă alor mei li s-a făcut milă de mine şi-au făcut ceea ce n-au mai făcut vreodată : au făcut pe dracu'-n patru să rezolve pentru mine şi să plec în tabără.
Luni aveam viza medicală - păduchi nu mai făcusem de ani de zile, deci fusese o formalitate.
Dar noi n-aveam maşină, iar autocarul plecase de două zile.
Aşa încât luni am avut şi-un unchi care m-a dus cu maşina lui până în Argeş, direct la tabără.
Unchi-miu, omul care a găsit o tabără ascunsă-ntre munţi, pe un drum pe care nu mai fusese.
Şi-a găsit-o doar cu o hartă, că nu erau gps-uri pe vremurile alea.
Era deja a doua oară când unchiul devenea eroul meu!
Eram atât de bucuroasă pe-acum ...
Cu aceeaşi intensitatea dar fix la polul opus faţă de cum rătăcisem cu simţirile în urmă cu doar două zile!
Şi-asta a durat fix până când, ajunsă în tabără, prima care mi-a venit în întâmpinare a fost Lili, colega pe care o admiram ca pe nimeni alta.
Numai că Lili era deja răguşită, nu mai putea vorbi.
Unchi-miu, om pus pe şotii, mi-l amintesc şi acum, îi recomandă lui Lili tratamentul pentru durere de gât : 'ah, nu-i nimic! te duci la bucătărie, deschizi frigiderul şi bagi capul în congelator!'.
Dar eu, auzind-o pe Lili răguşită, am simţit cum iarăşi se-ntoarce roata emoţiilor mele şi-mi alunecă toată bucuria din celule : era clar!, toată distracţia se consumase deja, pierdusem ce fusese mai bun!
Eheee, normal că n-a fost aşa cum am gândit eu cu mintea şi cu ciuda unui copil de 12 ani ce reacţionează năvalnic.
Normal că ne-am distrat, că am râs, că am mai tras şi spaime din pricina localnicilor (tare chitroşi oamenii locului). Ba chiar am o groază de amintiri de-atunci.
controlul medical la care era să mor de ruşine,
discoteca la care se dădea 'Richaaard touch me' al Depeche-ilor mei (erau ai mei încă de-atunci),
Mânăstirea Curtea de Argeş, barajul Vidraru cu Omul Electric (sic!), Transfăgărăşanul,
ciocolăţelele rotunde Scufiţa Roşie,
Găbiţu, puştiul tupeist şi vesel ca nici un altul pe care îl dădeai afară pe-o uşă doar ca să intre imediat pe cealaltă, şi pe care sunt tare bucuroasă că l-am întâlnit atunci pentru că -poate- a contribuit la felul meu de a privi oamenii,
dormitul în cabane de lemn pentru băieţi şi în conac pentru fete - şi ce conac!,
wc-urile cu tălpi situate în curte,
spălatul în curte la 'jgheab',
trezirea dată cu trompeta şi promisiunea neonorată să i-o înfundăm,
Lili şi Valentin (doi oameni de care mi-e dor, că greu mai ajungi să te întâlneşti cu românii emigraţi), Florin, Ionuţ, Elena şi Ştefăniţă, un Cristi -parcă- frumuşel, o Ramona -parcă- foarte înaltă ce adusese unghii false ohoo!,
autocarul stricat la întoarcere, aşteptarea unuia nou să ne preia şi întârzierea de vreo câteva ore, sosirea în faţa şcolii 23 Cina şi ai mei, pe care îi crezusem leşinaţi pe trotuar (nu erau nici telefoane mobile pe-atunci) aşteptându-mă.
Da, chiar multe amintiri din acele câteva zile.
Mai puţin poze, că nu-mi lăsa nimeni aparatul mie pe atunci.
Însă din zilele alea iubesc focurile de tabără.
Şi mersul cu autocarul în care se cântă.
Iar dacă voi mai ştiţi că se organizează aşa ceva ... doar ziceţi-mi şi promit că-mi fac vizita medicală la timp!
'Legendă' :
Postarea asta a pornit de la o idee de-a lui Waven, de a scrie despre vacanţele noastre.
Mi-a plăcut mult ideea, nu puteam să scap prilejul de a povesti despre o amintire dragă.
Dacă vi se pare că a reieşit o povestioară cam patetică, eu o recunosc doar ca nostalgică.
Cu atât mai mult cu cât tocmai am vorbit cu vără-miu să punem la cale o întâlnire între verişori, după ani de zile, şi-aşa ne-am amintit de copilărie.
Cât despre colegi, mi-e dor de mulţi. La fel cum mi-e dor de-o tabără! Zău că eu am rămas cu maturitatea pe la 14 ani, deci ar ieşi o tabără pe cinste.
Mergem?
Cu această postare particip la concursul organizat de Baia Roşie Resort.
Pe-atunci era vorba de nerăbdare.
Acum cred că s-a transformat în anxietate.
Nebunii n-am făcut niciodată, sunt prea temperată şi lucidă de felul meu. Am şi băut în tabere pe când aveam vreo 15 ani, dar cum sunt rezistentă la băutură nu s-a lăsat cu peripeţii de povestit.
În schimb ţin minte o anume senzaţie de copil şi-aş vrea s-o regăsesc, dacă e posibil vara asta : să-ţi dai drumul pe derdeluşul vacanţei cu tot avântul, s-o savurezi până la miezul momentului şi cu toate astea să-ţi păstrezi capacitatea de a te lăsa surprins de vacanţă.
Pe măsură ce creştem nu mai facem asta. Înnebunim în planificări, în hoteluri, în reduceri, în confort, în aglomeraţie, în caniculă, în limite de timp ... în vreme ce vacanţa se scurge printre toate astea.
Şi totuşi. Când vine vorba de vacanţă mi-amintesc de una anume, cu senzaţii mai variate decât curcubeul.
Acum mulţi ani, cred că aveam eu vreo 12, clasa a VI-a să fi fost. Prima mea tabără. Prima mea plecare nu doar fără părinţi, dar şi în altă direcţie decât casa bunicilor.
Un entuziasm nebun. Nah, mai vedeam şi eu alt drum din ţara asta!
Tabăra ... printr-o regiune frumoasă, în Argeş, la munte. Nici nu-mi venea să cred că ai mei mă lasă în sfârşit. Singură, cum ziceam eu.
Vineri trebuia să fie vizita medicală.
Eu, ca om care întotdeauna face altceva decât trebuie făcut, mi-am zis că n-are rost să stăm să aşteptăm o groază la cabinet, putem folosi timpul mai eficient. Şi-am luat-o pe mama să-mi cumpere costum de baie (normal că n-aveam aşa ceva. Dar dacă o să zic că n-am nici azi ... mă întreb ce au să deducă unii.)
Şi-atât am probat eu costume de baie (cochetă de mică!), încât până ne-am întors la medic ăsta deja plecase.
Deci rămăsesem fără viză!
Ştiam eu că era prea frumos să fie adevărat, că n-or să mă lase ai mei singură în vreo tabără! În mintea mea de-atunci maică-mea o făcuse special, desigur!
Da' habar n-aveam că o să mi se tragă de la probat costume de baie şi de la faptul că nu-şi pusese medicul semnătura pe lipsa mea de păduchi.
Şi-atât am plâns în ziua aia ...
Că până la urmă alor mei li s-a făcut milă de mine şi-au făcut ceea ce n-au mai făcut vreodată : au făcut pe dracu'-n patru să rezolve pentru mine şi să plec în tabără.
Luni aveam viza medicală - păduchi nu mai făcusem de ani de zile, deci fusese o formalitate.
Dar noi n-aveam maşină, iar autocarul plecase de două zile.
Aşa încât luni am avut şi-un unchi care m-a dus cu maşina lui până în Argeş, direct la tabără.
Unchi-miu, omul care a găsit o tabără ascunsă-ntre munţi, pe un drum pe care nu mai fusese.
Şi-a găsit-o doar cu o hartă, că nu erau gps-uri pe vremurile alea.
Era deja a doua oară când unchiul devenea eroul meu!
Eram atât de bucuroasă pe-acum ...
Cu aceeaşi intensitatea dar fix la polul opus faţă de cum rătăcisem cu simţirile în urmă cu doar două zile!
Şi-asta a durat fix până când, ajunsă în tabără, prima care mi-a venit în întâmpinare a fost Lili, colega pe care o admiram ca pe nimeni alta.
Numai că Lili era deja răguşită, nu mai putea vorbi.
Unchi-miu, om pus pe şotii, mi-l amintesc şi acum, îi recomandă lui Lili tratamentul pentru durere de gât : 'ah, nu-i nimic! te duci la bucătărie, deschizi frigiderul şi bagi capul în congelator!'.
Dar eu, auzind-o pe Lili răguşită, am simţit cum iarăşi se-ntoarce roata emoţiilor mele şi-mi alunecă toată bucuria din celule : era clar!, toată distracţia se consumase deja, pierdusem ce fusese mai bun!
Eheee, normal că n-a fost aşa cum am gândit eu cu mintea şi cu ciuda unui copil de 12 ani ce reacţionează năvalnic.
Normal că ne-am distrat, că am râs, că am mai tras şi spaime din pricina localnicilor (tare chitroşi oamenii locului). Ba chiar am o groază de amintiri de-atunci.
controlul medical la care era să mor de ruşine,
discoteca la care se dădea 'Richaaard touch me' al Depeche-ilor mei (erau ai mei încă de-atunci),
Mânăstirea Curtea de Argeş, barajul Vidraru cu Omul Electric (sic!), Transfăgărăşanul,
ciocolăţelele rotunde Scufiţa Roşie,
Găbiţu, puştiul tupeist şi vesel ca nici un altul pe care îl dădeai afară pe-o uşă doar ca să intre imediat pe cealaltă, şi pe care sunt tare bucuroasă că l-am întâlnit atunci pentru că -poate- a contribuit la felul meu de a privi oamenii,
dormitul în cabane de lemn pentru băieţi şi în conac pentru fete - şi ce conac!,
wc-urile cu tălpi situate în curte,
spălatul în curte la 'jgheab',
trezirea dată cu trompeta şi promisiunea neonorată să i-o înfundăm,
Lili şi Valentin (doi oameni de care mi-e dor, că greu mai ajungi să te întâlneşti cu românii emigraţi), Florin, Ionuţ, Elena şi Ştefăniţă, un Cristi -parcă- frumuşel, o Ramona -parcă- foarte înaltă ce adusese unghii false ohoo!,
autocarul stricat la întoarcere, aşteptarea unuia nou să ne preia şi întârzierea de vreo câteva ore, sosirea în faţa şcolii 23 Cina şi ai mei, pe care îi crezusem leşinaţi pe trotuar (nu erau nici telefoane mobile pe-atunci) aşteptându-mă.
Da, chiar multe amintiri din acele câteva zile.
Mai puţin poze, că nu-mi lăsa nimeni aparatul mie pe atunci.
Însă din zilele alea iubesc focurile de tabără.
Şi mersul cu autocarul în care se cântă.
Iar dacă voi mai ştiţi că se organizează aşa ceva ... doar ziceţi-mi şi promit că-mi fac vizita medicală la timp!
'Legendă' :
Postarea asta a pornit de la o idee de-a lui Waven, de a scrie despre vacanţele noastre.
Mi-a plăcut mult ideea, nu puteam să scap prilejul de a povesti despre o amintire dragă.
Dacă vi se pare că a reieşit o povestioară cam patetică, eu o recunosc doar ca nostalgică.
Cu atât mai mult cu cât tocmai am vorbit cu vără-miu să punem la cale o întâlnire între verişori, după ani de zile, şi-aşa ne-am amintit de copilărie.
Cât despre colegi, mi-e dor de mulţi. La fel cum mi-e dor de-o tabără! Zău că eu am rămas cu maturitatea pe la 14 ani, deci ar ieşi o tabără pe cinste.
Mergem?
Cu această postare particip la concursul organizat de Baia Roşie Resort.
Un scriitor m-a sedus, acelasi ma incurca, multe poti face deci cu un scriitor
miercuri, 27 iulie 2011
Citesc de vreo săptămână deja o nouă carte de Graham Greene. E unul din scriitorii mei preferaţi şi nu ştiu de ce simt nevoia să îl înfrăţesc cu Amos Oz.
Fiindcă tot e perioada vacanţelor vi-l pot chiar recomanda drept companie de călătorit, dar şi drept lectură straşnică, fiindcă Greene poate fi exact aşa cum vi-l doriţi.
Problema mea e alta acum : sunt deja familiarizată cu stilul lui şi îmi place. Însă de data asta de vreo cinci zile abia am reuşit să citesc 100 de pagini. Şi mă strădui.
'Patria m-a făcut om' îmi pare o carte atipică pentru Greene, feriţi-vă de ea.
Nu pricep cum unii scriitori reuşesc să îşi schimbe stilul.
Chiar sunt curioasă acum să aflu în ce perioadă a fost scris romanul ăsta.
Dar am să caut informaţiile după ce o termin de lecturat, nu vreau să-mi alterez niciodată impresiile citind înainte despre vreo carte.
Mirarea mea este legată de schimbările astea ale stilurilor, despre evoluţia unui scriitor ...
Fiindcă eu cred că un scriitor are un talent nativ pe care trebuie doar să şi-l găsească.
Nu cred în cursuri de scris, în exersări, în tehnici etc
Ori acum îmi este un pic tulburată convingerea asta prea încăpăţânată.
Greene ar putea fi dovada că talentul unui scriitor evoluează, că până şi oamenii cu har bâjbâie o perioadă între mai multe stiluri, că şi ei ezită, caută, încearcă, progresează ...
Ceea ce, cu logica mea aiurită, m-a condus tocmai la concluzia că şi dacă scriem prost acum, ideea e să perseverăm, cine ştie ce scriitor dăm la iveală în câţiva ani?
p.s. Am cam absentat din virtual zilele astea din varii motive.
De mâine încep să îi vizitez pe cei pe care îi citesc, să recuperez.
Ieri m-am ocupat toată ziua cu recuperarea unor poze din aparatul foto căruia i-am făcut buba în weekend, la Braşov, pe la jumătatea vacanţei.
De reparat nu l-am reparat -încă- dar am avut mare succes la scosul pozelor din el şi la joaca mea cu luminozităţile şi culorile în care încep să mă specializez, măcar eu sunt încântată de rezultate.
Fiindcă tot e perioada vacanţelor vi-l pot chiar recomanda drept companie de călătorit, dar şi drept lectură straşnică, fiindcă Greene poate fi exact aşa cum vi-l doriţi.
Problema mea e alta acum : sunt deja familiarizată cu stilul lui şi îmi place. Însă de data asta de vreo cinci zile abia am reuşit să citesc 100 de pagini. Şi mă strădui.
'Patria m-a făcut om' îmi pare o carte atipică pentru Greene, feriţi-vă de ea.
Nu pricep cum unii scriitori reuşesc să îşi schimbe stilul.
Chiar sunt curioasă acum să aflu în ce perioadă a fost scris romanul ăsta.
Dar am să caut informaţiile după ce o termin de lecturat, nu vreau să-mi alterez niciodată impresiile citind înainte despre vreo carte.
Mirarea mea este legată de schimbările astea ale stilurilor, despre evoluţia unui scriitor ...
Fiindcă eu cred că un scriitor are un talent nativ pe care trebuie doar să şi-l găsească.
Nu cred în cursuri de scris, în exersări, în tehnici etc
Ori acum îmi este un pic tulburată convingerea asta prea încăpăţânată.
Greene ar putea fi dovada că talentul unui scriitor evoluează, că până şi oamenii cu har bâjbâie o perioadă între mai multe stiluri, că şi ei ezită, caută, încearcă, progresează ...
Ceea ce, cu logica mea aiurită, m-a condus tocmai la concluzia că şi dacă scriem prost acum, ideea e să perseverăm, cine ştie ce scriitor dăm la iveală în câţiva ani?
p.s. Am cam absentat din virtual zilele astea din varii motive.
De mâine încep să îi vizitez pe cei pe care îi citesc, să recuperez.
Ieri m-am ocupat toată ziua cu recuperarea unor poze din aparatul foto căruia i-am făcut buba în weekend, la Braşov, pe la jumătatea vacanţei.
De reparat nu l-am reparat -încă- dar am avut mare succes la scosul pozelor din el şi la joaca mea cu luminozităţile şi culorile în care încep să mă specializez, măcar eu sunt încântată de rezultate.
Youtube are o problema personala cu mine
Am cont pe youtube de o grămădă de ani. Ba chiar l-am folosit din plin, fiindcă în afară de un post de radio nu prea recurg la alte surse pentru muzică.
Deşi ascult multe genuri, de la R&B la disco şi de la electro la rock, eu zic că am o linie unitară prin ele - muzică bună îi spun, cu modestie.
Dar youtube îmi tot recomandă cu încăpăţânare trei canale, cică în baza vizionărilor anterioare :
Rihanna - ştiu cine e şi am şi-o părere despre cântăreaţa asta : cred că e una din cele mai frumoase femei
3FM - n-am mai auzit vreodată de ei
şi Eminem - parcă de la Stan n-a mai avut alt cântec care să mă entuziasmeze.
Aşadar : care vizionări anterioare?
Are tupeu youtube, nu glumă !
Doar că pe mine una încercările astea de a-mi 'băga pe gât' sau în cazul de faţă în urechi o anumită marfă nu reuşesc decât să mă agaseze, nicicum să mă îndrepte în direcţia aia.
Nu m-ar mira să vă recomande şi vouă aceleaşi canale, că doar nu văd de ce doar la mine Depeche poate fi asociat cu Eminem şi Pearl Jam cu Rihanna.
Deşi ascult multe genuri, de la R&B la disco şi de la electro la rock, eu zic că am o linie unitară prin ele - muzică bună îi spun, cu modestie.
Dar youtube îmi tot recomandă cu încăpăţânare trei canale, cică în baza vizionărilor anterioare :
Rihanna - ştiu cine e şi am şi-o părere despre cântăreaţa asta : cred că e una din cele mai frumoase femei
3FM - n-am mai auzit vreodată de ei
şi Eminem - parcă de la Stan n-a mai avut alt cântec care să mă entuziasmeze.
Aşadar : care vizionări anterioare?
Are tupeu youtube, nu glumă !
Doar că pe mine una încercările astea de a-mi 'băga pe gât' sau în cazul de faţă în urechi o anumită marfă nu reuşesc decât să mă agaseze, nicicum să mă îndrepte în direcţia aia.
Nu m-ar mira să vă recomande şi vouă aceleaşi canale, că doar nu văd de ce doar la mine Depeche poate fi asociat cu Eminem şi Pearl Jam cu Rihanna.
Teroristul din Norvegia si sensul pierdut al cuvintelor
marți, 26 iulie 2011
Şi tot în intervalul cât am fost plecată un psihopat a reuşit un atentat în liniştita Norvegie.
I-a reuşit fiindcă l-a planificat de ani, l-a executat pe îndelete, dar nu l-a prea deranjat nici o instituţie în experimentul ăsta al lui.
În toată nebunia ăstuia constat însă şi nebunia lumii în care trăim - pervetirea sensului cuvintelor până la nivelul la care inacceptabilul devine nu doar scuzabil, ci firesc.
În lumea în care am ajuns să folosim cuvinte şocante pentru orice rahat, nuanţe agresive pentru fenomenele naturii şi tot soiul de istericale de apocalipsă pentru înspăimântările cotidiene, am ajuns, firesc, să pierdem moderaţia dar şi logica simplă şi sănătoasă a lucrurilor ce trebuie sancţionate, pedepsite, interzise. Fără menajamente, fără corectitudine politică, fără drepturile infractorilor, fără a întoarce realităţile pe dos schimbând sensul cuvintelor tabu cu un ambalaj care să sune bine şi modern.
Dementul ăsta a declarat că nu a acţionat singur, ci a avut colaboratori.
Drace! Într-o lume sănătoasă la cap colaboratorii la rele încă se numeau complici.
Oare s-ar mai putea reveni la o lume mai simplă şi mai firească?
O lume în care răul să fie numit pe faţă rău şi să fie pedepsit ca atare?
I-a reuşit fiindcă l-a planificat de ani, l-a executat pe îndelete, dar nu l-a prea deranjat nici o instituţie în experimentul ăsta al lui.
În toată nebunia ăstuia constat însă şi nebunia lumii în care trăim - pervetirea sensului cuvintelor până la nivelul la care inacceptabilul devine nu doar scuzabil, ci firesc.
În lumea în care am ajuns să folosim cuvinte şocante pentru orice rahat, nuanţe agresive pentru fenomenele naturii şi tot soiul de istericale de apocalipsă pentru înspăimântările cotidiene, am ajuns, firesc, să pierdem moderaţia dar şi logica simplă şi sănătoasă a lucrurilor ce trebuie sancţionate, pedepsite, interzise. Fără menajamente, fără corectitudine politică, fără drepturile infractorilor, fără a întoarce realităţile pe dos schimbând sensul cuvintelor tabu cu un ambalaj care să sune bine şi modern.
Dementul ăsta a declarat că nu a acţionat singur, ci a avut colaboratori.
Drace! Într-o lume sănătoasă la cap colaboratorii la rele încă se numeau complici.
Oare s-ar mai putea reveni la o lume mai simplă şi mai firească?
O lume în care răul să fie numit pe faţă rău şi să fie pedepsit ca atare?
Ce s-a mai intamplat intre timp
Când a murit Michael eram plecată într-un concediu special. Am găsit vestea şocantă, dar totuşi am primit-o prin amortizarea bucuriei de către vacanţă şi de o călătorie mult-dorită.
Acum am plecat iarăşi două zile şi la întoarcere aflu de moartea lui Amy Winehouse.
La fel ca la Michael, agentul artistului i-a anunţat moartea.
Ambii cântăreţi mi-au plăcut. Michael mă fascinase pe când aveam vreo 12 ani.
Pe Amy am descoperit-o ca mai toată lumea, odată cu 'Rehab'.
Superbă voce, deosebită uşurinţa ei de a-şi transmite stările.
Pentru mine Amy semăna la voce şi atmosferă cu Billie Holiday.
Mi-ar fi plăcut să o văd live, dar ştiam că mersul la un concert de-al ei e un risc maxim de bani aruncaţi, fiindcă nu întotdeauna îşi amintea cântecele sau putea să lege câteva note.
Cu toate astea, mi se pare şocantă vestea.
Poate de unde era tânără.
Poate de unde credeam că e şi mult 'show' în comportamentul ăsta distructiv al ei.
Nu era !
Poate de unde credeam că va fi unul din artiştii ce vor supravieţui cu droguri şi băutură la limita tabuului, în zona ruşinoasă a artiştilor declasaţi cu talent nebun.
Dar tipa chiar nu glumea, chiar îşi trăia rătăcirea sincer.
Un alt fel de şoc faţă de cel cu Michael, şi alt fel de tristeţe.
Talent irosit.
Câteodată nu poţi să nu te întrebi de ce li se oferă talentul unora care nu şi-l preţuiesc ei înşişi.
Acum am plecat iarăşi două zile şi la întoarcere aflu de moartea lui Amy Winehouse.
La fel ca la Michael, agentul artistului i-a anunţat moartea.
Ambii cântăreţi mi-au plăcut. Michael mă fascinase pe când aveam vreo 12 ani.
Pe Amy am descoperit-o ca mai toată lumea, odată cu 'Rehab'.
Superbă voce, deosebită uşurinţa ei de a-şi transmite stările.
Pentru mine Amy semăna la voce şi atmosferă cu Billie Holiday.
Mi-ar fi plăcut să o văd live, dar ştiam că mersul la un concert de-al ei e un risc maxim de bani aruncaţi, fiindcă nu întotdeauna îşi amintea cântecele sau putea să lege câteva note.
Cu toate astea, mi se pare şocantă vestea.
Poate de unde era tânără.
Poate de unde credeam că e şi mult 'show' în comportamentul ăsta distructiv al ei.
Nu era !
Poate de unde credeam că va fi unul din artiştii ce vor supravieţui cu droguri şi băutură la limita tabuului, în zona ruşinoasă a artiştilor declasaţi cu talent nebun.
Dar tipa chiar nu glumea, chiar îşi trăia rătăcirea sincer.
Un alt fel de şoc faţă de cel cu Michael, şi alt fel de tristeţe.
Talent irosit.
Câteodată nu poţi să nu te întrebi de ce li se oferă talentul unora care nu şi-l preţuiesc ei înşişi.
Am trisat
M-am întors. Între timp am folosit şi eu în sfârşit noua funcţiune oferită de Blogspot. Anume postarea programată să apară pe blog într-o anume zi. E disponibilă de ceva vreme şi am fost curioasă.
Adică eu să par a fi prezentă în 'virtual' în momentele în care n-am nici un fel de acces la net.
Pentru blog o fi ea practică, dar pentru mine nu e potrivită.
Nu cred că am să o mai folosesc. Deşi ea a funcţionat fără probleme.
Eu însă m-am simţit bizar.
Chestia asta cu 'dedublarea' mincioasă, cu aparenţa prezenţei mele în două locuri în acelaşi timp ... deja tehnologia e mult prea avansată pentru firea mea convenţională şi sinceră până la superstiţie.
Uf, nu mă simt confortabil să mint nici măcar pe net.
Adică eu să par a fi prezentă în 'virtual' în momentele în care n-am nici un fel de acces la net.
Pentru blog o fi ea practică, dar pentru mine nu e potrivită.
Nu cred că am să o mai folosesc. Deşi ea a funcţionat fără probleme.
Eu însă m-am simţit bizar.
Chestia asta cu 'dedublarea' mincioasă, cu aparenţa prezenţei mele în două locuri în acelaşi timp ... deja tehnologia e mult prea avansată pentru firea mea convenţională şi sinceră până la superstiţie.
Uf, nu mă simt confortabil să mint nici măcar pe net.
Away on mini-holiday
sâmbătă, 23 iulie 2011
Pentru că asta e căsuţa mea pe net, am simţit nevoia să las agăţat de clanţă anunţul ăsta.
E drept, urmând sfaturile poliţiei, am să las luminile deschise, ca să derutăm intruşii.
E la fel de drept că am şi ceva emoţii. Eu, adică mie, care îmi place să-mi programez totul din timp până la fiecare detaliu (care oricum n-are să se respecte ioc), şi omul ăsta care are câteodată mai multă spontaneitate decât pot eu respira (calmă).
Am fost luată pe sus pur şi simplu de idee. Dar m-am gândit să văd şi eu cum e cu deciziile spontane.
E drept, urmând sfaturile poliţiei, am să las luminile deschise, ca să derutăm intruşii.
E la fel de drept că am şi ceva emoţii. Eu, adică mie, care îmi place să-mi programez totul din timp până la fiecare detaliu (care oricum n-are să se respecte ioc), şi omul ăsta care are câteodată mai multă spontaneitate decât pot eu respira (calmă).
Am fost luată pe sus pur şi simplu de idee. Dar m-am gândit să văd şi eu cum e cu deciziile spontane.
Cum sa va mentinenti inima in forma. Exercitii semi-sportive.
vineri, 22 iulie 2011
Tot aud că e important să menţii inima tânără. Şi-am găsit o metodă mult mai ieftină pentru asta decât mersul la sală.
Ieri după-amiază am avut nişte palpitaţii, cred că a echivalat cu câţiva km buni de alergat pe bandă. Vă recomand şi vouă metoda, numai să nu aveţi în prealabil inima slabă, că atunci nu-mi mai asum răspunderea pentru puls lipsă.
Pas 1 : Luaţi un sport, ce vreţi voi. Calm, calm, că nu vă pun să-l practicaţi.
Pas 2 : Alegeţi-vă un preferat din acel sport.
Avertizare - nu vă alegeţi alde Federer sau Schumaher în vremurile lor de glorie imbatabilă, că nu aşa funcţionează jocul ăsta.
Pas 3 : Urmăriţi-vă preferatul pe care l-aţi ales de undeva din treimea superioară a clasamentului. Priviţi-l într-un meci sau într-o zi când îşi dispută un loc cu miză în ierarhie.
Să vedeţi atunci creşteri de puls cardiac, staţionări, accelerări iarăşi, ce să mai! Un adevărat tur de forţă cardiac.
Aşa am reuşit eu ieri cu Thomas Voeckler în Turul Franţei la ciclism.
Pe ultimii kilometri ajunsese atât de strânsă miza încât era o chestiune de secunde : rămâne primul pentru încă o zi sau alunecă din top?
Şi-atât de mult am strigat 'hai Voeckler, încă un pic!', 'hai Thomas, că nu mai e mult!', încât atunci când a trecut linia de sosire şi pentru 15 secunde a reuşit să îşi păstreze tricoul galben până şi taică-miu s-a bucurat, deşi el nici nu se uitase la cursă.
În plus, dacă procedaţi ca mine, veţi face economie şi de fond de ten, se obţine o roşeată naturală de toată frumuseţea în obraji!
Sănătate curată şi avantajul e că o dobândiţi în timp ce altul face sport!
Ieri după-amiază am avut nişte palpitaţii, cred că a echivalat cu câţiva km buni de alergat pe bandă. Vă recomand şi vouă metoda, numai să nu aveţi în prealabil inima slabă, că atunci nu-mi mai asum răspunderea pentru puls lipsă.
Pas 1 : Luaţi un sport, ce vreţi voi. Calm, calm, că nu vă pun să-l practicaţi.
Pas 2 : Alegeţi-vă un preferat din acel sport.
Avertizare - nu vă alegeţi alde Federer sau Schumaher în vremurile lor de glorie imbatabilă, că nu aşa funcţionează jocul ăsta.
Pas 3 : Urmăriţi-vă preferatul pe care l-aţi ales de undeva din treimea superioară a clasamentului. Priviţi-l într-un meci sau într-o zi când îşi dispută un loc cu miză în ierarhie.
Să vedeţi atunci creşteri de puls cardiac, staţionări, accelerări iarăşi, ce să mai! Un adevărat tur de forţă cardiac.
Aşa am reuşit eu ieri cu Thomas Voeckler în Turul Franţei la ciclism.
Pe ultimii kilometri ajunsese atât de strânsă miza încât era o chestiune de secunde : rămâne primul pentru încă o zi sau alunecă din top?
Şi-atât de mult am strigat 'hai Voeckler, încă un pic!', 'hai Thomas, că nu mai e mult!', încât atunci când a trecut linia de sosire şi pentru 15 secunde a reuşit să îşi păstreze tricoul galben până şi taică-miu s-a bucurat, deşi el nici nu se uitase la cursă.
În plus, dacă procedaţi ca mine, veţi face economie şi de fond de ten, se obţine o roşeată naturală de toată frumuseţea în obraji!
Sănătate curată şi avantajul e că o dobândiţi în timp ce altul face sport!
De-asta sunt o vagaboanda - cu o leapsa pentru voi
joi, 21 iulie 2011
Cum e vorba ceea? Că poetul când a scris, parcă ar fi ştiut exact ce simţesc eu în acest moment.
De unde rezultă că poetul e valoros, vezi bine!
Ei, cam despre asta e vorba şi în postarea asta.
Pato şi 'mnealui au lansat o leapşă ce a fost tare pe placul meu, aşa încât am preluat-o.
Ei vorbeau despre muzica pe care o ascultăm noi, cei ce scriem pe bloguri.
Eu am s-o modific un pic. Vreau să ştiu nu ce ascultaţi, ci un cântecel care să vă reprezinte, scris parcă pentru voi sau în care vă regăsiţi.
Ideea mi-a venit ascultând radioul meu preferat, Wyl fm-ul, şi dând cu urechile de cântecul de mai jos, în versiunea cântată de Frank Sinatra.
'That's why the Lady is a Tramp', însă eu îl prefer în varianta fabuloasă a Lenei Horne.
(sper ca asta să fie pe youtube, că mie tot nu-mi merge sonorul).
Nu vă grăbiţi să trageţi concluzii pripite cu privire la titlu, ascultaţi-i versurile cu atenţie fiindcă nu primul gând ce vă vine în minte e responsabil pentru doamna care e o vagaboandă.
Sunt multe motive şi în majoritatea mă regăsesc.
Ador şi nervul şi vivacitatea cu care îl cântă Lena.
Nu mai spun şi cât îmi place rochia ei şi ce bine mi-ar sta, că o să mă consideraţi neserioasă. (Pot depune mărturie cei ce mă cunosc că e adevărat. Cu rochia, nu cu neseriozitatea.)
Dar fiindcă Wyl fm e chiar un radio aparte, mi-a dat prilejul de a prelungi leapşa asta cu un bonus :
dacă în primul cântec mă regăsesc aşa cum sunt, uite şi un al doilea cântecel cu versuri la fel de faine.
Iar ca personajul lui mi-ar plăcea să fi fost!
'Where do You Go to my Lovely', în varianta originală a lui Peter Sarstedt (uf, ce nume avea şi nenea ăsta!)
Vă rog să apreciaţi faptul că de data asta nu mi-am ales tot Depeche !
Aşa. Acum la cine merge leapşa asta.
Păi mă gândeam să o trimit mai departe la câţiva oameni pe care îi citesc dar despre care nu ştiu mai nimic, iar asta e o bună ocazie de a-mi face o impresie (prin chiar ochii lor). Prin urmare mi-ar plăcea ca Lillee, Zodrac, Raul şi Dragoş să lase un cântecel ce i-ar reprezenta pe ei.
La Schtiel de pildă leapşa nu-şi are rostul, fiindcă numele îl demască deja.
Later edit : spre bucuria mea (curioasă) Mihai a găsit interesantă leapşa asta, aşa că merita să îl deranjez de la bun început cu solicitarea de 'autoportret-muzical'.
De unde rezultă că poetul e valoros, vezi bine!
Ei, cam despre asta e vorba şi în postarea asta.
Pato şi 'mnealui au lansat o leapşă ce a fost tare pe placul meu, aşa încât am preluat-o.
Ei vorbeau despre muzica pe care o ascultăm noi, cei ce scriem pe bloguri.
Eu am s-o modific un pic. Vreau să ştiu nu ce ascultaţi, ci un cântecel care să vă reprezinte, scris parcă pentru voi sau în care vă regăsiţi.
Ideea mi-a venit ascultând radioul meu preferat, Wyl fm-ul, şi dând cu urechile de cântecul de mai jos, în versiunea cântată de Frank Sinatra.
'That's why the Lady is a Tramp', însă eu îl prefer în varianta fabuloasă a Lenei Horne.
(sper ca asta să fie pe youtube, că mie tot nu-mi merge sonorul).
Nu vă grăbiţi să trageţi concluzii pripite cu privire la titlu, ascultaţi-i versurile cu atenţie fiindcă nu primul gând ce vă vine în minte e responsabil pentru doamna care e o vagaboandă.
Sunt multe motive şi în majoritatea mă regăsesc.
Ador şi nervul şi vivacitatea cu care îl cântă Lena.
Nu mai spun şi cât îmi place rochia ei şi ce bine mi-ar sta, că o să mă consideraţi neserioasă. (Pot depune mărturie cei ce mă cunosc că e adevărat. Cu rochia, nu cu neseriozitatea.)
Dar fiindcă Wyl fm e chiar un radio aparte, mi-a dat prilejul de a prelungi leapşa asta cu un bonus :
dacă în primul cântec mă regăsesc aşa cum sunt, uite şi un al doilea cântecel cu versuri la fel de faine.
Iar ca personajul lui mi-ar plăcea să fi fost!
'Where do You Go to my Lovely', în varianta originală a lui Peter Sarstedt (uf, ce nume avea şi nenea ăsta!)
Vă rog să apreciaţi faptul că de data asta nu mi-am ales tot Depeche !
Aşa. Acum la cine merge leapşa asta.
Păi mă gândeam să o trimit mai departe la câţiva oameni pe care îi citesc dar despre care nu ştiu mai nimic, iar asta e o bună ocazie de a-mi face o impresie (prin chiar ochii lor). Prin urmare mi-ar plăcea ca Lillee, Zodrac, Raul şi Dragoş să lase un cântecel ce i-ar reprezenta pe ei.
La Schtiel de pildă leapşa nu-şi are rostul, fiindcă numele îl demască deja.
Later edit : spre bucuria mea (curioasă) Mihai a găsit interesantă leapşa asta, aşa că merita să îl deranjez de la bun început cu solicitarea de 'autoportret-muzical'.
Cat costa o reteta compensata 100%? Nu va grabiti sa raspundeti.
marți, 19 iulie 2011
Sper că ştiţi că-s a dracului şi că vreau să vă încurc.
Prin urmare răspunsul la întrebarea asta nu e cel evident.
Vă dau câteva indicii totuşi. Fiindcă nu vreau să aud caraghioslâcuri de răspunsuri gen o reţetă compensată 100% este deci şi carevasăzică gratuită.
- Legea, mai nou, menţionează că procentajul de compensare se va calcula pentru substanţa activă prescrisă, dar la nivelul celui mai ieftin medicament ce conţine acea substanţă.
- Totul se petrece în România. În România cea modernizată.
Aşaaa.
Dacă n-ar fi fost tata la mijloc eu una n-aş fi ştiut răspunsul corect.
Doar că tata a avut din nou nevoie de două medicamente de stomac. Şi le-a primit de la medic compensate 100%.
Iar când a mers să-şi ia cumpere reţeta cu pricina a plătit ... 76 de roni !
Compensarea era de 2 roni!
Să mai poftească vreunul să spună că nu e modernizare în sistem!
Cred că eu una aş fi preferat o modernizare mai domoală, asta e cam extremistă pentru gusturile mele.
Prin urmare răspunsul la întrebarea asta nu e cel evident.
Vă dau câteva indicii totuşi. Fiindcă nu vreau să aud caraghioslâcuri de răspunsuri gen o reţetă compensată 100% este deci şi carevasăzică gratuită.
- Legea, mai nou, menţionează că procentajul de compensare se va calcula pentru substanţa activă prescrisă, dar la nivelul celui mai ieftin medicament ce conţine acea substanţă.
- Totul se petrece în România. În România cea modernizată.
Aşaaa.
Dacă n-ar fi fost tata la mijloc eu una n-aş fi ştiut răspunsul corect.
Doar că tata a avut din nou nevoie de două medicamente de stomac. Şi le-a primit de la medic compensate 100%.
Iar când a mers să-şi ia cumpere reţeta cu pricina a plătit ... 76 de roni !
Compensarea era de 2 roni!
Să mai poftească vreunul să spună că nu e modernizare în sistem!
Cred că eu una aş fi preferat o modernizare mai domoală, asta e cam extremistă pentru gusturile mele.
Mi-e scarba! Cenzura - huooo! Corectitudine politica - daaa!
luni, 18 iulie 2011
Mi-e lehamite de ipocrizia umană. Aşa ne plac ambalajele frumoase şi atât de puţin ne interesează ce ascund ele! Nu vorbesc aici de felul în care apreciază bărbaţii femeile. Că doar şi eu sunt sensibilă la bărbaţii cu ochi frumoşi.
Mă revoltă însă dublul standard cu care judecăm în fapt aceeaşi realitate.
Pornind de la cartea pe care o citeam am căutat pe net fiindcă nu ştiam ce înseamnă Anno Domini. Adică, mă gândeam eu, Dumnezeu a existat şi înainte de Isus, deci putea fi astfel denumită epoca din Vechiul Testament.
Însă nu. Anno Domini desemnează perioada după Hristos.
Interesant e altceva : pentru a nu leza sensibilităţile religioase ale necreştinilor a fost inventată o nouă denumire Common Era sau Current Era, abreviate C.E.
Desigur că Before Christ a devenit şi ea Before Current Era.
Cică denumirile astea sunt mai propice dialogului interreligii.
Constat că logica mea nu era corectă : războaiele nu par a fi la fel de nepropice dialogului ăsta, că ele n-au fost interzise ori evitate.
Mai ţineţi minte cât de revoltaţi erau oamenii de trucul folosit de ticălosul dictator ce vroia să şteargă din mintea românilor orice repere creştine?
Şi cum ticălosul a introdus folosirea lui î.e.n. şi a lui e.n. ? Pentru cei mai tinerei astea erau înaintea erei noastre şi respectiv era noastră.
Te uită cum azi la nivel global se tinde tot către extirparea reperelor creştine! Numai că prostul de Ceauşescu n-a ştiut să prezinte situaţia încât să pară mare umanist, precum promotorii prostiei de politcally correctness.
N-a ştiut el să spună cum nu vrea ca turcii musulmani din Dobrogea să se simtă ofensaţi citind în manualul de istorie despre epoca creştină!
Culmea ironiei din toată ipocrizia asta e alta :
că şi dacă îi spunem Era Curentă, reperul pe baza căruia numerotăm anii de la această schimbare a calendarului rămâne acelaşi. Şi e tot Isus.
Sau cumva îi considerăm proşti pe musulmani, atei şi ceilalţi? Ceva de genul dacă nu rostim numele lui Isus ăştia nu au să se ştie de la ce a pornit numărătoarea, îi fraierim cu asta.
Mă revoltă însă dublul standard cu care judecăm în fapt aceeaşi realitate.
Pornind de la cartea pe care o citeam am căutat pe net fiindcă nu ştiam ce înseamnă Anno Domini. Adică, mă gândeam eu, Dumnezeu a existat şi înainte de Isus, deci putea fi astfel denumită epoca din Vechiul Testament.
Însă nu. Anno Domini desemnează perioada după Hristos.
Interesant e altceva : pentru a nu leza sensibilităţile religioase ale necreştinilor a fost inventată o nouă denumire Common Era sau Current Era, abreviate C.E.
Desigur că Before Christ a devenit şi ea Before Current Era.
Cică denumirile astea sunt mai propice dialogului interreligii.
Constat că logica mea nu era corectă : războaiele nu par a fi la fel de nepropice dialogului ăsta, că ele n-au fost interzise ori evitate.
Mai ţineţi minte cât de revoltaţi erau oamenii de trucul folosit de ticălosul dictator ce vroia să şteargă din mintea românilor orice repere creştine?
Şi cum ticălosul a introdus folosirea lui î.e.n. şi a lui e.n. ? Pentru cei mai tinerei astea erau înaintea erei noastre şi respectiv era noastră.
Te uită cum azi la nivel global se tinde tot către extirparea reperelor creştine! Numai că prostul de Ceauşescu n-a ştiut să prezinte situaţia încât să pară mare umanist, precum promotorii prostiei de politcally correctness.
N-a ştiut el să spună cum nu vrea ca turcii musulmani din Dobrogea să se simtă ofensaţi citind în manualul de istorie despre epoca creştină!
Culmea ironiei din toată ipocrizia asta e alta :
că şi dacă îi spunem Era Curentă, reperul pe baza căruia numerotăm anii de la această schimbare a calendarului rămâne acelaşi. Şi e tot Isus.
Sau cumva îi considerăm proşti pe musulmani, atei şi ceilalţi? Ceva de genul dacă nu rostim numele lui Isus ăştia nu au să se ştie de la ce a pornit numărătoarea, îi fraierim cu asta.
Iubita il invita pe iubit la iubire, titularizarea invita la ... ?
E una din zicerile profesorilor aspiranţi la concursul de titularizare 2011 în învăţământ.
Vă rog să îi acordaţi toată atenţia, e miezuită rău :
'Iubita îl invită pe iubit la iubire.'
Atât.
Iubiţi-vă pe tunuri, cum zicea poetul, da' iubiţi-vă odată că pare arzătoare nevoia!
Şi după aia mai treceţi şi pe la titularizare, poate vă stă gândul mai nimerit!
Vă rog să îi acordaţi toată atenţia, e miezuită rău :
'Iubita îl invită pe iubit la iubire.'
Atât.
Iubiţi-vă pe tunuri, cum zicea poetul, da' iubiţi-vă odată că pare arzătoare nevoia!
Şi după aia mai treceţi şi pe la titularizare, poate vă stă gândul mai nimerit!
Oamenii ce isi pastreaza orasul cu ei si Ploiestiul cel suprinzator
duminică, 17 iulie 2011
Ieri am avut o zi plăcută şi spornică. N-o să vă spun chiar totul, că vreau să mă laud şi săptămânile viitoare.
Însă asta vă pot dezvălui : m-am întânit cu Mihaeladr.
Ea e una din ploieştenii care s-au răspândit prinţară acum câţiva ani, dar care păstrează o imagine mai tandră Ploieşti-ului decât mulţi dintre cei rămaşi aici.
Şi-am stat la vorbe cu Mihaeladr vreo două ore şi-am depănat şi amintiri şi păreri pe care am descoperit că le avem în comun.
Dar cu ocazia asta am descoperit că avem acelaşi interes şi acelaşi obicei de a reţine clădiri vechi, chit că nu avem vreo amintire anume legată de ele. Şi că deci ar fi cazul să-mi reduc lungul nasului, că nu-s chiar singurul om ce are pasiunea asta, aşa cum mă consideram eu încântată de mine.
Are să ne fie dor nouă de un blog special care va lua, în cel mai bun caz, o pauză. Un proiect deosebit al lui Lucian care a făcut mai multe pentru Ploieşti decât oricare altul.
Şi m-am gândit, că dacă tot mai suntem o mână de oameni ce iubim Ploieşti-ul aşa cum a fost el, cu istoria şi aspectul lui vechi, să nu mai fiu atât de egoistă şi să împart măcar din când în când din senzaţiile vizuale pe care mi le dă oraşul ăsta.
Cele 3 fotografii de mai jos asta se vor a fi.
Prima e o imagine ce mi-a dat un fior de teamă când am priceput ce e cu ea.
E un vechi pod peste Dîmbu. Îmi pare că fusese frumos la vremea lui, chiar prea mândru pentru un fir de apă atât de mic, însă azi e semi-prăbuşit. Nu e mare nici înălţimea, nici pârâul n-are debit, dar totuşi un risc există.
Apoi e unul din exemplele de renovări de case din Ploieşti, din ce în ce mai numeroase în ultima vreme, făcute cu preţuire pentru arhitectura lor aristocrată. E drept că nu sunt păstrate chiar toate detaliile arhitectonice, dar nici nu sunt nivelate toate.
Casa din imagine de pildă e azi clinică medicală, din păcate un cearşaf cu numele firmei îi acoperă faţada.
Oricum e îmbucurător că se mai şi salvează câte ceva din trecut.
Iar ultimul e un exemplu al Ploieşti-ului de altă-dată, a ceea ce a mai rămas din el. Din ce în ce mai restrâns şi din ce în ce mai lipsit de speranţă. El mi-e cel mai drag.
![]()
![]()
![]()
Însă asta vă pot dezvălui : m-am întânit cu Mihaeladr.
Ea e una din ploieştenii care s-au răspândit prin
Eu sunt dintre ploieştenii care nu se văd trăind în altă parte decât aici. (Cu excepţia Franţei sau Belgiei, dacă m-ar vrea ele. En fin.)
Şi-am stat la vorbe cu Mihaeladr vreo două ore şi-am depănat şi amintiri şi păreri pe care am descoperit că le avem în comun.
Dar cu ocazia asta am descoperit că avem acelaşi interes şi acelaşi obicei de a reţine clădiri vechi, chit că nu avem vreo amintire anume legată de ele. Şi că deci ar fi cazul să-mi reduc lungul nasului, că nu-s chiar singurul om ce are pasiunea asta, aşa cum mă consideram eu încântată de mine.
Are să ne fie dor nouă de un blog special care va lua, în cel mai bun caz, o pauză. Un proiect deosebit al lui Lucian care a făcut mai multe pentru Ploieşti decât oricare altul.
Cele 3 fotografii de mai jos asta se vor a fi.
Prima e o imagine ce mi-a dat un fior de teamă când am priceput ce e cu ea.
E un vechi pod peste Dîmbu. Îmi pare că fusese frumos la vremea lui, chiar prea mândru pentru un fir de apă atât de mic, însă azi e semi-prăbuşit. Nu e mare nici înălţimea, nici pârâul n-are debit, dar totuşi un risc există.
Apoi e unul din exemplele de renovări de case din Ploieşti, din ce în ce mai numeroase în ultima vreme, făcute cu preţuire pentru arhitectura lor aristocrată. E drept că nu sunt păstrate chiar toate detaliile arhitectonice, dar nici nu sunt nivelate toate.
Sunt exemplificări că se poate. Şi mai ales că se conştientizează valoarea lor, tocmai fiindcă astăzi nu se mai contruieşte cu dragoste pentru arhitectură şi stilul casei.
Majoritatea caselor renovate cu grijă e formată din clinici medicale, hoteluri, cofetării, restaurante, recent deschise. Casa din imagine de pildă e azi clinică medicală, din păcate un cearşaf cu numele firmei îi acoperă faţada.
Oricum e îmbucurător că se mai şi salvează câte ceva din trecut.
Iar ultimul e un exemplu al Ploieşti-ului de altă-dată, a ceea ce a mai rămas din el. Din ce în ce mai restrâns şi din ce în ce mai lipsit de speranţă. El mi-e cel mai drag.
Iar Ploieşti-ul surprinzător de care pomeneam în titlu a fost tot un moment al zilei de ieri.
Treceam pe la Hală. O zonă în care persistă o posibilitate considerabilă să fii inundat de o aluviune de manele.
Numai că ieri ... ieri se auzea la un volum crescut 'Twist in my Sobriety', cântecul Tanitei Tikaram.
Incredibilele sunete veneau dinspre căsuţa care vinde produse de menaj şi acopereau strigătele, claxoanele, abordările ţigăncilor ce vând şosete sau seminţe.
Suprarealist.
O zi aiurea. Si eu in mijlocul ei. La magazinul cu biciclete
sâmbătă, 16 iulie 2011
Se mai întâmplă câte o zi din celea de la apus râzi ca fraierul de toate de peste zi, râzi amar, că altceva mai bun oricum nu ai ce-i face.
Ies de la medic şi mă ţintuieşte locului pe trepte o mâţă neagră şi înfoiată. Numai ce o văd că scoate miorlăitura de bătălie şi atacă o altă mâţă mai slabă, da' tot neagră.
Pe banca de alături, unde vroiam şi eu să ajung, da' nu mă bag între două pisici scuipătoare, şedea o pensionară cu o potăiţă de căţel alb, îngrijit.
Şi sare nene odată căţelul avântat către mâţa bătăioasă ... şi latră şi latră.
Căţelul, cam de dimensiunea pisicii.
În cele din urmă pisica agresivă renunţă, cealaltă profitând de momentul de relaş o tuleşte, dar căţelul nu renunţă, latră în continuare la bătăioasă.
Cobor şi eu şi pensionara cu căţelul îmi spune cu drag : 'aşa e el, nu poate să nu intervină!'.
Ceva mai târziu ajung pe bulevard. Şi dau cu nasul de un magazin de biciclete.
La cât îmi doresc şi eu o roşiatică din asta normal că-s atentă la aşa privelişte.
Magazinul cu pricina avea în dreptul vitrinei, pe trotuar, acel statitiv clasic în care erau aşezate câteva biciclete. Mai toate destul de mari pentru mine, negre şi bărbăteşti.
În schimb una anume, în margine ... o nebunie de bicicletă - roşie, de damă, înălţime medie, cocheţică foc.
Mă tot dau pe lângă ea, văd că scrie City Trek şi mă decid să intru pentru informaţii.
În magazin primul lucru mă bine-dispune teve-ul deschis pe Turul Franţei. Îmi zic că tre' să fie deci cu noroc. De când îmi doream şi eu o bicicletă roşie !
Mă uit rapid în jur : un nene privitor, o tipă în dreptul casei de marcat şi când să mă îndrept spre ea mă ia în primire un tip în verde :
'Ce căutaţi?'
'O bicicletă.'
'Pentru copii?'
'Nu, pentru mine.'
(n-am priceput de unde faza cu copiii!, asta m-a ofensat prima oară)
'De fapt, vroiam să ştiu la ce preţ e bicicleta roşie de afară.'
Aici intervine o mutră dubioasă din partea vânzătorului, se uita la mine cum mă uitasem eu mai devreme la căţelul ce se vroia arbitru de pisici.
Trebuia să-mi dea de gândit privirea, da' am simţit nevoia să-l lămuresc.
'City Trek scrie pe ea.'
Tipul foarte serios 'Bicicletele de afară nu sunt de vânzare.'
?!?!?!
Mi-am zis că am nimerit peste un dubios şi n-am mai insistat.
Cum adică eşti magazin de biciclete, ai expuse unele care nu-s din carton, da' alea nu-s de vanzare ... Doar nu venise el la muncă pedalând pe toate şapte.
Ies din magazin şi-mi văd de drumul meu iritată de-a binelea.
După vreo zece paşi trece pe lângă mine tipa de o crezusem eu a fi vânzătoarea. Călare pe bicicleta visurilor mele, City Trek-ul de damă roşu !
Nah, acum câte şanse sunt ca o posesoare de bicicletă să intre într-un magazin de profil, să-şi lase proprietatea în dreptul standului şi fix atunci să se nimerească una dornică să-i cumpere bicicleta?
Şi câte şanse sunt să nimereşti tot acolo peste un vânzător care să nu te întrebe sincer 'Ce bicicletă roşie afară coniţă? Haideţi să-mi arătaţi la care vă referiţi.'?
Ies de la medic şi mă ţintuieşte locului pe trepte o mâţă neagră şi înfoiată. Numai ce o văd că scoate miorlăitura de bătălie şi atacă o altă mâţă mai slabă, da' tot neagră.
Pe banca de alături, unde vroiam şi eu să ajung, da' nu mă bag între două pisici scuipătoare, şedea o pensionară cu o potăiţă de căţel alb, îngrijit.
Şi sare nene odată căţelul avântat către mâţa bătăioasă ... şi latră şi latră.
Căţelul, cam de dimensiunea pisicii.
În cele din urmă pisica agresivă renunţă, cealaltă profitând de momentul de relaş o tuleşte, dar căţelul nu renunţă, latră în continuare la bătăioasă.
Cobor şi eu şi pensionara cu căţelul îmi spune cu drag : 'aşa e el, nu poate să nu intervină!'.
Ceva mai târziu ajung pe bulevard. Şi dau cu nasul de un magazin de biciclete.
La cât îmi doresc şi eu o roşiatică din asta normal că-s atentă la aşa privelişte.
Magazinul cu pricina avea în dreptul vitrinei, pe trotuar, acel statitiv clasic în care erau aşezate câteva biciclete. Mai toate destul de mari pentru mine, negre şi bărbăteşti.
În schimb una anume, în margine ... o nebunie de bicicletă - roşie, de damă, înălţime medie, cocheţică foc.
Mă tot dau pe lângă ea, văd că scrie City Trek şi mă decid să intru pentru informaţii.
În magazin primul lucru mă bine-dispune teve-ul deschis pe Turul Franţei. Îmi zic că tre' să fie deci cu noroc. De când îmi doream şi eu o bicicletă roşie !
Mă uit rapid în jur : un nene privitor, o tipă în dreptul casei de marcat şi când să mă îndrept spre ea mă ia în primire un tip în verde :
'Ce căutaţi?'
'O bicicletă.'
'Pentru copii?'
'Nu, pentru mine.'
(n-am priceput de unde faza cu copiii!, asta m-a ofensat prima oară)
'De fapt, vroiam să ştiu la ce preţ e bicicleta roşie de afară.'
Aici intervine o mutră dubioasă din partea vânzătorului, se uita la mine cum mă uitasem eu mai devreme la căţelul ce se vroia arbitru de pisici.
Trebuia să-mi dea de gândit privirea, da' am simţit nevoia să-l lămuresc.
'City Trek scrie pe ea.'
Tipul foarte serios 'Bicicletele de afară nu sunt de vânzare.'
?!?!?!
Mi-am zis că am nimerit peste un dubios şi n-am mai insistat.
Cum adică eşti magazin de biciclete, ai expuse unele care nu-s din carton, da' alea nu-s de vanzare ... Doar nu venise el la muncă pedalând pe toate şapte.
Ies din magazin şi-mi văd de drumul meu iritată de-a binelea.
După vreo zece paşi trece pe lângă mine tipa de o crezusem eu a fi vânzătoarea. Călare pe bicicleta visurilor mele, City Trek-ul de damă roşu !
Nah, acum câte şanse sunt ca o posesoare de bicicletă să intre într-un magazin de profil, să-şi lase proprietatea în dreptul standului şi fix atunci să se nimerească una dornică să-i cumpere bicicleta?
Şi câte şanse sunt să nimereşti tot acolo peste un vânzător care să nu te întrebe sincer 'Ce bicicletă roşie afară coniţă? Haideţi să-mi arătaţi la care vă referiţi.'?
Optimistul, observatorul, cinicul, zeflemitorul si barmanita involuntara
vineri, 15 iulie 2011
Deci se poate! De ce încep cu deci o propoziţie? Fireşte, pentru că e vorba de o concluzie. E drept, a unui articol anterior.
Se poate să ieşi chiar şi într-un orăşel precum Ploieşti-ul şi să urmăreşti cu grupul de pildă o etapă de ciclism!
Vestea e chiar bună pentru simţurile sociale ale românilor, pe care eu una le cred toropite vara, amorţite iarna şi inexistente in rest.
Vestea la fel de bună e că am nimerit de data asta o cafea la pub-ul lui Doroftei ... să-ţi lingi buzele nu alta! Cu Baileys într-adevăr. Asta după ce experienţa precedentă mă lăsase cu o strâmbătură. Deci se poate şi cafea bună ! (da, îmi place riscul, de-aia cer cafea cu alcool pe caniculă.)
Vestea bunicică, însă mai personală, e că am reuşit să urmăresc o etapă din Turul Franţei pe silent, adică zero poveşti de castele, regine şi revoluţionari, şi n-am plâns la final.
Trebuia să fim acolo la orele 16, care din cele patru zări ale judeţului.
Doar că eu nu avusesem net până la orele alea deloc, iar întâlnirea fusese stabilită pe net cu o zi înainte.
Aşa încât atunci când mi-am dat seama că n-am nici un număr de telefon al nici unuia dintre cei ce ziseseră că vor veni ... mă şi gândeam ce pretext să inventez după ce dau turul barului şi văd că nu-i nimeni acolo.
Îmi luasem special pentru ziua de ciclism de 14 Iulie tricoul meu galben cu Le Tour de France. Galben-galben. Intenţionam să-l şi îmbrac.
Doar că mergând eu cu gândurile băgate-n lipsa ei de comunicaţie, mă blochez fix de cum dau cu nasul de chelneriţe : toate purtând fix aceeaşi nuanţă de galben.
Am avut câteva momente de confuzie în care mi-am zis că deja sunt angajată !
Trebuia să fim şase cel puţin. Când am ajuns eu, spre norocul meu, oamenii fuseseră parolişti. Patru erau deja cu degetele pe telecomandă, căutând Eurosportul pe teve-ul de la terasă.
Vi-i spun pe numele lor sub acoperire şi apoi vă rog pe voi să trasaţi liniile care o fi care.
Observatorul, optimistul, zeflemitorul, cinicul. Şi subsemnata.
Iar cele patru nume cu care voi trebuie să îi asociaţi după cum credeţi : Bogdan, Silviu, Vali şi Dragoş.
Cred eu că unul din cei înscrişi iniţial a cam lipsit.
Cu ocazia asta Dragoş şi-a amintit cât de zgârcit a putut fi rândul trecut. Şi tot cu ocazia asta am dovedit o mare stăpânire de sine, că tot Dragoş mi i-a atacat şi pe Lance şi pe Virenque. Dar am stat cuminte, că doar e bine să laşi impresie bună la început.
Numai că memoria o am destul de bună, deci ...
Şi tot pe ziua de ieri a dospit în mine naţionalismul - turul României aflu că are carte oficială, detaliată precum cele ale marilor tururi.
Eu crezusem că în turul României la start norocoşii iau loc în maşină, ghinioniştii iau loc pe galerele-bicicletă, la un moment dat fluieră un poliţist şi apoi nebunii ăia încep să pedaleze pur şi simplu după motocicleta din faţă, iar unde li se fluieră din nou se mai opresc şi ei.
Da' cică nu-i aşa. Există cartea. Deci Turul României e chiar o treabă serioasă!
Am mai aflat ieri şi cel mai optimist pronostic referitor la Contador - nu prinde top 10.
Zisei că e prea optimist chiar şi pentru mine, care ţin cu oricine altcineva numa' cu El Pistolero nu.
Numai că hopa finalul, sprintează băieţii şi numai ce ne pomenim că spaniolul nu-i acolo. Bine, nu ne-ar fi folosit la ceva să avem comentariul din Tur, că nici oamenii de la microfoane nu cred că au priceput mai multe. Încă unul din momentele alea de transmisie când o schimbare importantă e ignorată de cameramani.
Cât despre pariuri, eu una m-am bucurat de succesul simbolic al lui Waven - cum era să nu ţin şi eu ca francezul Voeckler să-şi păstreze tricoul tocmai de ziua Bastiliei?
Aşadar a fost fain, se poate, iar poveştile din cursă merg din când în când sacrificate pentru poveştile din paharele din jur.
p.s. Mi-am amintit în cele din urmă, fără ajutorul net-ului, cum îl chema pe spaniolul mare speranţă şi el până fu prins dopat şi el. Mancebo, unul de care Banciu şi Naum spuneau că merge adus de-un umăr.
Sunt mândră de memoria mea - cu o marjă de două zile funcţionează la 50%. Încă nu mi-am amintit prenumele.
Al meu e M. şi beau în continuare cafea cu alcool seara, pe 30 de grade.
Noroc! Dacă n-aţi vrut să cinstiţi cu noi.
Se poate să ieşi chiar şi într-un orăşel precum Ploieşti-ul şi să urmăreşti cu grupul de pildă o etapă de ciclism!
Vestea e chiar bună pentru simţurile sociale ale românilor, pe care eu una le cred toropite vara, amorţite iarna şi inexistente in rest.
Vestea la fel de bună e că am nimerit de data asta o cafea la pub-ul lui Doroftei ... să-ţi lingi buzele nu alta! Cu Baileys într-adevăr. Asta după ce experienţa precedentă mă lăsase cu o strâmbătură. Deci se poate şi cafea bună ! (da, îmi place riscul, de-aia cer cafea cu alcool pe caniculă.)
Vestea bunicică, însă mai personală, e că am reuşit să urmăresc o etapă din Turul Franţei pe silent, adică zero poveşti de castele, regine şi revoluţionari, şi n-am plâns la final.
Trebuia să fim acolo la orele 16, care din cele patru zări ale judeţului.
Doar că eu nu avusesem net până la orele alea deloc, iar întâlnirea fusese stabilită pe net cu o zi înainte.
Aşa încât atunci când mi-am dat seama că n-am nici un număr de telefon al nici unuia dintre cei ce ziseseră că vor veni ... mă şi gândeam ce pretext să inventez după ce dau turul barului şi văd că nu-i nimeni acolo.
Îmi luasem special pentru ziua de ciclism de 14 Iulie tricoul meu galben cu Le Tour de France. Galben-galben. Intenţionam să-l şi îmbrac.
Doar că mergând eu cu gândurile băgate-n lipsa ei de comunicaţie, mă blochez fix de cum dau cu nasul de chelneriţe : toate purtând fix aceeaşi nuanţă de galben.
Am avut câteva momente de confuzie în care mi-am zis că deja sunt angajată !
Trebuia să fim şase cel puţin. Când am ajuns eu, spre norocul meu, oamenii fuseseră parolişti. Patru erau deja cu degetele pe telecomandă, căutând Eurosportul pe teve-ul de la terasă.
Vi-i spun pe numele lor sub acoperire şi apoi vă rog pe voi să trasaţi liniile care o fi care.
Observatorul, optimistul, zeflemitorul, cinicul. Şi subsemnata.
Iar cele patru nume cu care voi trebuie să îi asociaţi după cum credeţi : Bogdan, Silviu, Vali şi Dragoş.
Cred eu că unul din cei înscrişi iniţial a cam lipsit.
Cu ocazia asta Dragoş şi-a amintit cât de zgârcit a putut fi rândul trecut. Şi tot cu ocazia asta am dovedit o mare stăpânire de sine, că tot Dragoş mi i-a atacat şi pe Lance şi pe Virenque. Dar am stat cuminte, că doar e bine să laşi impresie bună la început.
Numai că memoria o am destul de bună, deci ...
Şi tot pe ziua de ieri a dospit în mine naţionalismul - turul României aflu că are carte oficială, detaliată precum cele ale marilor tururi.
Eu crezusem că în turul României la start norocoşii iau loc în maşină, ghinioniştii iau loc pe galerele-bicicletă, la un moment dat fluieră un poliţist şi apoi nebunii ăia încep să pedaleze pur şi simplu după motocicleta din faţă, iar unde li se fluieră din nou se mai opresc şi ei.
Da' cică nu-i aşa. Există cartea. Deci Turul României e chiar o treabă serioasă!
Am mai aflat ieri şi cel mai optimist pronostic referitor la Contador - nu prinde top 10.
Zisei că e prea optimist chiar şi pentru mine, care ţin cu oricine altcineva numa' cu El Pistolero nu.
Numai că hopa finalul, sprintează băieţii şi numai ce ne pomenim că spaniolul nu-i acolo. Bine, nu ne-ar fi folosit la ceva să avem comentariul din Tur, că nici oamenii de la microfoane nu cred că au priceput mai multe. Încă unul din momentele alea de transmisie când o schimbare importantă e ignorată de cameramani.
Cât despre pariuri, eu una m-am bucurat de succesul simbolic al lui Waven - cum era să nu ţin şi eu ca francezul Voeckler să-şi păstreze tricoul tocmai de ziua Bastiliei?
Aşadar a fost fain, se poate, iar poveştile din cursă merg din când în când sacrificate pentru poveştile din paharele din jur.
p.s. Mi-am amintit în cele din urmă, fără ajutorul net-ului, cum îl chema pe spaniolul mare speranţă şi el până fu prins dopat şi el. Mancebo, unul de care Banciu şi Naum spuneau că merge adus de-un umăr.
Sunt mândră de memoria mea - cu o marjă de două zile funcţionează la 50%. Încă nu mi-am amintit prenumele.
Al meu e M. şi beau în continuare cafea cu alcool seara, pe 30 de grade.
Noroc! Dacă n-aţi vrut să cinstiţi cu noi.
Cand cauti cazari ieftine unii te considera nu sarantoc, ci prostanac
miercuri, 13 iulie 2011
Caut şi eu ca tot omul chibzuit cazare ieftină. Pentru o mini-vacanţă la munte.
Ştiu oraşul la care-mi pofteşte sufleţelul şi fantezia.
Caut, fireşte, prin google.
Ştiu deja că google are să-ţi returneze în primul rând site-urile ce-şi fac reclamă prin el. Deci cazări scumpe. Nu-s pentru nasul meu.
Trec deci la rezultatele mai puţin evidente.
Sunt o grămadă de site-uri româneşti de turism, agregatoare de cazări. Inclusiv moteluri şi pensiuni. În teorie.
Fiindcă în practică nu prea indexează oferte pentru hoteluri de 2 stele. Adică stelele pe care le caut eu.
Ticăloşia despre care aş vrea să mă lămurească cineva intervine fix acum :
unele site-uri nu precizează tarifele. Eu una cred că e chiar ilegal asta, dar cine-s eu?
Partea amuzantă e alta : site-urile de genul ăsta sunt undiţe de pescuit proşti.
Vă las mai jos print screen-ul, în cazul în care nu mă credeţi : cică tarifele pot fi consultate abia după rezervare!
Adicătelea eu rezerv ceva, da' nu ştiu ce??
Nu-mi convine preţul primului hostel rezervat, atunci anulez prima rezevare şi o iau de la capăt cu alt motel până găsesc unul la care să-mi convină preţul? Sau cum trebuie procedat?, că eu una mă declar depăşită de strategia asta de marketing.
Am înţeles doar că site-urile astea au o concepţie despre concedii similară celei a dragostei : indiferent ce se face, e pe orbecăială.
Nu ştiu voi dacă aţi apreciat umorul proprietarilor ăstora de pensiuni.
Vă spun doar că eu una n-am avut chef să beneficiez de joculeţul lor, inclus probabil în preţul (misterios) al cazării : 'Testează-ţi norocul cu o rezervare, vezi cu ce preţ te-ai ales!'
p.s. Situaţia pe care am încercuit-o în print-screen-ul de mai jos nu este singulară, mai am şi alte exemple de unităţi turistice jucăuşe.
![]()
Ştiu oraşul la care-mi pofteşte sufleţelul şi fantezia.
Caut, fireşte, prin google.
Ştiu deja că google are să-ţi returneze în primul rând site-urile ce-şi fac reclamă prin el. Deci cazări scumpe. Nu-s pentru nasul meu.
Trec deci la rezultatele mai puţin evidente.
Sunt o grămadă de site-uri româneşti de turism, agregatoare de cazări. Inclusiv moteluri şi pensiuni. În teorie.
Fiindcă în practică nu prea indexează oferte pentru hoteluri de 2 stele. Adică stelele pe care le caut eu.
Ticăloşia despre care aş vrea să mă lămurească cineva intervine fix acum :
unele site-uri nu precizează tarifele. Eu una cred că e chiar ilegal asta, dar cine-s eu?
Partea amuzantă e alta : site-urile de genul ăsta sunt undiţe de pescuit proşti.
Vă las mai jos print screen-ul, în cazul în care nu mă credeţi : cică tarifele pot fi consultate abia după rezervare!
Adicătelea eu rezerv ceva, da' nu ştiu ce??
Nu-mi convine preţul primului hostel rezervat, atunci anulez prima rezevare şi o iau de la capăt cu alt motel până găsesc unul la care să-mi convină preţul? Sau cum trebuie procedat?, că eu una mă declar depăşită de strategia asta de marketing.
Am înţeles doar că site-urile astea au o concepţie despre concedii similară celei a dragostei : indiferent ce se face, e pe orbecăială.
Nu ştiu voi dacă aţi apreciat umorul proprietarilor ăstora de pensiuni.
Vă spun doar că eu una n-am avut chef să beneficiez de joculeţul lor, inclus probabil în preţul (misterios) al cazării : 'Testează-ţi norocul cu o rezervare, vezi cu ce preţ te-ai ales!'
p.s. Situaţia pe care am încercuit-o în print-screen-ul de mai jos nu este singulară, mai am şi alte exemple de unităţi turistice jucăuşe.
Savurati un mini-curs de economie cu Ilie Serbanescu
Mai nou ultimele zvonuri apocaliptice care dau târcoale s-au focalizat pe un nou val al crizei economice.
Moderatorul prezintă ştirea : cică o să ne lovească la nivel de mapamond, se întoarce mai puternică şi mai determinată. Va bântui în viitorul apropiat chiar prin ţările europene considerate avansate. Întrebarea era dacă parşiva asta o să ne tragă în jos, dacă o să ne influenţeze şi pe noi căderea Italiei şi Franţei de pildă.
Ilie Şerbănescu comentează scurt, pe tonul lui serios şi categoric :
"A, România nu are să fie afectată! În România se va trăi tot mai prost oricum."
Încă mă mai mir că Murphy n-a fost român!
Moderatorul prezintă ştirea : cică o să ne lovească la nivel de mapamond, se întoarce mai puternică şi mai determinată. Va bântui în viitorul apropiat chiar prin ţările europene considerate avansate. Întrebarea era dacă parşiva asta o să ne tragă în jos, dacă o să ne influenţeze şi pe noi căderea Italiei şi Franţei de pildă.
Ilie Şerbănescu comentează scurt, pe tonul lui serios şi categoric :
"A, România nu are să fie afectată! În România se va trăi tot mai prost oricum."
Încă mă mai mir că Murphy n-a fost român!
Mi-ar placea mie sa existe asa ceva in orasul meu
marți, 12 iulie 2011
Constat că suntem mulţi ploieşteni, hai prahoveni, de care s-a lipit Turul Franţei.
Mă gândeam şi eu aşa cum mi-ar plăcea mie să existe un bar cu profil sportiv în oraş, adică pur şi simplu un locşor cu un teve deschis numai pe Eurosport şi unde iubitorii de sporturi şi goliri de pahare din oraş să aibă unde să-şi susţină favoriţii.
Uite, de pildă o etapă importantă din Le Tour, că tot se apropie munţii, nu am putea-o vedea împreună într-un bar?
Unde eu să plâng după Vinokourov, alţii să strângă din dinţi pentru Contador, alţii să pulseze pentru starea lanţului de la bicicleta lui Andy ...
Există oare posibilitatea asta?
Nu doar barul adică.
Ci şi posibilitatea de a închega o mini-comunitate în care fiecare să îşi susţină civilizat preferatul?
Very Important Later Edit :
Waven a preluat iniţiativa, a alcătuit grila condiţiilor de participare şi a găsit un bar în Ploieşti unde să ne susţinem examenul de pasionaţi de Tour.
Ba chiar a plusat cu o frumuseţe de idee : să urmărim cu toţii împreună fix etapa de mâine, 14 Iulie. Adică de ziua Franţei.
Criteriile pe baza cărora vom fi admişi la bar le găsiţi direct la el, unde trebuie să vă şi înscrieţi de vreţi să participaţi.
Şi-acum gata, pregătire pentru cycling-blog-(drinking)-meet!
Mă gândeam şi eu aşa cum mi-ar plăcea mie să existe un bar cu profil sportiv în oraş, adică pur şi simplu un locşor cu un teve deschis numai pe Eurosport şi unde iubitorii de sporturi şi goliri de pahare din oraş să aibă unde să-şi susţină favoriţii.
Uite, de pildă o etapă importantă din Le Tour, că tot se apropie munţii, nu am putea-o vedea împreună într-un bar?
Unde eu să plâng după Vinokourov, alţii să strângă din dinţi pentru Contador, alţii să pulseze pentru starea lanţului de la bicicleta lui Andy ...
Există oare posibilitatea asta?
Nu doar barul adică.
Ci şi posibilitatea de a închega o mini-comunitate în care fiecare să îşi susţină civilizat preferatul?
Very Important Later Edit :
Waven a preluat iniţiativa, a alcătuit grila condiţiilor de participare şi a găsit un bar în Ploieşti unde să ne susţinem examenul de pasionaţi de Tour.
Ba chiar a plusat cu o frumuseţe de idee : să urmărim cu toţii împreună fix etapa de mâine, 14 Iulie. Adică de ziua Franţei.
Criteriile pe baza cărora vom fi admişi la bar le găsiţi direct la el, unde trebuie să vă şi înscrieţi de vreţi să participaţi.
Şi-acum gata, pregătire pentru cycling-blog-(drinking)-meet!
Concertul la care mi-ar fi placut sa fiu. Bon Jovi si o rascolire prin ciuda a nostalgiei
luni, 11 iulie 2011
Ieri, 10 iulie, am avut două strângeri de inimă, undeva pe artera lui dulce-amărui.
Întâi mi-a abandonat Vino în Turul Franţei, ba chiar în urma unei accidentări urâte, cu căzătură în prăpastie pe o coborâre şi mai ales cu o fractură de femur. Mi-a părut aşa de rău văzându-l adus din pădurice de colegii de echipă ... parcă ar fi fost ultimul tur pe care îl pedalam eu, aşa tristă mi s-a părut întâmplarea asta. E drept că tot îi bine că n-a fost decât un picior rupt şi cu neşansa asta de retragere poate până la urmă va reveni şi la anul în caravană tot pe bicicletă.
Chit că la anul nu va mai avea nici şansele la top 10 la care visam anul ăsta.
Iar a doua strângere de inimă a fost ceva în genul basmului - şi cu bucurie dar şi cu mâhnire.
La începutul anului îmi făcusem o listă a concertelor la care mi-ar fi plăcut să merg.
Erau Scorpion, Bryan Ferry, IAMX, Amy Winehouse.
Dar mai ales Bon Jovi.
Sunt depeche-istă viciată ireversibil.
Dacă mă întrebi ce părere am despre rock, de ani de zile răspund la fel de caraghios : 'nu-mi place rock-ul, dar ascult Bon Jovi.'
În mintea mea încă au rămas graniţele dintre rock şi Depeche, deşi înşişi britanii le-au pulverizat de atâţia ani.
Ei, ziceam că Bon Jovi era cel mai dorit concert al anului pentru mine. Nu-mi dau seama exact de ce.
Poate fiindcă am făcut cunoştinţă cam în aceeaşi perioadă cu Depeche, dar şi cu ei, aşa încât cumva, în istoria personală a muzicii ambele au aceeaşi vechime.
Nu am o slăbiciune pentru Jon Bon Jovi. Nu asta e.
În schimb recunosc, când mi-i amintesc în anii '80, cu coafurile alea care azi probabil doar mie îmi mai plac ... the big-hair eighties ... am o senzaţie caraghioasă foc, de parcă aş fi fost eu însămi adolescentă în anii ăia. Şi n-am fost.
Mi-ar fi plăcut tare mult să fiu la concertul lor de la Bucureşti ieri seară!
Dar n-am fost, anul ăsta mi-am tăiat orice concert de pe listă.
Am văzut la teve însă câteva secvenţe. Mi-au răscolit celulele care pulsaseră la concertul Depeche-ilor din 2006. Da, chiar celulele alea. Deşi Bon Jovi n-au să însemne niciodată, nici pe-aproape, pe cât îmi sunt Depeche-ii.
Numărul spectatorilor însă, anii de aşteptare, atmosfera mai ales, ca o bucurie la care nu mai sperai ...
U2, care îmi sunt mai aproape ca stil, nu vor declanşa în mine emoţia asta la un eventual concert înRomânia. U2 au devenit industrie, Bon Jovi au rămas autentici.
Dacă biletul ar fi costat 180 roni, cât mă costase DM-ul, aş fi mers. Desigur, vorbesc de zona A, la un concert n-are sens să mergi dacă nu eşti acolo. Dar 300 roni mi s-a părut prea mult.
M-am înşelat însă. Cred că au meritat 300 roni.
E drept, n-am văzut decât secvenţe cu Bon Jovi la Bucureşti.
Dar am aflat din presă numai lucruri ce m-au făcut să-i şi admir, nu doar să le fredonez mulţimea de hituri.
În primul rând concertul a început la orele 20 fix.
Apoi concertul am înţeles că ar fi durat vreo 3 ore. Cu 30 de minute în plus faţă de contract.
Şi acum paralela cu Depeche făcută cu o ciudă pornită din îndrăgostirea de depeche-istă rănită în orgoliu atunci, la concertul din 2006.
Dave abia de a strigat un Good Evening, Bucharest. Şi asta a fost singura personalizare a concertului. Deşi eram nebuni care îi aşteptasem 16 ani. Şi sigur li se spusese asta.
Bon Jovi a mulţumit fanilor din România ce i-au aşteptat 25 de ani.
Depeche au fost chemaţi la bis, însă au ţinut unul singur, probabil cum semnaseră contractul, şi ne-au lăsat în noapte strigându-i aiurea pentru a-i mai avea lângă noi 10 minute, măcar încă 10.
Bon Jovi au ţinut două bisuri.
Depeche au fost reci şi distanţi, fix cu atitudinea pe care o simţi din posterele mele de pe perete.
Au fost britanic de profesionişti, nevrând să pară vulnerabili la căldura pe care o primiseră de la 40.000 de oameni în timpul unui concert în care aveau sufletele noastre la picioarele lor.
Şi continuă să ne aibe sufletele pe tavă, la discreţie, pentru că-i ştim distanţi şi ni-i recunoaştem.
Însă mi-ar fi plăcut ca asta să nu fie doar cronica unui concert la care aş fi vrut să fiu.
Fiindcă vroiam să simt nu doar aceeaşi atmosferă specială încă o dată, ci vroiam să trăiesc un concert la care şi artistul răspunde publicului.
Chiar dacă vor reveni în România, emoţia primului concert al lor aici nu va mai putea fi atinsă.
Am tot respectul de-acum pentru Bon Jovi.
Trebuia să fi fost acolo, de-abia când îţi dai seama că unele emoţii nu pot fi recuperate înţelegi cam care e valoarea reală a unui bilet de concert!
Aş vrea acum doar să ascult Living on a Prayer, e unul din cântecele mele preferate ever, cu una din cele mai frumoase poveşti în versuri din miile de cântece pe care le ştiu.
Întâi mi-a abandonat Vino în Turul Franţei, ba chiar în urma unei accidentări urâte, cu căzătură în prăpastie pe o coborâre şi mai ales cu o fractură de femur. Mi-a părut aşa de rău văzându-l adus din pădurice de colegii de echipă ... parcă ar fi fost ultimul tur pe care îl pedalam eu, aşa tristă mi s-a părut întâmplarea asta. E drept că tot îi bine că n-a fost decât un picior rupt şi cu neşansa asta de retragere poate până la urmă va reveni şi la anul în caravană tot pe bicicletă.
Chit că la anul nu va mai avea nici şansele la top 10 la care visam anul ăsta.
Iar a doua strângere de inimă a fost ceva în genul basmului - şi cu bucurie dar şi cu mâhnire.
La începutul anului îmi făcusem o listă a concertelor la care mi-ar fi plăcut să merg.
Erau Scorpion, Bryan Ferry, IAMX, Amy Winehouse.
Dar mai ales Bon Jovi.
Sunt depeche-istă viciată ireversibil.
Dacă mă întrebi ce părere am despre rock, de ani de zile răspund la fel de caraghios : 'nu-mi place rock-ul, dar ascult Bon Jovi.'
În mintea mea încă au rămas graniţele dintre rock şi Depeche, deşi înşişi britanii le-au pulverizat de atâţia ani.
Ei, ziceam că Bon Jovi era cel mai dorit concert al anului pentru mine. Nu-mi dau seama exact de ce.
Poate fiindcă am făcut cunoştinţă cam în aceeaşi perioadă cu Depeche, dar şi cu ei, aşa încât cumva, în istoria personală a muzicii ambele au aceeaşi vechime.
Nu am o slăbiciune pentru Jon Bon Jovi. Nu asta e.
În schimb recunosc, când mi-i amintesc în anii '80, cu coafurile alea care azi probabil doar mie îmi mai plac ... the big-hair eighties ... am o senzaţie caraghioasă foc, de parcă aş fi fost eu însămi adolescentă în anii ăia. Şi n-am fost.
Mi-ar fi plăcut tare mult să fiu la concertul lor de la Bucureşti ieri seară!
Dar n-am fost, anul ăsta mi-am tăiat orice concert de pe listă.
Am văzut la teve însă câteva secvenţe. Mi-au răscolit celulele care pulsaseră la concertul Depeche-ilor din 2006. Da, chiar celulele alea. Deşi Bon Jovi n-au să însemne niciodată, nici pe-aproape, pe cât îmi sunt Depeche-ii.
Numărul spectatorilor însă, anii de aşteptare, atmosfera mai ales, ca o bucurie la care nu mai sperai ...
U2, care îmi sunt mai aproape ca stil, nu vor declanşa în mine emoţia asta la un eventual concert înRomânia. U2 au devenit industrie, Bon Jovi au rămas autentici.
Dacă biletul ar fi costat 180 roni, cât mă costase DM-ul, aş fi mers. Desigur, vorbesc de zona A, la un concert n-are sens să mergi dacă nu eşti acolo. Dar 300 roni mi s-a părut prea mult.
M-am înşelat însă. Cred că au meritat 300 roni.
E drept, n-am văzut decât secvenţe cu Bon Jovi la Bucureşti.
Dar am aflat din presă numai lucruri ce m-au făcut să-i şi admir, nu doar să le fredonez mulţimea de hituri.
În primul rând concertul a început la orele 20 fix.
Apoi concertul am înţeles că ar fi durat vreo 3 ore. Cu 30 de minute în plus faţă de contract.
Şi acum paralela cu Depeche făcută cu o ciudă pornită din îndrăgostirea de depeche-istă rănită în orgoliu atunci, la concertul din 2006.
Dave abia de a strigat un Good Evening, Bucharest. Şi asta a fost singura personalizare a concertului. Deşi eram nebuni care îi aşteptasem 16 ani. Şi sigur li se spusese asta.
Bon Jovi a mulţumit fanilor din România ce i-au aşteptat 25 de ani.
Depeche au fost chemaţi la bis, însă au ţinut unul singur, probabil cum semnaseră contractul, şi ne-au lăsat în noapte strigându-i aiurea pentru a-i mai avea lângă noi 10 minute, măcar încă 10.
Bon Jovi au ţinut două bisuri.
Depeche au fost reci şi distanţi, fix cu atitudinea pe care o simţi din posterele mele de pe perete.
Au fost britanic de profesionişti, nevrând să pară vulnerabili la căldura pe care o primiseră de la 40.000 de oameni în timpul unui concert în care aveau sufletele noastre la picioarele lor.
Şi continuă să ne aibe sufletele pe tavă, la discreţie, pentru că-i ştim distanţi şi ni-i recunoaştem.
Însă mi-ar fi plăcut ca asta să nu fie doar cronica unui concert la care aş fi vrut să fiu.
Fiindcă vroiam să simt nu doar aceeaşi atmosferă specială încă o dată, ci vroiam să trăiesc un concert la care şi artistul răspunde publicului.
Chiar dacă vor reveni în România, emoţia primului concert al lor aici nu va mai putea fi atinsă.
Am tot respectul de-acum pentru Bon Jovi.
Trebuia să fi fost acolo, de-abia când îţi dai seama că unele emoţii nu pot fi recuperate înţelegi cam care e valoarea reală a unui bilet de concert!
Aş vrea acum doar să ascult Living on a Prayer, e unul din cântecele mele preferate ever, cu una din cele mai frumoase poveşti în versuri din miile de cântece pe care le ştiu.
Farmecul admiterii la o facultate a UPG-ului
vineri, 8 iulie 2011
Se pare că una din probele de admitere la UPG constă în obţinerea de informaţii despre admitere.
Am sunat de trei zile la telefoanele afişate pe site, nu mi-o răspuns nimeni. La trei numere diferite.
Am intrat pe site-ul universităţii.
Care site e atât de încărcat şi de greu navigabil încât pare făcut de mine!
Însă ceva anume mi-a plăcut mult acolo, aşa că trebuie să savuraţi şi voi farmecul formulării uneia din rubricile site-ului :
ARHIVA NOUTATI.
Au dreptate. La un moment dat fiecare dintre noi a fost o noutate, pentru ca apoi să sfârşim în arhiva de noutăţi a celuilalt.
Înscrierea se derulează între 11 şi 17 iulie, cu 70 roni taxă de înscriere.
Mai multe informaţii puteţi găsi aici.
Dacă or fi valabile, că mie până acum tot nu mi-a răspuns nimeni la telefon.
Am sunat de trei zile la telefoanele afişate pe site, nu mi-o răspuns nimeni. La trei numere diferite.
Am intrat pe site-ul universităţii.
Care site e atât de încărcat şi de greu navigabil încât pare făcut de mine!
Însă ceva anume mi-a plăcut mult acolo, aşa că trebuie să savuraţi şi voi farmecul formulării uneia din rubricile site-ului :
ARHIVA NOUTATI.
Au dreptate. La un moment dat fiecare dintre noi a fost o noutate, pentru ca apoi să sfârşim în arhiva de noutăţi a celuilalt.
Înscrierea se derulează între 11 şi 17 iulie, cu 70 roni taxă de înscriere.
Mai multe informaţii puteţi găsi aici.
Dacă or fi valabile, că mie până acum tot nu mi-a răspuns nimeni la telefon.
Rezumatul Bacalaureatului 2011 : de la infractori pana la sinucigasi
N-aş fi crezut că până şi Bacul are să ajungă subiect la ştirile de ora 5. Şi totuşi chiar asta constat că s-a întâmplat. Cred că e singurul rezultat până în prezent al ultimului val de reformă. Nu-i motiv de îngrijorare oricum, că mai avem suficiente valuri în tolbele reformiste ale politicienilor.
Însă de data asta m-a enervat presa. Mass-media româneşti care devin parcă tot mai isterice.
În timpul bacului relatau oripilate că elevii copiază. Prezentatoarele citeau despre elevi trişori cu mai mult elan consternat decât ştirile despre bătăile cu săbii, jafuri sau aruncări cu maşina de pe trecerile de pietoni.
Deh, presa a descoperit în vara lui 2011 cea mai periculoasă specie de infractori - elevii la examene. Doar sunt tineri, deci dispun de energie pe termen lung. Şi mai au şi risc sporit de imaginaţie.
M-a iritat iniţial ipocrizia asta a presei. La bac s-a copiat dintotdeauna. În unii ani mai mult, în alţii mai discret.
Cu un an înaintea mea mi se povestea cum s-a dat bacul cu manualul pe bancă.
Da' întorsătura situaţiei a devenit de-a dreptul comică, dacă e privită cu detaşare.
Fiindcă după ce mulţimea asta de trişori a dat bacul au venit şi rezultatele. Care anul ăsta s-au dovedit a fi crunte.
Iar acum, surpriză : aceleaşi ştiriste/moderatoare sunt acum revoltate pe minister pentru că a împins elevii spre sinucidere prin examenul din vara asta!
Pe când am dat eu bacul eram revoltată că nu exista bac diferenţiat. Eu eram la cel mai bun liceu din Ploieşti (bine, pentru rigurozitate istorică tre' să spun că-s două licee cu orgoliul ăsta la noi). Însă aveam pe un anume cineva la un liceu industrial şi îmi dădeam seama cât de nedrept era ca lui să i se pretindă acelaşi nivel al cunoştiţelor precum mie, la liceu teoretic.
Văd că problema bacului diferenţiat n-a fost rezolvată nici până astăzi. Normal, fiindcă românii nu gândesc simplu cu creierul, ci complicat cu orgoliul. Şi buzunarul.
Cum adicătelea nu suntem noi o naţie de intelectuali, hă??
Unii spun că o promovabilitate de sub 50% la bac reflectă realitatea şi gradul de pregătire a elevilor.
Asta iar e o prostie, după căpşorul meu.
Apăi bacul nu-i decât un examen de finalizare, nu tre' să fie Olimpiadă. Deci ar trebui să aibă nivel mediu, accesibil. Pentru că după aia departajarea o vor face oricum studiile superioare, bacul nu contează decât ca să îl ai.
Şi-atunci un nivel de sub 50% promovabilitate e ilogic - dacă e doar un examen rezumativ şi majoritatea nu a reuşit să îl treacă, atunci înseamnă că respectivii elevi nici nu ar fi trebuit să ajungă la bac, ci să fie ocupaţi cu nişte corigenţe.
Însă de data asta m-a enervat presa. Mass-media româneşti care devin parcă tot mai isterice.
În timpul bacului relatau oripilate că elevii copiază. Prezentatoarele citeau despre elevi trişori cu mai mult elan consternat decât ştirile despre bătăile cu săbii, jafuri sau aruncări cu maşina de pe trecerile de pietoni.
Deh, presa a descoperit în vara lui 2011 cea mai periculoasă specie de infractori - elevii la examene. Doar sunt tineri, deci dispun de energie pe termen lung. Şi mai au şi risc sporit de imaginaţie.
M-a iritat iniţial ipocrizia asta a presei. La bac s-a copiat dintotdeauna. În unii ani mai mult, în alţii mai discret.
Cu un an înaintea mea mi se povestea cum s-a dat bacul cu manualul pe bancă.
Da' întorsătura situaţiei a devenit de-a dreptul comică, dacă e privită cu detaşare.
Fiindcă după ce mulţimea asta de trişori a dat bacul au venit şi rezultatele. Care anul ăsta s-au dovedit a fi crunte.
Iar acum, surpriză : aceleaşi ştiriste/moderatoare sunt acum revoltate pe minister pentru că a împins elevii spre sinucidere prin examenul din vara asta!
Pe când am dat eu bacul eram revoltată că nu exista bac diferenţiat. Eu eram la cel mai bun liceu din Ploieşti (bine, pentru rigurozitate istorică tre' să spun că-s două licee cu orgoliul ăsta la noi). Însă aveam pe un anume cineva la un liceu industrial şi îmi dădeam seama cât de nedrept era ca lui să i se pretindă acelaşi nivel al cunoştiţelor precum mie, la liceu teoretic.
Văd că problema bacului diferenţiat n-a fost rezolvată nici până astăzi. Normal, fiindcă românii nu gândesc simplu cu creierul, ci complicat cu orgoliul. Şi buzunarul.
Cum adicătelea nu suntem noi o naţie de intelectuali, hă??
Unii spun că o promovabilitate de sub 50% la bac reflectă realitatea şi gradul de pregătire a elevilor.
Asta iar e o prostie, după căpşorul meu.
Apăi bacul nu-i decât un examen de finalizare, nu tre' să fie Olimpiadă. Deci ar trebui să aibă nivel mediu, accesibil. Pentru că după aia departajarea o vor face oricum studiile superioare, bacul nu contează decât ca să îl ai.
Şi-atunci un nivel de sub 50% promovabilitate e ilogic - dacă e doar un examen rezumativ şi majoritatea nu a reuşit să îl treacă, atunci înseamnă că respectivii elevi nici nu ar fi trebuit să ajungă la bac, ci să fie ocupaţi cu nişte corigenţe.
Mass-ul de dinaintea retelelor sociale - mirari serioase
Iar vin cu un subiect din alea de pică greu acum, pe timp de vacanţă.
Dar tipul ăsta - Mani - chiar mă pune pe gânduri. Da, încă n-am terminat cartea lui Amin Maalouf. Nu că nu-mi place, ba din contră - 'Grădinile Luminii' e o carte atât de interesantă încât nu merită să apăs acceleraţia.
E povestea vieţii lui Mani, pictor, medic şi mai ales întemeietorul unei religii. Nu despre carte vreau să vă vorbesc acum, ci despre o revelaţie pe care o am prin lectura asta.
Suntem deci înainte de apariţia net-ului. Un om cu viziune vrea să o difuzeze printre cât mai mulţi.
Are iniţial 12 urmăritori. Obiectivul de atins e întreaga populaţie.
Cei doisprezece încep să colinde lumea perpedes. Suntem şi înainte de apariţia Boeing-ului.
Fiecare lansează mass-uri în toate pieţele publice pe unde ajung. Predică ideile primului.
Apoi cei doisprezece ajung să aibă la rândul lor urmăritori care împărtăşesc aceeaşi informaţie.
Avem deci şi o mini reţea socială formată de-acum.
Totuşi. Privind în urmă, succesul mass-urilor religioase de acum 2000 de ani e chiar o minune!
Un pic, un pic, să comparăm cu lumea de azi, doar de dragul imaginaţiei.
Tom Cruise pe post de apostol al scientologilor, Madonna a Cabalei.
Avem deci promovare.
Avem şi resursele materiale.
Avem şi capacitatea informaţiei de a ajunge instantaneu din Apus în Răsărit.
Avem şi suficiente populaţii debusolate, sărace, dezamăgite, abandonate, frustate.
Şi-acum referendum vă rog : câţi scientologi aveţi în bloc? Câţi cabalişti? Ei, şi câţi creştini?
Revin deci. Mani, omul care mi-a furnizat mie revelaţia asta, a trăit între anii 216 şi 276 d.H.
Pe atunci deja creştinismul avea suficienţi adepţi în multe zone, deşi nu fusese acceptat ca religie oficială.
Iarăşi am să fiu acuzată că nu-s prea dusă la Biserică, dar de data asta sunt chiar fascinată de poveste.
Deci Isus a pornit de unul singur în tentativa de a seduce omenirea de atunci.
În condiţiile în care singura manieră de a răspândi informaţia era din gură în gură şi singurul mod rapid de a călători pe uscat era pe spinarea unui animal.
Şi totuşi aşa, din om în om, din peregrinare în peregrinare, doctrina a ajuns să fie cunoscută.
Mai mult, a ajuns să fie adoptată.
Deşi era riscant, pe vremurile acelea asta însemna erezie. Religiile oficiale erau altele.
Însă acelea au murit în timp.
În schimb creştinismul a supravieţuit.
Nici nu pot să-mi pun perplexitatea în cuvinte, mă învârt în jurul ideii.
Astăzi nu reuşim să ne coalizăm în jurul unei idei simple. Deşi avem reţele sociale, acces neîngrădit la informaţie, libertate de alegere.
Ce s-a întâmplat cu omenirea de am ajuns la aşa o contraperformanţă, în ciuda contextului favorizant?
Ne-a scăzut nouă abilitatea de a adera la idealuri?
S-au înmulţit prea mult predicatorii de cauze încât dezorientaţi nu ne mai putem centra pe nici una?
Au apărut atât de multe reţele sociale încât ne-au suprasaturat?
Creştinismul, ca doctrină, căpătase amploare deja la o sută de ani de la apariţia sa.
În epoca noastră într-o sută de ani s-au perindat probabil vreo 50 de doctrine. Şi singura ce înfloreşte periodic e vestirea Apocalipsei.
Chiar : pentru când o fi anunţată următoarea?
Dar tipul ăsta - Mani - chiar mă pune pe gânduri. Da, încă n-am terminat cartea lui Amin Maalouf. Nu că nu-mi place, ba din contră - 'Grădinile Luminii' e o carte atât de interesantă încât nu merită să apăs acceleraţia.
E povestea vieţii lui Mani, pictor, medic şi mai ales întemeietorul unei religii. Nu despre carte vreau să vă vorbesc acum, ci despre o revelaţie pe care o am prin lectura asta.
Suntem deci înainte de apariţia net-ului. Un om cu viziune vrea să o difuzeze printre cât mai mulţi.
Are iniţial 12 urmăritori. Obiectivul de atins e întreaga populaţie.
Cei doisprezece încep să colinde lumea perpedes. Suntem şi înainte de apariţia Boeing-ului.
Fiecare lansează mass-uri în toate pieţele publice pe unde ajung. Predică ideile primului.
Apoi cei doisprezece ajung să aibă la rândul lor urmăritori care împărtăşesc aceeaşi informaţie.
Avem deci şi o mini reţea socială formată de-acum.
Totuşi. Privind în urmă, succesul mass-urilor religioase de acum 2000 de ani e chiar o minune!
Un pic, un pic, să comparăm cu lumea de azi, doar de dragul imaginaţiei.
Tom Cruise pe post de apostol al scientologilor, Madonna a Cabalei.
Avem deci promovare.
Avem şi resursele materiale.
Avem şi capacitatea informaţiei de a ajunge instantaneu din Apus în Răsărit.
Avem şi suficiente populaţii debusolate, sărace, dezamăgite, abandonate, frustate.
Şi-acum referendum vă rog : câţi scientologi aveţi în bloc? Câţi cabalişti? Ei, şi câţi creştini?
Revin deci. Mani, omul care mi-a furnizat mie revelaţia asta, a trăit între anii 216 şi 276 d.H.
Pe atunci deja creştinismul avea suficienţi adepţi în multe zone, deşi nu fusese acceptat ca religie oficială.
Iarăşi am să fiu acuzată că nu-s prea dusă la Biserică, dar de data asta sunt chiar fascinată de poveste.
Deci Isus a pornit de unul singur în tentativa de a seduce omenirea de atunci.
În condiţiile în care singura manieră de a răspândi informaţia era din gură în gură şi singurul mod rapid de a călători pe uscat era pe spinarea unui animal.
Şi totuşi aşa, din om în om, din peregrinare în peregrinare, doctrina a ajuns să fie cunoscută.
Mai mult, a ajuns să fie adoptată.
Deşi era riscant, pe vremurile acelea asta însemna erezie. Religiile oficiale erau altele.
Însă acelea au murit în timp.
În schimb creştinismul a supravieţuit.
Nici nu pot să-mi pun perplexitatea în cuvinte, mă învârt în jurul ideii.
Astăzi nu reuşim să ne coalizăm în jurul unei idei simple. Deşi avem reţele sociale, acces neîngrădit la informaţie, libertate de alegere.
Ce s-a întâmplat cu omenirea de am ajuns la aşa o contraperformanţă, în ciuda contextului favorizant?
Ne-a scăzut nouă abilitatea de a adera la idealuri?
S-au înmulţit prea mult predicatorii de cauze încât dezorientaţi nu ne mai putem centra pe nici una?
Au apărut atât de multe reţele sociale încât ne-au suprasaturat?
Creştinismul, ca doctrină, căpătase amploare deja la o sută de ani de la apariţia sa.
În epoca noastră într-o sută de ani s-au perindat probabil vreo 50 de doctrine. Şi singura ce înfloreşte periodic e vestirea Apocalipsei.
Chiar : pentru când o fi anunţată următoarea?
De'aia nu îl aleg eu pe Fat Frumos, sigur e pe undeva modificat genetic!
joi, 7 iulie 2011
Azi mi s-a făcut o surpriză : maică-mea a cumpărat porumb pentru fiert. Rareori i se întâmplă să arunce banii aşa aiurea. Adică să ia ceva ce nu şi-a trecut pe listă de acasă. Cred că şi pe Tom Jones ar ezita dacă să-l ia ori ba, presupunând că o precupeaţă s-ar decide într-o zi să-l vândă. (Tom Jones e preferatul maică-mii, de unde se poate deduce că totuşi gusturile proaste nu-s ereditare.)
Porumbul, luat de la supermarket. Unu' de începe cu K.
Aşa nemâncăcioasă pe cât sunt, da' ştiu că de când m-a anunţat maică-mea că mi-a cumpărat porumb deja mi-au alunecat toate papilele gustative în vârful limbii.
Aste două ore am aşteptat cu pofta strânsă într-un an întreg. Că porumb fiert nu refuz, doar nu-i mâncare gătită să vântur lingura pe-acolo!
Şi-arăta porumbul ăsta ... tiii, galben, frumos, boabe drepte şi egale, nici una ciuntită, bătută ...
Chiar remarcasem mătasea că nu era maronie, ci galben-aurie, nebunie estetică, ce să mai!
Fix ce s-a terminat etapa din Tur că s-a mai răcorit şi porumbul, numai bun de savurat.
Am muşcat sănătos şi-aşa am avut parte de surpriza numărul doi a zilei :
cum mestecam eu la porumbu' cu mutră aleasă se-auzea de parcă eram răpciuga lui Fefeleaga crănţănind la fân.
Desigur, s-ar putea să mă înşel un pic, că n-am auzit cai mestecând decât în desenele animate.
Singura calitate evidentă a porumbului ăsta a fost dulceaţa. Aşa de dulce încât am impresia că la o porţie aş fi depăşit ambele interdicţii ale medicilor, şi pe cea cu excesul de zahăr, şi pe cea cu excesul de sare turnată deasupra pentru un gust normal.
În rest, m-am străduit să depistez un gust. N-am sesizat nici o urmă.
Doar o senzaţie permanentă că pocneam în gură bulinele alea pline cu aer de la foliile protectoare, sau cum s-or numi ele.
După ce am degustat trei ştiuleţi diferiţi, toţi trei la fel de impecabili la prezentare, am renunţat.
Maică-mea mi-a zis scurt, să pricep din tonul ei că eu am fost de vină, că-s aşa pofticioasă :
'scria pe etichetă porumb de Polonia!'
Taică-miu mi-a urmat exemplul - a ros o gură ca de castor pe-un ştiulete după care, mai avizat în autenticitatea legumelor, ne-a lămurit :
'pare porumb furajer!'.
Poftă bună!
Eu nu mai vreau decât o votcă!
Porumbul, luat de la supermarket. Unu' de începe cu K.
Aşa nemâncăcioasă pe cât sunt, da' ştiu că de când m-a anunţat maică-mea că mi-a cumpărat porumb deja mi-au alunecat toate papilele gustative în vârful limbii.
Aste două ore am aşteptat cu pofta strânsă într-un an întreg. Că porumb fiert nu refuz, doar nu-i mâncare gătită să vântur lingura pe-acolo!
Şi-arăta porumbul ăsta ... tiii, galben, frumos, boabe drepte şi egale, nici una ciuntită, bătută ...
Chiar remarcasem mătasea că nu era maronie, ci galben-aurie, nebunie estetică, ce să mai!
Fix ce s-a terminat etapa din Tur că s-a mai răcorit şi porumbul, numai bun de savurat.
Am muşcat sănătos şi-aşa am avut parte de surpriza numărul doi a zilei :
cum mestecam eu la porumbu' cu mutră aleasă se-auzea de parcă eram răpciuga lui Fefeleaga crănţănind la fân.
Desigur, s-ar putea să mă înşel un pic, că n-am auzit cai mestecând decât în desenele animate.
Singura calitate evidentă a porumbului ăsta a fost dulceaţa. Aşa de dulce încât am impresia că la o porţie aş fi depăşit ambele interdicţii ale medicilor, şi pe cea cu excesul de zahăr, şi pe cea cu excesul de sare turnată deasupra pentru un gust normal.
În rest, m-am străduit să depistez un gust. N-am sesizat nici o urmă.
Doar o senzaţie permanentă că pocneam în gură bulinele alea pline cu aer de la foliile protectoare, sau cum s-or numi ele.
După ce am degustat trei ştiuleţi diferiţi, toţi trei la fel de impecabili la prezentare, am renunţat.
Maică-mea mi-a zis scurt, să pricep din tonul ei că eu am fost de vină, că-s aşa pofticioasă :
'scria pe etichetă porumb de Polonia!'
Taică-miu mi-a urmat exemplul - a ros o gură ca de castor pe-un ştiulete după care, mai avizat în autenticitatea legumelor, ne-a lămurit :
'pare porumb furajer!'.
Poftă bună!
Eu nu mai vreau decât o votcă!
Branduire de Cluj. Sau ai grija pe cine unde inviti.
miercuri, 6 iulie 2011
Ştiu eu cum îs ardelenii. Glumeţi de nu ştii dacă gafează şi serioşi de nu ştii dacă te iau la mişto.
Da' totuşi! Patron de-ai fi, ce nume ai alege pentru restaurantul tău?
Merg şi eu ca tot omul aiurit să-mi scot diploma de Bac de la facultate.
Bine, de când n-am mai dat eu pe la facultate oamenii ăştia -gospodari de Cluj, vezi bine!- au apucat de au construit chiar şi-un sediu nou. Câteva străzi mai jos.
Cluj-ul îl mai ştiu eu un pic. Secretara ţineam minte că era lipsită de umor.
Când colo, mă pomenesc că o aud când îmi explică, amabilă şi pe îndelete :
'Ştiţi să ajungeţi la noul sediu? Coborâţi, coborâţi, daţi colţul şi imediat vedeţi un restaurant, Maimuţa Plângătoare. Ei, imediat după e sediul nostru.'
Îmi şi imaginez o soţie întrebându-şi preafericitul
'Nu mă scoţi şi pe mine în oraş în seara asta? Că n-am mai fost şi noi de-atâta vreme. Uite, am auzit că s-a deschis un local drăguţ, Maimuţa Plângătoare îi zice.'
Încă nu mi-am putut imagina ce ar răspunde preafericitul.
Da' totuşi! Patron de-ai fi, ce nume ai alege pentru restaurantul tău?
Merg şi eu ca tot omul aiurit să-mi scot diploma de Bac de la facultate.
Bine, de când n-am mai dat eu pe la facultate oamenii ăştia -gospodari de Cluj, vezi bine!- au apucat de au construit chiar şi-un sediu nou. Câteva străzi mai jos.
Cluj-ul îl mai ştiu eu un pic. Secretara ţineam minte că era lipsită de umor.
Când colo, mă pomenesc că o aud când îmi explică, amabilă şi pe îndelete :
'Ştiţi să ajungeţi la noul sediu? Coborâţi, coborâţi, daţi colţul şi imediat vedeţi un restaurant, Maimuţa Plângătoare. Ei, imediat după e sediul nostru.'
Îmi şi imaginez o soţie întrebându-şi preafericitul
'Nu mă scoţi şi pe mine în oraş în seara asta? Că n-am mai fost şi noi de-atâta vreme. Uite, am auzit că s-a deschis un local drăguţ, Maimuţa Plângătoare îi zice.'
Încă nu mi-am putut imagina ce ar răspunde preafericitul.
Ce intelege o femeie din ciclism - o trecere in revista a peste 10 ani
duminică, 3 iulie 2011
Din ziua de ieri de pildă, prima din Le Tour 2011.
Am înţeles că francezii sunt oameni fascinanţi - ţipă pentru socialism ca nimeni alţii, iar pe parcursul a vreo 200 km din ţara lor întâlneşti, conservate şi îngrijite, vreo 6 castele/domenii/fortăreţe.
Am înţeles că memoria fascinaţiei are grijă de subiect, dar uită fundalul. Comentatorii tururilor de ciclism sunt consternaţi că trebuie să povestească aceleaşi lucruri an de an. (De parcă nu s-ar adăuga an de an noi spectatori.)
Numai că, pun eu pariu cu tine, dacă peste 3 ani trecem iarăşi de la Passage du Gois la Mont des Alouettes, am să ascult din nou ca un copil lacom de poveşti istoria pietrelor lui Gargantua şi Pantagruel, a grupului statuar cu capul pierdut al lui Clemenceau ridicat de tatăl actorului Jean Paul Belmondo, a bisericii de la Mont Mercure cu statuia lui Saint Michel, cu însemnele ei păgâne şi creştine şi care este încă cel mai înalt punct al acelei regiuni, de parcă Franţa n-are fi trecut la era modernă a ignorării tradiţiilor.
Bun, toate astea sunt doar o parte din ce am înţeles după ziua de ieri.
Doar că urmăresc Turul de vreo unsprezece ani.
Partea a doua din ceea ce pricepe/reţine o femeie din ciclism :
- Philippe Gilbert trebuie să se numească Ochi-superbi Gilbert, că Phillippe nu-i totuşi un nume suficient de impozant
- genele remarcabile ale lui Laurent Roux, fost deţinător de tricou îmbulinat
- sprâcenele lui Oscar Pereiro Cio, deosebit bărbat, sprâncenele spun totul despre el
- tenul frumos al lui Voeckler din anul când împărţea coechipierilor leii pe care îi câştiga, de parcă incredibilitatea de a fi lider era atât de copleşitoare încât nici nu era meritat locul
- tenul impecabil, de bebe, al nepigmentatului Vinokourov
- înaintarea greoaie a lui Vino pe care dosul său îndesat pare că-l trage mereu către înapoi (doar din pricina asta simt câteodată nevoia ca din fotoliul meu să-i pun mâna pe fund - ca să-l împing mai departe. Noroc că ştiu de la comentarori că nu se face aşa ceva, mai rău strică ritmul ciclistului.)
- franceza rusească a lui Vino de la interviurile de final (aici aş avea o sugestie pentru comentatori, dar ar fi cazul să le-o transmit chiar lor).
Şi ca să nu mi se reproşeze că descompun cicliştii şi-i apreciez pe părţi componente, mai am o serie - dragi adunaţi în totală desfrânare, câteodată 2-3 în acelaşi tur :
- Jaja, Laurent Jalabert, care sosea la final cu degajarea plină de plăcere a unui inspector minor de poliţie din filmele franţuzeşti
- fair-play-ul lui Bettinni. Incomplet : fair-play-ul italianului Bettinni
- încăpăţânarea lui Jens Voight de om care ia mereu de la capăt sarcina cea mai dificilă cu resemnare că ăsta e destinul său, deşi sunt puţine şanse s-o ducă până la capăt. Incomplet iarăşi : dacă ştiu cum se scrie numele est-germanului ăsta atunci e clar că omul a fost în multe evadări.
Ce-am mai înţeles din unsprezece ani de Le Tour?
Că Radu Naum poate pronunţa în zece feluri diferite Lofkvist şi încă să nu nimerească pronunţia corectă, evaluată de Radu Banciu.
Despre Lance e altă poveste. Una doar a lui.
La fel cum despre Franţa mea cea dragă e altă poveste, deşi e aceeaşi cu a Turului, impregnantă printre clasamente şi orgolii.
Anul ăsta e ultimul an al kazakului Vinokourov în tur.
Allez Monsieur Vino!
Pour le reste ... suivez la chaine Eurosport!
Am înţeles că francezii sunt oameni fascinanţi - ţipă pentru socialism ca nimeni alţii, iar pe parcursul a vreo 200 km din ţara lor întâlneşti, conservate şi îngrijite, vreo 6 castele/domenii/fortăreţe.
Am înţeles că memoria fascinaţiei are grijă de subiect, dar uită fundalul. Comentatorii tururilor de ciclism sunt consternaţi că trebuie să povestească aceleaşi lucruri an de an. (De parcă nu s-ar adăuga an de an noi spectatori.)
Numai că, pun eu pariu cu tine, dacă peste 3 ani trecem iarăşi de la Passage du Gois la Mont des Alouettes, am să ascult din nou ca un copil lacom de poveşti istoria pietrelor lui Gargantua şi Pantagruel, a grupului statuar cu capul pierdut al lui Clemenceau ridicat de tatăl actorului Jean Paul Belmondo, a bisericii de la Mont Mercure cu statuia lui Saint Michel, cu însemnele ei păgâne şi creştine şi care este încă cel mai înalt punct al acelei regiuni, de parcă Franţa n-are fi trecut la era modernă a ignorării tradiţiilor.
Bun, toate astea sunt doar o parte din ce am înţeles după ziua de ieri.
Doar că urmăresc Turul de vreo unsprezece ani.
Partea a doua din ceea ce pricepe/reţine o femeie din ciclism :
- Philippe Gilbert trebuie să se numească Ochi-superbi Gilbert, că Phillippe nu-i totuşi un nume suficient de impozant
- genele remarcabile ale lui Laurent Roux, fost deţinător de tricou îmbulinat
- sprâcenele lui Oscar Pereiro Cio, deosebit bărbat, sprâncenele spun totul despre el
- tenul frumos al lui Voeckler din anul când împărţea coechipierilor leii pe care îi câştiga, de parcă incredibilitatea de a fi lider era atât de copleşitoare încât nici nu era meritat locul
- tenul impecabil, de bebe, al nepigmentatului Vinokourov
- înaintarea greoaie a lui Vino pe care dosul său îndesat pare că-l trage mereu către înapoi (doar din pricina asta simt câteodată nevoia ca din fotoliul meu să-i pun mâna pe fund - ca să-l împing mai departe. Noroc că ştiu de la comentarori că nu se face aşa ceva, mai rău strică ritmul ciclistului.)
- franceza rusească a lui Vino de la interviurile de final (aici aş avea o sugestie pentru comentatori, dar ar fi cazul să le-o transmit chiar lor).
Şi ca să nu mi se reproşeze că descompun cicliştii şi-i apreciez pe părţi componente, mai am o serie - dragi adunaţi în totală desfrânare, câteodată 2-3 în acelaşi tur :
- Jaja, Laurent Jalabert, care sosea la final cu degajarea plină de plăcere a unui inspector minor de poliţie din filmele franţuzeşti
- fair-play-ul lui Bettinni. Incomplet : fair-play-ul italianului Bettinni
- încăpăţânarea lui Jens Voight de om care ia mereu de la capăt sarcina cea mai dificilă cu resemnare că ăsta e destinul său, deşi sunt puţine şanse s-o ducă până la capăt. Incomplet iarăşi : dacă ştiu cum se scrie numele est-germanului ăsta atunci e clar că omul a fost în multe evadări.
Ce-am mai înţeles din unsprezece ani de Le Tour?
Că Radu Naum poate pronunţa în zece feluri diferite Lofkvist şi încă să nu nimerească pronunţia corectă, evaluată de Radu Banciu.
Despre Lance e altă poveste. Una doar a lui.
La fel cum despre Franţa mea cea dragă e altă poveste, deşi e aceeaşi cu a Turului, impregnantă printre clasamente şi orgolii.
Anul ăsta e ultimul an al kazakului Vinokourov în tur.
Allez Monsieur Vino!
Pour le reste ... suivez la chaine Eurosport!
Lucratori ai Postei si alergiile de sezon
Lipsesc şi eu de pe net trei zile şi găsesc peste 50 de articole scrise pe cele douăzeci de bloguri active pe care le urmăresc. Am dedus că absenţa mea prieşte.
Şi-am mai găsit o direcţionare către necuratul lăsată pe blog de specia Anonim.
În primul rând că mi-a spus doar un' să merg, deşi io n-am zis că mă interesează destinaţii turistice cu climă caniculară.
Individul care a învăţat să scrie 3 cuvinte şi să argumenteze diferenţa dintre om şi animale a comentat tocmai acolo unde vorbisem eu despre poşta română.
Iniţial mi-am spus că o fi vreun lucrător al instituţiei, frustrat de perspectiva disponibilizărilor.
Da' pe urmă mi-am dat seama că n-are cum - eu lăudasem poşta pentru promptidine şi pentru primirea coletului în bune condiţii.
Ba chiar mai mult, mă arătasem încântată de parfumarea coletului, îmi păruse chiar shakespeare-ian gestul.
Aşa că mi-am dat seama că nu poate fi vorba de lucrător al Poştei ce a căutat pe net să vadă care mai sunt impresiile despre instituţia la care e încadrat.
Sigur tre' să fie o persoană cu alergie la parfum, şi-atunci cred şi eu că simpla menţionare îi induce reacţii adverse.
Şi-am mai găsit o direcţionare către necuratul lăsată pe blog de specia Anonim.
În primul rând că mi-a spus doar un' să merg, deşi io n-am zis că mă interesează destinaţii turistice cu climă caniculară.
Individul care a învăţat să scrie 3 cuvinte şi să argumenteze diferenţa dintre om şi animale a comentat tocmai acolo unde vorbisem eu despre poşta română.
Iniţial mi-am spus că o fi vreun lucrător al instituţiei, frustrat de perspectiva disponibilizărilor.
Da' pe urmă mi-am dat seama că n-are cum - eu lăudasem poşta pentru promptidine şi pentru primirea coletului în bune condiţii.
Ba chiar mai mult, mă arătasem încântată de parfumarea coletului, îmi păruse chiar shakespeare-ian gestul.
Aşa că mi-am dat seama că nu poate fi vorba de lucrător al Poştei ce a căutat pe net să vadă care mai sunt impresiile despre instituţia la care e încadrat.
Sigur tre' să fie o persoană cu alergie la parfum, şi-atunci cred şi eu că simpla menţionare îi induce reacţii adverse.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
