Away on mini-holiday

Pentru că asta e căsuţa mea pe net, am simţit nevoia să las agăţat de clanţă anunţul ăsta.

E drept, urmând sfaturile poliţiei, am să las luminile deschise, ca să derutăm intruşii.

E la fel de drept că am şi ceva emoţii. Eu, adică mie, care îmi place să-mi programez totul din timp până la fiecare detaliu (care oricum n-are să se respecte ioc), şi omul ăsta care are câteodată mai multă spontaneitate decât pot eu respira (calmă).
Am fost luată pe sus pur şi simplu de idee. Dar m-am gândit să văd şi eu cum e cu deciziile spontane.

Cum sa va mentinenti inima in forma. Exercitii semi-sportive.

Tot aud că e important să menţii inima tânără. Şi-am găsit o metodă mult mai ieftină pentru asta decât mersul la sală.

Ieri după-amiază am avut nişte palpitaţii, cred că a echivalat cu câţiva km buni de alergat pe bandă. Vă recomand şi vouă metoda, numai să nu aveţi în prealabil inima slabă, că atunci nu-mi mai asum răspunderea pentru puls lipsă.

Pas 1 : Luaţi un sport, ce vreţi voi. Calm, calm, că nu vă pun să-l practicaţi.
Pas 2 : Alegeţi-vă un preferat din acel sport.
Avertizare - nu vă alegeţi alde Federer sau Schumaher în vremurile lor de glorie imbatabilă, că nu aşa funcţionează jocul ăsta.
Pas 3 : Urmăriţi-vă preferatul pe care l-aţi ales de undeva din treimea superioară a clasamentului. Priviţi-l într-un meci sau într-o zi când îşi dispută un loc cu miză în ierarhie.
Să vedeţi atunci creşteri de puls cardiac, staţionări, accelerări iarăşi, ce să mai! Un adevărat tur de forţă cardiac.

Aşa am reuşit eu ieri cu Thomas Voeckler în Turul Franţei la ciclism.
Pe ultimii kilometri ajunsese atât de strânsă miza încât era o chestiune de secunde : rămâne primul pentru încă o zi sau alunecă din top?
Şi-atât de mult am strigat 'hai Voeckler, încă un pic!', 'hai Thomas, că nu mai e mult!', încât atunci când a trecut linia de sosire şi pentru 15 secunde a reuşit să îşi păstreze tricoul galben până şi taică-miu s-a bucurat, deşi el nici nu se uitase la cursă.

În plus, dacă procedaţi ca mine, veţi face economie şi de fond de ten, se obţine o roşeată naturală de toată frumuseţea în obraji!
Sănătate curată şi avantajul e că o dobândiţi în timp ce altul face sport!

De-asta sunt o vagaboanda - cu o leapsa pentru voi

Cum e vorba ceea? Că poetul când a scris, parcă ar fi ştiut exact ce simţesc eu în acest moment.
De unde rezultă că poetul e valoros, vezi bine!

Ei, cam despre asta e vorba şi în postarea asta.
Pato şi 'mnealui au lansat o leapşă ce a fost tare pe placul meu, aşa încât am preluat-o.
Ei vorbeau despre muzica pe care o ascultăm noi, cei ce scriem pe bloguri.
Eu am s-o modific un pic. Vreau să ştiu nu ce ascultaţi, ci un cântecel care să vă reprezinte, scris parcă pentru voi sau în care vă regăsiţi.

Ideea mi-a venit ascultând radioul meu preferat, Wyl fm-ul, şi dând cu urechile de cântecul de mai jos, în versiunea cântată de Frank Sinatra.

'That's why the Lady is a Tramp', însă eu îl prefer în varianta fabuloasă a Lenei Horne.
(sper ca asta să fie pe youtube, că mie tot nu-mi merge sonorul).
Nu vă grăbiţi să trageţi concluzii pripite cu privire la titlu, ascultaţi-i versurile cu atenţie fiindcă nu primul gând ce vă vine în minte e responsabil pentru doamna care e o vagaboandă.
Sunt multe motive şi în majoritatea mă regăsesc.
Ador şi nervul şi vivacitatea cu care îl cântă Lena.

Nu mai spun şi cât îmi place rochia ei şi ce bine mi-ar sta, că o să mă consideraţi neserioasă. (Pot depune mărturie cei ce mă cunosc că e adevărat. Cu rochia, nu cu neseriozitatea.)


Dar fiindcă Wyl fm e chiar un radio aparte, mi-a dat prilejul de a prelungi leapşa asta cu un bonus :
dacă în primul cântec mă regăsesc aşa cum sunt, uite şi un al doilea cântecel cu versuri la fel de faine.
Iar ca personajul lui mi-ar plăcea să fi fost!
'Where do You Go to my Lovely', în varianta originală a lui Peter Sarstedt (uf, ce nume avea şi nenea ăsta!)

Vă rog să apreciaţi faptul că de data asta nu mi-am ales tot Depeche !

Aşa. Acum la cine merge leapşa asta.
Păi mă gândeam să o trimit mai departe la câţiva oameni pe care îi citesc dar despre care nu ştiu mai nimic, iar asta e o bună ocazie de a-mi face o impresie (prin chiar ochii lor). Prin urmare mi-ar plăcea ca Lillee, Zodrac, Raul şi Dragoş să lase un cântecel ce i-ar reprezenta pe ei.
La Schtiel de pildă leapşa nu-şi are rostul, fiindcă numele îl demască deja.
Later edit : spre bucuria mea (curioasă) Mihai a găsit interesantă leapşa asta, aşa că merita să îl deranjez de la bun început cu solicitarea de 'autoportret-muzical'.

Cat costa o reteta compensata 100%? Nu va grabiti sa raspundeti.

Sper că ştiţi că-s a dracului şi că vreau să vă încurc.
Prin urmare răspunsul la întrebarea asta nu e cel evident.

Vă dau câteva indicii totuşi. Fiindcă nu vreau să aud caraghioslâcuri de răspunsuri gen o reţetă compensată 100% este deci şi carevasăzică gratuită.

- Legea, mai nou, menţionează că procentajul de compensare se va calcula pentru substanţa activă prescrisă, dar la nivelul celui mai ieftin medicament ce conţine acea substanţă.
- Totul se petrece în România. În România cea modernizată.

Aşaaa.
Dacă n-ar fi fost tata la mijloc eu una n-aş fi ştiut răspunsul corect.
Doar că tata a avut din nou nevoie de două medicamente de stomac. Şi le-a primit de la medic compensate 100%.
Iar când a mers să-şi ia cumpere reţeta cu pricina a plătit ... 76 de roni !
Compensarea era de 2 roni!

Să mai poftească vreunul să spună că nu e modernizare în sistem!
Cred că eu una aş fi preferat o modernizare mai domoală, asta e cam extremistă pentru gusturile mele.

Mi-e scarba! Cenzura - huooo! Corectitudine politica - daaa!

Mi-e lehamite de ipocrizia umană. Aşa ne plac ambalajele frumoase şi atât de puţin ne interesează ce ascund ele! Nu vorbesc aici de felul în care apreciază bărbaţii femeile. Că doar şi eu sunt sensibilă la bărbaţii cu ochi frumoşi.

Mă revoltă însă dublul standard cu care judecăm în fapt aceeaşi realitate.

Pornind de la cartea pe care o citeam am căutat pe net fiindcă nu ştiam ce înseamnă Anno Domini. Adică, mă gândeam eu, Dumnezeu a existat şi înainte de Isus, deci putea fi astfel denumită epoca din Vechiul Testament.
Însă nu. Anno Domini desemnează perioada după Hristos.

Interesant e altceva : pentru a nu leza sensibilităţile religioase ale necreştinilor a fost inventată o nouă denumire Common Era sau Current Era, abreviate C.E.
Desigur că Before Christ a devenit şi ea Before Current Era.
Cică denumirile astea sunt mai propice dialogului interreligii.

Constat că logica mea nu era corectă : războaiele nu par a fi la fel de nepropice dialogului ăsta, că ele n-au fost interzise ori evitate.

Mai ţineţi minte cât de revoltaţi erau oamenii de trucul folosit de ticălosul dictator ce vroia să şteargă din mintea românilor orice repere creştine?
Şi cum ticălosul a introdus folosirea lui î.e.n. şi a lui e.n. ? Pentru cei mai tinerei astea erau înaintea erei noastre şi respectiv era noastră.

Te uită cum azi la nivel global se tinde tot către extirparea reperelor creştine! Numai că prostul de Ceauşescu n-a ştiut să prezinte situaţia încât să pară mare umanist, precum promotorii prostiei de politcally correctness.
N-a ştiut el să spună cum nu vrea ca turcii musulmani din Dobrogea să se simtă ofensaţi citind în manualul de istorie despre epoca creştină!

Culmea ironiei din toată ipocrizia asta e alta :
că şi dacă îi spunem Era Curentă, reperul pe baza căruia numerotăm anii de la această schimbare a calendarului rămâne acelaşi. Şi e tot Isus.
Sau cumva îi considerăm proşti pe musulmani, atei şi ceilalţi? Ceva de genul dacă nu rostim numele lui Isus ăştia nu au să se ştie de la ce a pornit numărătoarea, îi fraierim cu asta.

Iubita il invita pe iubit la iubire, titularizarea invita la ... ?

E una din zicerile profesorilor aspiranţi la concursul de titularizare 2011 în învăţământ.
Vă rog să îi acordaţi toată atenţia, e miezuită rău :

'Iubita îl invită pe iubit la iubire.'
Atât.

Iubiţi-vă pe tunuri, cum zicea poetul, da' iubiţi-vă odată că pare arzătoare nevoia!
Şi după aia mai treceţi şi pe la titularizare, poate vă stă gândul mai nimerit!

Oamenii ce isi pastreaza orasul cu ei si Ploiestiul cel suprinzator

Ieri am avut o zi plăcută şi spornică. N-o să vă spun chiar totul, că vreau să mă laud şi săptămânile viitoare.
Însă asta vă pot dezvălui : m-am întânit cu Mihaeladr.
Ea e una din ploieştenii care s-au răspândit prin ţară acum câţiva ani, dar care păstrează o imagine mai tandră Ploieşti-ului decât mulţi dintre cei rămaşi aici.

Eu sunt dintre ploieştenii care nu se văd trăind în altă parte decât aici. (Cu excepţia Franţei sau Belgiei, dacă m-ar vrea ele. En fin.)

Şi-am stat la vorbe cu Mihaeladr vreo două ore şi-am depănat şi amintiri şi păreri pe care am descoperit că le avem în comun.

Dar cu ocazia asta am descoperit că avem acelaşi interes şi acelaşi obicei de a reţine clădiri vechi, chit că nu avem vreo amintire anume legată de ele. Şi că deci ar fi cazul să-mi reduc lungul nasului, că nu-s chiar singurul om ce are pasiunea asta, aşa cum mă consideram eu încântată de mine.

Are să ne fie dor nouă de un blog special care va lua, în cel mai bun caz, o pauză. Un proiect deosebit al lui Lucian care a făcut mai multe pentru Ploieşti decât oricare altul.

Şi m-am gândit, că dacă tot mai suntem o mână de oameni ce iubim Ploieşti-ul aşa cum a fost el, cu istoria şi aspectul lui vechi, să nu mai fiu atât de egoistă şi să împart măcar din când în când din senzaţiile vizuale pe care mi le dă oraşul ăsta.

Cele 3 fotografii de mai jos asta se vor a fi.
Prima e o imagine ce mi-a dat un fior de teamă când am priceput ce e cu ea.
E un vechi pod peste Dîmbu. Îmi pare că fusese frumos la vremea lui, chiar prea mândru pentru un fir de apă atât de mic, însă azi e semi-prăbuşit. Nu e mare nici înălţimea, nici pârâul n-are debit, dar totuşi un risc există.

Apoi e unul din exemplele de renovări de case din Ploieşti, din ce în ce mai numeroase în ultima vreme, făcute cu preţuire pentru arhitectura lor aristocrată. E drept că nu sunt păstrate chiar toate detaliile arhitectonice, dar nici nu sunt nivelate toate.

Sunt exemplificări că se poate. Şi mai ales că se conştientizează valoarea lor, tocmai fiindcă astăzi nu se mai contruieşte cu dragoste pentru arhitectură şi stilul casei.

Majoritatea caselor renovate cu grijă e formată din clinici medicale, hoteluri, cofetării, restaurante, recent deschise.  
Casa din imagine de pildă e azi clinică medicală, din păcate un cearşaf cu numele firmei îi acoperă faţada.
Oricum e îmbucurător că se mai şi salvează câte ceva din trecut.

Iar ultimul e un exemplu al Ploieşti-ului de altă-dată, a ceea ce a mai rămas din el. Din ce în ce mai restrâns şi din ce în ce mai lipsit de speranţă. El mi-e cel mai drag.

Iar Ploieşti-ul surprinzător de care pomeneam în titlu a fost tot un moment al zilei de ieri.

Treceam pe la Hală. O zonă în care persistă o posibilitate considerabilă să fii inundat de o aluviune de manele.

Numai că ieri ... ieri se auzea la un volum crescut 'Twist in my Sobriety', cântecul Tanitei Tikaram.

Incredibilele sunete veneau dinspre căsuţa care vinde produse de menaj şi acopereau strigătele, claxoanele, abordările ţigăncilor ce vând şosete sau seminţe.

Suprarealist.

O zi aiurea. Si eu in mijlocul ei. La magazinul cu biciclete

Se mai întâmplă câte o zi din celea de la apus râzi ca fraierul de toate de peste zi, râzi amar, că altceva mai bun oricum nu ai ce-i face.

Ies de la medic şi mă ţintuieşte locului pe trepte o mâţă neagră şi înfoiată. Numai ce o văd că scoate miorlăitura de bătălie şi atacă o altă mâţă mai slabă, da' tot neagră.
Pe banca de alături, unde vroiam şi eu să ajung, da' nu mă bag între două pisici scuipătoare, şedea o pensionară cu o potăiţă de căţel alb, îngrijit.
Şi sare nene odată căţelul avântat către mâţa bătăioasă ... şi latră şi latră.
Căţelul, cam de dimensiunea pisicii.
În cele din urmă pisica agresivă renunţă, cealaltă profitând de momentul de relaş o tuleşte, dar căţelul nu renunţă, latră în continuare la bătăioasă.
Cobor şi eu şi pensionara cu căţelul îmi spune cu drag : 'aşa e el, nu poate să nu intervină!'.


Ceva mai târziu ajung pe bulevard. Şi dau cu nasul de un magazin de biciclete.
La cât îmi doresc şi eu o roşiatică din asta normal că-s atentă la aşa privelişte.
Magazinul cu pricina avea în dreptul vitrinei, pe trotuar, acel statitiv clasic în care erau aşezate câteva biciclete. Mai toate destul de mari pentru mine, negre şi bărbăteşti.
În schimb una anume, în margine ... o nebunie de bicicletă - roşie, de damă, înălţime medie, cocheţică foc.
Mă tot dau pe lângă ea, văd că scrie City Trek şi mă decid să intru pentru informaţii.
În magazin primul lucru mă bine-dispune teve-ul deschis pe Turul Franţei. Îmi zic că tre' să fie deci cu noroc. De când îmi doream şi eu o bicicletă roşie !
Mă uit rapid în jur : un nene privitor, o tipă în dreptul casei de marcat şi când să mă îndrept spre ea mă ia în primire un tip în verde :

'Ce căutaţi?'
'O bicicletă.'
'Pentru copii?'
'Nu, pentru mine.'
(n-am priceput de unde faza cu copiii!, asta m-a ofensat prima oară)
'De fapt, vroiam să ştiu la ce preţ e bicicleta roşie de afară.'
Aici intervine o mutră dubioasă din partea vânzătorului, se uita la mine cum mă uitasem eu mai devreme la căţelul ce se vroia arbitru de pisici.
Trebuia să-mi dea de gândit privirea, da' am simţit nevoia să-l lămuresc.
'City Trek scrie pe ea.'
Tipul foarte serios 'Bicicletele de afară nu sunt de vânzare.'
?!?!?!
Mi-am zis că am nimerit peste un dubios şi n-am mai insistat.
Cum adică eşti magazin de biciclete, ai expuse unele care nu-s din carton, da' alea nu-s de vanzare ... Doar nu venise el la muncă pedalând pe toate şapte.

Ies din magazin şi-mi văd de drumul meu iritată de-a binelea.
După vreo zece paşi trece pe lângă mine tipa de o crezusem eu a fi vânzătoarea. Călare pe bicicleta visurilor mele, City Trek-ul de damă roşu !

Nah, acum câte şanse sunt ca o posesoare de bicicletă să intre într-un magazin de profil, să-şi lase proprietatea în dreptul standului şi fix atunci să se nimerească una dornică să-i cumpere bicicleta?
Şi câte şanse sunt să nimereşti tot acolo peste un vânzător care să nu te întrebe sincer 'Ce bicicletă roşie afară coniţă? Haideţi să-mi arătaţi la care vă referiţi.'?

Optimistul, observatorul, cinicul, zeflemitorul si barmanita involuntara

Deci se poate! De ce încep cu deci o propoziţie? Fireşte, pentru că e vorba de o concluzie. E drept, a unui articol anterior.

Se poate să ieşi chiar şi într-un orăşel precum Ploieşti-ul şi să urmăreşti cu grupul de pildă o etapă de ciclism!
Vestea e chiar bună pentru simţurile sociale ale românilor, pe care eu una le cred toropite vara, amorţite iarna şi inexistente in rest.

Vestea la fel de bună e că am nimerit de data asta o cafea la pub-ul lui Doroftei ... să-ţi lingi buzele nu alta! Cu Baileys într-adevăr. Asta după ce experienţa precedentă mă lăsase cu o strâmbătură. Deci se poate şi cafea bună ! (da, îmi place riscul, de-aia cer cafea cu alcool pe caniculă.)

Vestea bunicică, însă mai personală, e că am reuşit să urmăresc o etapă din Turul Franţei pe silent, adică zero poveşti de castele, regine şi revoluţionari, şi n-am plâns la final.

Trebuia să fim acolo la orele 16, care din cele patru zări ale judeţului.
Doar că eu nu avusesem net până la orele alea deloc, iar întâlnirea fusese stabilită pe net cu o zi înainte.
Aşa încât atunci când mi-am dat seama că n-am nici un număr de telefon al nici unuia dintre cei ce ziseseră că vor veni ... mă şi gândeam ce pretext să inventez după ce dau turul barului şi văd că nu-i nimeni acolo.

Îmi luasem special pentru ziua de ciclism de 14 Iulie tricoul meu galben cu Le Tour de France. Galben-galben. Intenţionam să-l şi îmbrac.
Doar că mergând eu cu gândurile băgate-n lipsa ei de comunicaţie, mă blochez fix de cum dau cu nasul de chelneriţe : toate purtând fix aceeaşi nuanţă de galben.
Am avut câteva momente de confuzie în care mi-am zis că deja sunt angajată !

Trebuia să fim şase cel puţin. Când am ajuns eu, spre norocul meu, oamenii fuseseră parolişti. Patru erau deja cu degetele pe telecomandă, căutând Eurosportul pe teve-ul de la terasă.

Vi-i spun pe numele lor sub acoperire şi apoi vă rog pe voi să trasaţi liniile care o fi care.
Observatorul, optimistul, zeflemitorul, cinicul. Şi subsemnata.

Iar cele patru nume cu care voi trebuie să îi asociaţi după cum credeţi : Bogdan, Silviu, Vali şi Dragoş.
Cred eu că unul din cei înscrişi iniţial a cam lipsit.

Cu ocazia asta Dragoş şi-a amintit cât de zgârcit a putut fi rândul trecut. Şi tot cu ocazia asta am dovedit o mare stăpânire de sine, că tot Dragoş mi i-a atacat şi pe Lance şi pe Virenque. Dar am stat cuminte, că doar e bine să laşi impresie bună la început.
Numai că memoria o am destul de bună, deci ...

Şi tot pe ziua de ieri a dospit în mine naţionalismul - turul României aflu că are carte oficială, detaliată precum cele ale marilor tururi.
Eu crezusem că în turul României la start norocoşii iau loc în maşină, ghinioniştii iau loc pe galerele-bicicletă, la un moment dat fluieră un poliţist şi apoi nebunii ăia încep să pedaleze pur şi simplu după motocicleta din faţă, iar unde li se fluieră din nou se mai opresc şi ei.
Da' cică nu-i aşa. Există cartea. Deci Turul României e chiar o treabă serioasă!

Am mai aflat ieri şi cel mai optimist pronostic referitor la Contador - nu prinde top 10.
Zisei că e prea optimist chiar şi pentru mine, care ţin cu oricine altcineva numa' cu El Pistolero nu.
Numai că hopa finalul, sprintează băieţii şi numai ce ne pomenim că spaniolul nu-i acolo. Bine, nu ne-ar fi folosit la ceva să avem comentariul din Tur, că nici oamenii de la microfoane nu cred că au priceput mai multe. Încă unul din momentele alea de transmisie când o schimbare importantă e  ignorată de cameramani.

Cât despre pariuri, eu una m-am bucurat de succesul simbolic al lui Waven - cum era să nu ţin şi eu ca francezul Voeckler să-şi păstreze tricoul tocmai de ziua Bastiliei?

Aşadar a fost fain, se poate, iar poveştile din cursă merg din când în când sacrificate pentru poveştile din paharele din jur.


p.s. Mi-am amintit în cele din urmă, fără ajutorul net-ului, cum îl chema pe spaniolul mare speranţă şi el până fu prins dopat şi el. Mancebo, unul de care Banciu şi Naum spuneau că merge adus de-un umăr.
Sunt mândră de memoria mea - cu o marjă de două zile funcţionează la 50%. Încă nu mi-am amintit prenumele.
Al meu e M. şi beau în continuare cafea cu alcool seara, pe 30 de grade.
Noroc! Dacă n-aţi vrut să cinstiţi cu noi.

Cand cauti cazari ieftine unii te considera nu sarantoc, ci prostanac

Caut şi eu ca tot omul chibzuit cazare ieftină. Pentru o mini-vacanţă la munte.
Ştiu oraşul la care-mi pofteşte sufleţelul şi fantezia.
Caut, fireşte, prin google.

Ştiu deja că google are să-ţi returneze în primul rând site-urile ce-şi fac reclamă prin el. Deci cazări scumpe. Nu-s pentru nasul meu.

Trec deci la rezultatele mai puţin evidente.
Sunt o grămadă de site-uri româneşti de turism, agregatoare de cazări. Inclusiv moteluri şi pensiuni. În teorie.
Fiindcă în practică nu prea indexează oferte pentru hoteluri de 2 stele. Adică stelele pe care le caut eu.

Ticăloşia despre care aş vrea să mă lămurească cineva intervine fix acum :
unele site-uri nu precizează tarifele. Eu una cred că e chiar ilegal asta, dar cine-s eu?

Partea amuzantă e alta : site-urile de genul ăsta sunt undiţe de pescuit proşti.
Vă las mai jos print screen-ul, în cazul în care nu mă credeţi : cică tarifele pot fi consultate abia după rezervare!
Adicătelea eu rezerv ceva, da' nu ştiu ce??
Nu-mi convine preţul primului hostel rezervat, atunci anulez prima rezevare şi o iau de la capăt cu alt motel până găsesc unul la care să-mi convină preţul? Sau cum trebuie procedat?, că eu una mă declar depăşită de strategia asta de marketing.

Am înţeles doar că site-urile astea au o concepţie despre concedii similară celei a dragostei : indiferent ce se face, e pe orbecăială.

Nu ştiu voi dacă aţi apreciat umorul proprietarilor ăstora de pensiuni.
Vă spun doar că eu una n-am avut chef să beneficiez de joculeţul lor, inclus probabil în preţul (misterios) al cazării : 'Testează-ţi norocul cu o rezervare, vezi cu ce preţ te-ai ales!'

p.s. Situaţia pe care am încercuit-o în print-screen-ul de mai jos nu este singulară, mai am şi alte exemple de unităţi turistice jucăuşe.