Mini lectie de geografie aplicata. Prost, dar aplicata.

Prin clasa a VI-a parcă se învaţă tipurile de climă.
Şi unul dintre ele, pe la ecuator sau pe la tropice, are diferenţe 'groteşti' de temperatură între zi şi noapte.

Ei bine, sunt în măsură să revoluţionez cunoştinţele geografiei contemporane :
ce dimineaţă? ce seară? Noţiuni depăşite !

Poftim la mine : în doar un minut, cât ies din casă până ajung afară, diferenţă de 30 de grade !
Parol ! plus 26 în cameră la chinez şi chinezoaică , minus 4 grade azi dimineaţă în aerul ploieştean.

Hai cu ţuica fiartă! (altă noţiune de etno-geografie medicinistă, aplicată în zone precum Maramu pentru hăpciu şi alte sughiţuri.)

Elevi, rog nu copiaţi totuşi datele de mai sus pentru vreun referat de geografie. Nu sunt încă statistic validate.

Barul fain strânge oameni deosebiţi şi idei speciale

Printre scrâşnete de dinţi (o simplă nevralgie ce mă ţine de vreo 4 zile deja) încerc să vă povestesc că mai am şi eu câte o seară faină, mai aud şi eu de nişte iniţiative ce-mi sunt pe plac.

Joi seară ne-am găsit pentru un drinking-blogmeet la Irish Pub. Cel de pe Vasile Lupu, doar n-o fi careva care încă nu a vizitat măcar locşorul ăsta de culturi în stări lichide !

Pe Waven l-am găsit deja acolo.
Mai mult decât atât, ca să vedeţi că personalul de la Irish e profesionist : de cum m-a văzut, fără s-o întreb nimic, chelnăriţa mi-a indicat ultima încăpere, unde se refugiase Waven. Ori intuiţia ei e imbatabilă, ori eu sunt mai uşor de citit decât un pahar cu votcă.

Deşi nu votcă am servit, ci juma de pahar de vin fiert. Cu nevralgia mea deja activată din timpul zilei n-am putut termina nici măcar o cană de vinuleţ roşu - mai am şi eu ratări de la înălţimea statutului meu de beţivă cu care m-a ornamentat un cineva anume.

A mai venit la blogmeet şi Vali Ovidiu, de la care ai multe de aflat despre fotografie în general, la fel cum şi el are de aflat că nu trăim într-o lume a perfecţiunii, deci putem să fim mai îngăduitori cu standardele auto-impuse.
Exact pe când eu plecam grăbită, că deja întârziasem, intra şi Jorje, adică iPloiesti. Sper că nu s-a supărat, dar oricum îmi depăşisem ora de plecare.

Revenind la ceea ce s-a vorbit la blogmeet, nu vă grăbiţi nicicând să credeţi că un drinking-meet e lipsit de discuţii şi pluteşte doar în aburii gradelor !
Din contră, la întălnirea asta am auzit şi eu în sfârşit primele două idei ce-mi plac, îmi par că au şi substrat, au şi implicare socială dar şi farmec.
Waven le-a prezentat, îl voi lăsa pe el să dea detalii.

Eu doar atât am să-i spun lui Waven : sunt ploieşteancă împăcată cu statutul ăsta al meu, nu doresc să plec din oraşul ăsta, iar dacă ar exista vreo ocazie de promovare a Ploieşti-ului îmi voi face timp cu entuziasm.
De felul meu nu particip decât la iniţiativele în care cred.
Cele legate de Ploieşti îmi plac, cred un pic şi în eventualul lor impact de recalibrare a mândriei locale.
Deci voluntariatul pentru oraşul ăsta, pentru imaginea lui, voluntariat chiar şi sub forma unei zile întregi pe care i-o dedici, sigur nu am nimic de protestat la idei de genul ăsta !

Aşa încât pun la bătaie entuziasmul meu pentru aşa iniţiative !

Iar la final îmi permit să recomand ploieştenilor cu gusturi bune să-şi deplaseze depresiile către Irish Pub, băruleţul ăsta e unul din rarele ce au o atmosferă, după gustul meu e chiar singurul din Ploieşti ce a reuşit minunea asta cu atmosfera; deşi tind să cred că asta se conturează nu prin locaţie, nu prin personal, nu prin decor, nu prin meniu, ci prin calitatea oamenilor ce stau la vorbe-în-pahare pe-acolo.

p.s. posibila formă de mituire pe care mi-a propus-o Irish a constat în două Depeche-uri în doar 40 de minute sau cât am stat acolo joi seară.
Hai noroc şi la mai mare cu realizările, că iniţiative încep să apară chiar şi în Ploieşti!

Sunt o nesimtita, ma ajuta si tehnologia

Am tot lipsit de-o săptămână şi mai bine din lumea on-line.
Sunt în parametrii mei obişnuiţi şi cu problemele şi cu sănătatea, ba chiar nici cu timpul nu stau mai rău decât de obicei.
In schimb problemele cu pc-ul nu le mai pot ignora şi nici nu le-am remediat încă.
De-aici absenţa mea de la tastatură.

De felul meu cam dau impresie ba de ciudăţică, ba de Gică-Contra.
Mai nou am alăturat încă o valenţă : nesimţirea.

Exemplu concret :
găsesc un mesaj care mă anunţă că Dragoş, adică 3ditorial, participă cu o idee la un concurs organizat de Pepsi. Şi desigur, ca la orice concurs, miezul ar fi nişte voturi.
Încerc şi eu să-i dau un vot pe facebook, repede, că dacă pe fb nu mă mişc iute, mi se închide toată conexiunea la net.
Când colo intenţia mea cea bună e recompensată cu un mesaj sec : error, page not found sau ceva de genul ăsta.
Şi tot aşa de 3 ori, după care n-am mai avut răbdare.

Eu vă poftesc să citiţi ce-i de citit pe 3ditorial şi să vă obişnuiţi cu ideea că sunt o nesimţită ce nu-şi repară computerul, îşi neglijează astfel blogul, vizitele virtuale pe bloguri, mergând până la comunicarea pe net cu mai toată lumea, colegi, prieteni, rude.
Dacă s-o schimba ceva în starea asta a mea ... să nu mă deocheaţi !

O trecere in revista a zilei unei lumi nebune

- ştiri ce nu mai au nevoie de comentarii -
Deschizi teve-ul într-o amiază de duminică pentru a afla ce mai e nou prin lumea asta.
Afară e frig şi noros, te apasă atmosfera umedă şi mohorâtă, cauţi un contrabalans în ştirile externe.
Gândeşti că în alte colţuri de lume soarele e mai activ şi optimismul pompează ca nebunul.

Prima ştire, of, a mai murit un sportiv într-o cursă. De data asta un motociclist. A pierdut controlul şi a intrat pe trasa celor doi ce veneau din spate, direct sub roţile lor.
Cei doi fiind Valentino Rossi şi Colin Edwards, doi aşi în sportul lor.
De data asta nu mă pot împiedica să nu mă gândesc ce nedrept să îţi rămână pe conştiinţă viaţa unui coleg, să devii responsabil pentru moartea lui direct din postura de super-campion.
Intre extaz şi agonii e o linie atât de subţire încât, uităm mereu, e groaznic de uşor să alunecăm din una în alta.

Ştirea numărul doi te readuce cu picioarele în penibilul lumii noastre.
Cadavrul dictatorului Gaddafi va fi expus la mall pe la ei pe-acolo, să se convingă lumea că e ţapăn.
Nu ştiu dacă m-am exprimat corect, fiindcă nu ştiu care e termenul adecvat pentru promoţie la privit cadavre în mall.

Mâine începe o nouă săptămână!

Cum ar trebui sa fie un profesor, cum putini sunt

Astăzi am aflat de profesoara mea de franceză din şcoala generală.
Doamna Viorica Micu, a predat franceza la şcoala 23 din Cina, în Ploieşti.
Îmi pare tare rău că nu i-am mulţumit pentru orele de franceză. Şi mai ales că nu i-am spus niciodată cât de mult a contat felul în care ne-a tratat, felul în care ne-a predat, ceea ce ne-a învăţat.
Este primul profesor care mi-a marcat formarea şi, într-o măsură pe care n-o voi contoriza vreodată, traiectoria studiilor ulterioare.

E primul profesor care, în clasa a VIII-a, într-o perioadă şi într-un sistem în care toţi profesorii ne dictau şi ne cereau să le reproducem vorbele, ne-a pus o întrebare ce ne-a şocat 'ce părere ai tu ?'. Pare-mi-se că era la unul din textele lui Saint-Exupery.
Pe mine una întrebarea asta m-a făcut să mă simt atât de mândră şi de matură ! În sfârşit existam pentru cineva, în sfârşit un profesor credea că putem avea părerile noastre şi vroia să le ştie !

Tot doamna profesoară Micu ne-a adus două cărţi să le citim, mie şi colegei mele de bancă, fiindcă eram eleve bune. Ne-a impus într-un fel să le citim. Erau despre Istoria Franţei. Iar noi eram clasa a VI-a doar.
Am citit-o pe una. N-am priceput mare lucru. Şi, firesc, nici nu am reţinut nimic.
Îmi amintesc doar că era despre Noaptea Sfântului Bartolomeu şi despre Charles IX, iar cea a colegei era despre Caterina de Medici.
Când i le-am returnat a fost supărată că fiecare dintre noi citise doar câte o carte, în vreo lună de zile. Se aşteptase până atunci să fi făcut schimb şi să le fi terminat pe ambele.

Nu, orele de franceză nu erau plăcute şi nu erau uşoare.
Fiindcă doamna Micu era severă, sobră şi de multe ori supărată.
Însă pentru mine orele erau uşoare fiindcă îmi plăcea franceza la nebunie şi învăţam. Şi, deşi atmosfera era tensionată şi nu mă simţeam confortabil, orele de franceză din şcoala generală cu doamna Micu îmi plăceau teribil. Şi au rămas până azi printre cele mai 'bogate' ore din şcolile pe care le-am parcurs.

Era o femeie cochetă şi emana eleganţa sobră şi deloc ostentativă a franţuzoaicelor.

Am o mulţime de amintiri din cei patru ani de franceză de la şcoala 23 ! Toate cu doamna Micu.
Şi o mulţime de lucruri pe care le-am ţinut minte din ceea ce ne spunea, fiindcă era unul din rarii profesori ce predau şi dincolo de manual. Lecţii despre stil, despre eleganţă.

Nu ştiu câţi astfel de profesori mai există astăzi, dar eu, o părticică din ceea ce ştiu, îi sunt datoare doamnei profesoare de franceză Micu Viorica.
Păcat că nu apucăm mai niciodată să le spunem celor câţiva oameni importanţi pentru noi că le suntem recunoscători ...

Test : tu te crezi victima sau te vezi agresor?

Accidentul cu morţi făcut Huidu poate fi privit şi drept 'hârtie de turnesol' pentru mentalitatea fiecăruia.
Din perspectiva asta însă, eu una mă declar mirată. Dezamăgită şi mirată.

Mă aşteptam ca mai toată lumea să îşi prezinte categoric revolta faţă de noua reuşită a lui Huidu.
Când colo am auzit o seamă de păreri de genul 'i se poate întâmpla oricui'.

E normal să ne poziţionăm faţă de oameni şi situaţii în funcţie de propria persoană, în funcţie de autooglindirea pe care ne-o atribuim în mod automat.

Cum ar veni, în cazul de faţă eşti mai tolerant faţă de Huidu în măsura în care crezi că e posibil să te găseşti în postura lui sau în măsura în care comportamentul lui automobilistic este apropiat de cel propriu - viteză, depăşiri în curbă. Imprudenţă şi grabă.

Eu în schimb mai totdeauna, că aşa mi-e firea, nu mă pot plasa decât în pielea victimei.
Nu mai adaug şi faptul că nu şofez, fiindcă ştiu că n-am abilităţi.
Şi nici faptul că era să mă calce pe trecerea de pietoni o cucoană cu un jeep grena acum vreun an.

Însă mă miră faptul că prea mulţi se identifică cu un conducător de jeep şi nu cu unul de Logan.
Deşi probabil mulţi dintre ei ştiu că nu vor avea niciodată posibilitatea de a-şi cumpăra un jeep.

Dar şi mai mult mă îngrijorează ceea ce reiese, indirect, din această toleranţă a lui 'i se putea întâmpla oricui' - anume că pe mulţi nu îi sperie sau revoltă sau întristează măcar gândul că ar putea muri fără a avea vreo vină, conducând legal.
Din contră, oamenii ăştia sunt toleranţi şi găsesc scuze celor ce încalcă legea.

Chestia asta spune multe despre societatea românească de astăzi. Şi din păcate nimic de bine !

Romantica si afurisita, optimista si usor deprimabila

Aşa mi-s eu. Astăzi în varianta romantică şi optimistă, vă dezvălui o părticică din ce visez şi cum mă simt. Ceea ce e o concesie din partea mea, fiindcă nu prea-mi place să vorbesc despre intimităţile mele.
Şi totuşi ...

Şi totuşi aşa m-am simţit azi. Şi asta îmi doresc cel mai mult.
Vă poftesc să daţi play pe cântecel ca să mă întelegeţi în veselia-mi disperată.

Cred că e unul din cele mai frumoase versuri din poezia românească.
Eu cred că îl înţeleg un pic altfel faţă de ceea ce înseamnă el, ca de obicei mă complic în semnificaţii şi interpretări. Pentru că nu-mi plac lucrurile simple în viaţă şi nici sensurile vizibile şi comune.

Cu toamna pe epidermă, tânjesc la primăvara de prin vene, şi nu ştiu de cine să mă rog să mi-o îngăduie !
Dacă nu vă spune nimic ...


Poezia îi aparţine Anei Blandiana, probabil nu se studiază în şcoală nici acum.

Cântecul e vechi, cred că de prin anii '70, nu ştiu.
Haios e însă faptul că, deşi îmi place muzica şi ascult radioul de mică, eu de-abia acum vreo 3 ani am auzit prima oară cântecul ăsta.
Ceea ce nu-i foarte surprinzător dacă te gândeşti că în ultimii ani ai comunismului atât Margareta Pâslaru, fugită prin America pare-mi-se, cât şi Blandiana, care ajunsese să se facă interzisă de la o poezie pentru copii, nu mai treceau de cenzura regimului.
Bine că totuşi înregistrările astea cenzurate au fost păstrate,
uite cum cineva le descoperă cu uimire 30 de ani mai târziu.

Mie una cel puţin cântecul ăsta îmi pare exact aşa cum îi sunt şi versurile şi ritmul jucăuş : veşnic proaspăt.

Duci bloggerii la biliard şi rezulta Vrajitorul din Oz

Ajunsă acasă după o porţie de afumare prin târgul toamnei central ploieştene, ba chiar după două păhărele de must, musai să vă povestesc cum vă puteţi distra fain într-o zi geroasă. Poate vă dau şi vouă idei, că doar nu v-or prisosi răsetele şi agitaţia şi entuziasmul de competiţie amicală.

Actorii după-amiezii : blogării ploieşteni (consacraţi sau pe cale de convertire la bloguit) pe care am să-i demasc mai jos, fiecare după farmecul său.

Decorul : clubul Angel Ploieşti din Bulevardul Bucureşti, un pic mai jos de UPG, cu locuri pentru alde darts, consolă wii (parcă aşa îi spune), păcănele eletronice, dar mai ales cu spaţii generoase pentru biliard, cafele calde pentru timp urât şi sandvişuri bune pentru refacerea energiilor întru câştig sportiv

Motivaţie extra-sportivă : firma Maguay pe care o găsiţi pe strada Gheorghe Doja nr. 31 şi care ne-a sponsorizat cu o cameră video Toshiba Camileo. Despre care am să mai scriu probabil o postare, atunci când îi voi descoperi potenţialul.

Producător-regizor-organizator : Bogdan Cojo

Dezleg misterul câştigătorului de la bun început, fiindcă, la fel ca întotdeauna, în detalii şi nu în final zace succesul unei reuniuni. Bon, dacă ar fi fost să îmi pun monedele pe un câştigător, l-aş fi ales pe Dragoş 3ditorial. Ceea ce demonstrează că unii nu-s degeaba pasionaţi de snooker şi ciclism !

Actorii secundari însă n-au fost nici ei mai prejos, că era păcat să nu ţinem ritmul.

Gongul a bătut pe la orele 12. Cu o scurtă încălzire, cât să ajungă toată distribuţia.
Reprezentantul sponsorului ne-a extras partenerii de masă fix dintr-un coş împletit.
Eu am nimerit cu Elena. Care, fiindcă are o memorie vizuală mai bună decât cea cvasi-inexistentă a mea, m-a recunoscut ca fiind cititoare declarată. Care m-a lăsat să mă apropii la un joc. Care m-a lăsat să ajung până la bila neagră în jocul decisiv. Şi care m-a şi eliminat din primul tur.

Am cunoscut şi lume nouă, pe Ştefan Ghiţă şi pe Bogdănelu; dacă mi-e memoria bună, el şi-a permis să-l elimine tocmai pe organizator din primul tur.

L-am revăzut pe Waven, care a plecat însă destul de repede astăzi, ori eu una mă obişnuisem ca el să fie liantul blogosPHerei. Adevărul e că şi intenţia mea era să stau maxim până la orele 15, că aveam destule treburi ce mă aşteptau, sper să mă descurc cumva cu ziua de mâine.

Haotik a ajuns în finala mică. Dar uite că nici nu-mi mai amintesc contra cui. Am scuză însă.

Cu dezinvoltură ne-am permis să încingem un meci pe echipe, ignorând cu elanul nostru chiar şi marea finală. Cei patru eliminaţi biliard-frenetici am fost eu, Elena, Jorje şi Kriogen. Ba chiar în echipă cu Jorge vă mărturisesc că  am câştigat cel de-al doilea meci de biliard al meu.
Aici trebuie să-l menţionez şi pe Silviu eRRmy, fiindcă arbitru mai imparţial decât el eu una nu-mi pot dori.

La final Dana ne-a extras premiile din acelaşi coşulet de paie de la început.
Şi-am făcut şi poze cu toţii, pe care sper să le şi vedem, să fie postate pe undeva.

Surpriza din genul celor 'jucăuşe', ce-mi plac mie atât de mult, a venit la final.
Întotdeauna e fain să împachetezi frumos şi cât mai inventiv orice oferi, iar Bogdan Cojo s-a gândit şi la asta. Câştigătorul a primit o cupă, elegantă, ba chiar şi inscripţionată.
Iar noi toţi ceilalţi am primit fiecare câte o diplomă de participant, dar nu aşa, oricum, ci individualizată.
Diploma mea, cu mândrie mă înfoi aici în fular, este 'pentru cea mai curajoasă'. Probabil că asta vă dă un indiciu şi despre cât de bine joc.
Dar mai ales, mă face să mă simt precum Leul din Vrăjitorul din Oz, sărind de trei coţi la orice viezuraş.

Ei, şi dac-am spus asta, înseamnă că aproape am ajuns la capăt cu relatarea.
Am văzut că Bogdan PosedSandero m-a asemănat într-un comentariu cu Marco Fu la discreţie. Ceea ce mă şi onorează, dar e şi cât se poate de adevărat.
Chestia notabilă e însă alta : că astăzi şi Marco Fu ar fi flatat să fie comparat cu mine, fiindcă mi-au reuşit toate cele vreo 6 lovituri trimise şmechereşte, probabil primele şi ultimele 6 ce-mi vor reuşi.

Dar cea mai mare victorie a serii n-a fost nici măcar asta cu depăşirea potenţialului meu în a mă da în stambă.
Ci faptul că, în sfârşit, i-am luat un joc lui Nicuşor ! A cărui diplomă, în mod eronat, i-a fost distribuită lui Silviu : 'cel mai norocos'.

Apăi dară mulţumim Bogdan Cojo şi felicitări Dragoş editorial !

La Sinaia m-as vrea acum

Ufff, vreau la munte cu atâta poftă de parcă ar fi cald şi bine afară.

Ba chiar mă gândeam zilele astea, cu frigul de afară, cum o mai fi oare în Vila de vânzare 'Cutare' din Sinaia, că la ei era frig bine încă din septembie, iar căldură nu se dădea. Nah, casă veche din celea ce-mi plac mie, camere spaţioase cu tavanul înalt, de-ţi dau impresia ori că eşti prinţesă într-un palat, ori pitic într-o casă de uriaşi.

Eh, şi cum am dat eu de stres săptămâna asta, la mine remediul e în dor de ducă, de fapt în plecare către munte, dacă prin străinătăţuri nu-s posibilităţi.
Cu cât cresc frustrările şi anxietăţile în mine, cu atât mai mult simt nevoia organică de munte. Nu-i de mirare deci reacţia mea prin zilele astea.

Ei, şi-n contextul ăsta, dimineaţă tocmai ce aud la Wyl fm la ştiri : 'târgul bunătăţilor între 14 şi 16 octombrie la Sinaia'.
În primă fază am crezut că anunţă ceva pentru săptămâna următoare.
Apoi mi-am dat seama şi m-au apucat nervii : apăi acum spun şi ei?, că doară azi deja e 14!

Ei, la târgul bunătăţilor mi-a rămas gândul. Acolo mi-ar fi locul. Adică printre must şi o plăcintă caldă cu mere, unul din mult-poftit-anul-ăsta şi cealaltă din cu-poftă-amintită-din-septembrie-ăsta.

Parolismul nostru sau de ce am asudat ca fraiera luni

O zi de luni obişnuită o fi fost pentru voi lunea trecută.
Şi pentru mine tot una obişnuită, doar că tipic la mine înseamnă cu ironie din plin, cu tentă de sado-masochism social.

În fiecare an îmi fac o poză, la aceeaşi fotografă, în aceeaşi ţinută. Aşa îmi place cum mă pozează tipa asta de-mi vine să mă pup.

Deci an de an vreau aceeaşi poză, merg chiar cu cea din anul anterior drept model.
De data asta am presimţit oarecare ghinion din start, căci fotografa pe mâinile căreia mă las eu nu era la muncă. Aşa încât m-a luat în poză o altă tanti, iar eu, dacă nu mă simt confortabil faţă de persoana din spatele aparatului, îmi pierd strălucirea fotogenică.

După ce mi-a zburlit de trei ori blitzul în ochi pentru o singură imagine mi-a spus să vin luni după ea.

Carevasăzică luni am aşteptat o pauză ca pe ace; că n-am oglindă mare acasă, deci vroiam să ştiu şi eu cum mai arăt în întregime.

Şi când am nimerit în sfârşit o pauză pe la orele 12 n-am ştiut cum s-o tulesc mai iute către fotograf.
Am ajuns acolo transpirată toată, chestie demnă totuşi de-o cauză mai bună.

Şi numai ce-o aud pe tanti : '... aaah, ... îmda, ... ce doriţi?'.
Când m-a luat cu porcăria asta mi-am dat seama că nu-i în regulă ceva. Că doar cu două zile înainte mă pozase, ori, inubliabilă cum sunt, n-avea cum să nu se repeadă să-mi ofere pozişoara făcută.

Dar intuiţia nu dă greş : poza era, desigur, oricum, dar nu gata.
Tanti bolmojeşte : 'Nu v-am spus după orele 3?'.
Cred că e una din puţinele dăţi când mi s-a simţit zeama de grapefruit prin glas : 'Păi nu prea mi-aţi spus!'.

Simţeam deja ceva pui de nervi prin vene.
Tanti însă rămâne imperturbabilă : la români nu-i de ajuns tupeul, şi dacă tot nu eşti parolist, atunci mergi până la capăt cu nesimţirea :
'Păi şi ce? nu mai puteţi veni încă o dată după orele 3?'.
Am rămas fără grai, că înjurăturile le rostogolesc mintal.


În fine, ca să nu vă mai ţin atât în suspans : după două drumuri bătute aiurea am concluzionat că nu merită să te laşi pozat de altcineva decât de aceea/acela ce te fotografiază de obicei.

Am perceptii de betiva la generatii diferite

Acum câţiva ani, după ce am terminat liceul, începuse să mă îngrijoreze înălţimea mea.

Cele două promoţii ce au absolvit după mine s-au nimerit a fi nişte baschetbalişti rataţi cu toţii, cel puţin din perspectiva înălţimii. Mă şi gândeam că am devenit brusc pitică, aşa mult crescuse media centimetrilor la puştii minune.

Acum, câţiva ani mai târziu încă, m-am trezit din nou înaltă, din nou eu în ţara piticilor. Deşi n-am mai crescut, că nu-s o ciudăţenie a naturii să mai cresc după 22 de ani.
Şi deşi nici tocuri nu port, indiferent de sezon; rareori să-mi iau săndăluţe de vreo 5 cm.

Cum pot să fluctuez atât?
Sau cum pot ei să fluctueze atât?
Undeva e o bizarerie la mijloc.
Percepţiile fluctuante pot fi semne îngrijorătoare, da' nu pentru centimetri.

Deşi parcă, odată, am citit de o carte în care personajul avea fluctuaţii de înălţime ... mă enerva teribil cartea ceea.

p.s. 'etalonul' cu care mă tot măsor eu aici sunt elevii de liceu, absolvenţi sau nu de bac

Sa nu te atasezi niciodata

În vremurile astea postmoderne, asta pare a fi cheia spre succes : nu te ataşa de nimic, niciodată!, calcă pe orice, astfel îţi va fi ţie bine.

În domeniul sentimental poate am încălcat-o mai toţi, cel puţin o dată.
Însă în mediul virtual, cu precădere, legea asta pare obligatorie.

Teoretic îţi deschizi un spaţiu al tău, de care ai grijă, e doar al tău dar e dedicat celorlalţi, şi-ar trebui să fie sigur.
Practic însă, pe net nimic nu e sigur.

V-am povestit cum mi-au suspendat oamenii contul de google, şi-odată cu el era să pierd şi mail-ul de pe gmail, şi blogul. Şters, ca şi cum nu ar fi existat vreodată.
O experienţă frustrantă, însă analizarea reacţiei mele e pentru altă postare.

Acum vroiam să vă explic de ce m-a dezamăgit google.
Pe mine mă enervează chestiile care îţi solicită toate datele, până şi pe Facebook am completat doar un minim de date.

Ca să îmi pot recupera contul, google mi-a solicitat musai un număr de telefon unde să îmi trimită codul de validare. Atât şi nimic altceva.

E drept că în profilul de pe google există deja câmpul 'număr de telefon', însă mie nu mi s-a părut normal ca un site să fie o adevărată bază de date, să strângă atâtea informaţii despre mine. Mai ales că nu-i vedeam legătura telefonului cu mail-ul.

Ei bine, m-au lămurit ei cum stă treaba :
legătura există, în sensul că ei vor musai şi numărul de telefon al posesorului contului.
Iar dacă îl vor, atunci mi-au demonstrat că e şi obligatoriu, şi că au şi mijloacele de constrângere.
Ah, modernitatea !
Vai, tehnologia !

p.s. postarea e cumva dedicată FetiteiJuglei13 (care m-am anunţat că toate comentariile mele se opresc în spam), MihaeleiDR şi lui Aditza care m-au întrebat cum mi-am rezolvat problema cu google.

Nu-mi cunosc bine Ploiestiul cel vechi

Fără să fiu pasionată de antichităţi, îmi sunt foarte dragi clădirile vechi ale oraşelor, cu cât mai dărăpănate, cu atât mai aproape îmi sunt, cu atât mai multă disperare mă agăţ de speranţa că vor supravieţui miraculos, în ciuda tuturor celor ce le atrag spre dispariţie.

Am avut drum prin centrul mai dosit, ca să-i spun astfel, al Ploieşti-ului. Strada Gheorghe Doja, în spatele Halelor, spre liceul Caragiale. Colegiul Caragiale, mă rog.
N-o să vă mărturisesc acum motivul incursiunii mele în zona aceea, dar voi reveni. Fiindcă vreau să vă povestesc abia după ce voi avea şi finalul, dorinţa împlinită.

Însă acum vreau să mă fac de râs, fiindcă simt că merit autoflagelarea asta.
Pentru una care ţine la orgoliul de iubitoare a Ploieştiului, m-am surprins singură cu ignoranţa proprie.

Ştiu multe denumiri din Ploieşti, din povestirile alor mei, ale bunicii, din indicaţiile geografice pe care părinţii ţi le dau în funcţie de magazine ce au existat odată, cândva, în zonă.
Cofetărie Ciociosan, Albina, Crinul Alb, Robinetul, Ursuleţul, La trei iepuri sau aşa ceva, multe altele ce nu-mi vin acum chemate la grămadă.

Însă vineri, când am văzut denumirea 'Lacătul' pe clădirea asta ... ştiu denumirea dintotdeauna parcă.
Dar nici nu credeam că mai există clădirea, oricum nu remarcasem niciodată firma.

Uitaţi-vă însă la poza de mai jos.
Acolo să fi fost mereu faimosul 'Lacătul' ?
Să fie chiar vechiul magazin ?
Sau cineva, sub impusul spiritului de comerciant şi al nostalgiei crescânde a oamenilor, a reluat numele unui loc cunoscut de mai toţi ploieştenii şi apreciat în domeniul său, al feroneriei ?

De ce iti inchide Google contul

Săptămâna asta mi-a fost bizară foc, cu chestii la care m-am aşteptat şi nu s-au întâmplat, iar apoi reversul situaţiei ăsteia.

Una din păţanii a fost faptul că m-am trezit cu contul de gmail suspendat.

Îmi cer scuze celor care le-a apărut în statistici link dispărut de pe blogul meu, eu nu am şters nici un link, doar că zelist probabil a contorizat fix când contul meu a stat în stare de suspendare.
Voi reîncărca fiecare link, exact aşa cum mi-a sugerat Nice, pentru a fi sigură că nu va mai fi nici o problemă cu ele.

M-am pomenit însă zilele trecute că nu îmi mai pot afişa nici contul de gmail, nici blogul, nimic.
Când încercam să mă loghez îmi apărea un textuleţ pe care iniţial l-am crezut o glumă :
'am depistat activităţi suspecte pe contul dvs, aşa că momentan e suspendat' sau ceva de genul ăsta.

Faza cu activităţi suspecte m-a enervat. Iar eu îs calmă de fel, deci tre' să faci o mare porcărie să mă enervezi. 
Eu îmi foloseam contul de pe google pentru a trimite şi primi mail-uri, pentru a citi blogurile la care sunt abonată şi pentru a scrie pe bloguşorul ăsta (pe care îl credeam al meu). Din câte se pare însă astea sunt suspecte pentru gmail, g-reader, respectiv blogspot.

Activităţi suspecte deci. Zău, poate mă lămureşte cineva, fiindcă pentru mine singurul gând la care m-a putut duce anunţul ăsta a fost o imagine cu 'un elefant se legăna pe o pânză de google'... O fi trecut vreo ceată întreagă de elefanţi pe contul meu de google !

Ploiesteni, o sa ne jucam sau o sa ne confruntam?

Un obicei de blogger, am aflat şi eu de când mă ocup cu chestiunea asta, este blog-meet-ul.
La noi prin Prahova însă, cumva întâlnirile astea nu devin memorabile.

Aşa încât au apărut şi alte variaţiuni pe tema întălnirilor.
Una din cele mai noi idei constă în organizarea unui soi de campionat de biliard între bloggerii prahoveni. Mai multe informaţii puteţi citi chiar la Bogdan Cojo , cel căruia îi aparţine iniţiativa.
Totuşi, vă pot spune că această chipurile competiţie va avea loc în data de 15 octombrie, începând cu orele 12, în Club Angel Ploieşti.

Din start vă spun că sunt adepta genului acesta de iniţiative şi că le prefer unor blog-meet clasice, din care nu cred să se închege vreodată ideea de apartenenţă la aceeaşi comunitate.

Trebuie totuşi să-l contrazic pe Cojo în ce priveşte viziunea despre adunarea-de-biliard.
El vorbeşte despre măsurarea forţelor, ba chiar conturează destul de serios ideea de competiţie, având în vedere faptul că a obţinut chiar şi o sponsorizare pentru premii.
Eu prefer să o privesc ca pe o ocazie de a ne simţi bine, de a râde relaxaţi (cel puţin eu una am să mă constitui într-un motiv de amuzament, atât mi-e potenţialul în ale biliardului).
În general nu mă prea mă iau eu în serios în nici un domeniu.


Deci bloggeri prahoveni, că sunteţi pricepuţi la sportul ăsta sau că vreţi să vă relaxaţi, poftiţi mai întăi de citiţi la Bogdan Cojo cum vă puteţi înscrie şi-apoi ... succes !

Scurt si cuprinzator : aniversare Depeche Mode

A fost o săptămână nebună. Şi va continua la fel , asta-i sigur. Mai vine şi răcirea vremii anunţată pentru sâmbătă. Va fi nevoie de căldură. Inclusiv umană.

A fost o săptămână nebună, ca într-un parc de distracţii : accelerată, surprinzătoare, cu spaime şi bucurii, dezamăgiri şi accese de entuziasm, printre temeri şi optimism.
Ar fi multe de povestit.

Deocamdată însă atât :
într-o zi de 5 octombrie se lansa primul album Depeche Mode.
Într-o zi de 5 octombrie, cea a lui 1981.
Acum 30 de ani.

Vineri voi bea un pahar în cinstea anilor ăstora.  Pentru că, pe undeva, pot să mă aniversez şi eu, să-mi sărbătoresc norocul de a fi ajuns fan DM, bucuria de a vibra la muzica lor şi la tot ceea ce înseamnă Depeche.

Ceva pentru mine si ceva pentru voi

Ploieşti. 3 octombrie 2011. Terasele rezistă.

Eu ştiu că nu-i prea bine că nu plouă, că toamna nu-i chiar toamnă, dar aşa mă umple când văd terase în centrul oraşului în mijloc de toamnă ...
Sper să nu mă umplu şi de o răceală de la atâta soare cu vânt!

Judecăm egocentrist mereu, majoritatea, şi pentru încă o zi de soare dăm la schimb indiferenţa pentru recoltele din care tot noi ar trebui să ne hrănim până la toamna următoare.
Dar eu una sunt dintre cei ce se încarcă de energie, aproape la propriu, de la vremurile calde şi însorite.
Iar în anii în care vremea rece vine iute şi pleacă agale energia mea ajunge pe o limită de alarmă, se simte în lentoarea mea, în ursuzenia mea ...

N-am astăzi prea mult chef de blog. Nu huliţi, căci am chef de soare şi să nu-i pierd nici un grăunte, fac provizii. Natura e în exteriorul internetului, nu poate fi de criticat că prefer un pic plimbarea în dauna blogului, şi a vizitelor pe blogurile cu care m-am obişnuit, chit că se cheamă că-s blogger şi-ar trebui să-mi respect statutul ăsta.

O ultimă precizare acum legată de părticica asta de lume virtuală : în ultima vreme am ajuns să tot citesc elevi şi studenţi, minori sau boboci, (ne)restanţieri sau poate bursieri.
Aşa încât să fie un an spornic la învăţat pentru toţi !
Dar cel mai mult să-i urăm baftă lui Mihai Umograf, el are examenele cele mai importante, cele de finalizare a studiilor.