Astazi, o zi aiurita, potrivita exact pentru mine

Ieşirea din casă :
vreme ce te îmbia la plimbare, un soare frumos şi o lumină din celea 'filtrare', minunile toamnei; când însă dădeai cu nasul de aerul de-afară ... pfff, îţi tăia obrajii de rece pe cât era.
Ceea ce probabil grăieşte multe despre cei născuţi într-o asemenea zi!

Pe drum :
întăi o salvare cu semnalul sonor pornit. După trei minute încă una.
Iar la câteva secunde ... un cârd de camioane kaki ale armatei, nu ştiu cum se numesc, dar ştiu că transportau seturi de ţevi, ca să nu le numesc lansatoare, că sună chiar războinic. Şi tot aşa, cu 'ţevile' astea cale de vreo 5 camioane, grotesc cortegiu prin centrul oraşului.
După încă trei minute ... o maşină a poliţiei mergând agale urmată de vreo cinci poliţişti călare (rimă involuntară). Bizară procesiune.
Iar la urmă, pe bulevard, venind către centru, rulota-magazin-ambulant a celor de la Adevărul.

Am avut senzaţia că-s martora unei parade a circului civilizaţiei contemporane !
Pe urmă mi-am dat seama : trebuie probabil că erau la mijloc nişte repetiţii pentru ziua naţională.

De ce vă spun toate astea? Tocmai fiindcă pentru mine 29 (şi nu ziua naţională) e o zi specială, aşa încât astăzi îmi permit o postare atât de subiectivă încât să nu  intereseze pe nimeni altcineva.
(iar temperatura zilei cea frumoasă de azi a fost, când am trecut eu pe lângă ceasul-termometru, de -0.9 grade, ca să mă amuze pe mine negativul lui 9).

Bon, iar după o zi atât de aiurită seara s-a încheiat glorios :
în autobuz s-o suit un om 'cinstit' bine, că nu pot să-i zic beţiv dacă nu-l întâlnesc şi-a doua oară în aceeaşi stare. Şi vorbea omul nostru de toate celea, ştiti cum devin unii de oratori când e caniculă teribilă.
Iar la un moment dat zice cu năduf : 'Ce-o să se aleagă de societatea asta cu copiii care se nasc acum, o să fie prăpăd! Nu mai e nici o educaţie, nu mai au nici o morală ...' n-a putut continua însă, fiindcă i se cam încurcase limba taman acum - ce festă caraghioasă îţi pot juca limitele organismului atunci când spiritul te înalţă pe altarul grijilor pentru umanitate !

Hai noroc !

p.s.  Iar astă seară o bucurie pentru mine făcută de Vodafone, mie, loialei Orange :
mă cam incomoda noua reclamă cu Paul şi Cristina, în care el 'poate chiar are o inimă bună' şi o înfofolea pe Cristina cu fularul lui (deşi mie mi se pare că el mai are încă unul pe sub haină); astă seară am văzut ultima reclamă Vodafone, în care Paul îşi revine şi în generozitatea lui îi învaţă pe ceilalţi joculeţul prin care îşi umflă creditul propriu. Tare haioasă , plăcut !

Va testez imaginatia iar eu imi testez memoria

Astăzi mi-a fost captivată privirea de imaginea de mai jos.
Aşa că am pozat-o iute.

Mie una imaginea  îmi dă clar o anume senzaţie - şi ca imagine reală, şi acum în fotografie.
Nu vă spun ce senzaţie, că vreau să vă testez imaginaţia :
vouă vă dă vreo impresie imaginea asta?

p.s. Dincolo însă de testarea voastră, eu mi-am picat testul de memorie.
Fiindcă (şi aici vă ofer un indiciu) imaginea asta mi-a atras imediat atenţia pentru că seamănă cu una dintr-un film, dar nu-mi amintesc exact nici filmul, nici secvenţa.
Simt doar senzaţia.

Te pomeneşti că-s singura ciudată ce a reacţionat în felul ăsta când a văzut porţiunea!

Completarea postarii de adineauri, poate vreti mai multe poze

Nu pot să nu vă ofer prilejul de a vedea că Ploieşti-ul e în mai multe feluri, fie el şi în noiembrie.
Aşadar, în cadrul proiectului Photowalking Ploieşti a cărui idee tare-mi place (mulţumim Waven!),
în afară de Cojo şi de Aditza pe care vi i-am dezvăluit deja,
primul a postat Dragoş 3ditorial,
au urmat apoi Bogdan cu Sandero (felicitări pentru noul site, dacă e bine ceea ce am văzut, te reprezintă header-ul, precum un anunţ la un mare concurs de poker),
Livia, la fel de influenţată de toamnă ca şi mine, sau cel puţin aşa mi se s-a părut mie,
Cristi pe ultima sută de minute ca şi mine

şi Errmy sau Silviu pe care vă sfătuiesc chiar să-l vizitaţi, una din fotografii, nu vă spun care anume, e superbă, e-aproape o imagine dintr-un vis.

Dar e totuşi Ploieşti-ul nostru,
banal, trist, plictisor, ignorat,
pe care nu-l putem înlocui însă cu nici un altul,
tocmai pentru momente precum cele pe care poate le simţiţi prin postările astea.

Ce ziceti? V-ati plimba prin orasul asta pe care vi-l arat eu?

N-o să vă vorbesc mult azi, că-s într-o criză de timp mai mare decât criza economică, aia de face din Black Friday încasări babane în săraca Românie.

Waven a propus luna trecută o idee foarte faină - anume să organizăm şi noi în orăşel un photo-walking.

Însă cum vremea e nasoală iar blogării ploieşteni socializează doar când e frumos afară, Cojo a venit cu ideea unui compromis - solitary photo-walking.

Am pornit şi eu la plimbarea asta, răcită şi solitară, nu contează, nu pot fi indiferentă la nici o ocazie de a-mi testa frustrările artistice, în special veleităţile de fotograf.
Nah, aşa cum toată lumea cântă, tot românul se pricepe la politică şi fotbal, îmi permit şi eu să-mi dau curs dragostei de aparatul foto fără jenă, fără complexe.

Prin urmare, fiind răcită am redus la maxim photo-walking :
o singură oră de întârziat pe bulevard şi în centrul Ploieşti-ului, miercuri, 23 noiembrie.

Am eu altă idee de poze cu Ploieşti-ul, unele ce sunt mai pe sufletul meu, însă n-am apucat să le finalizez şi deci nu respectam ideea de fotografii făcute într-o singură sesiune.
Vor veni însă şi acelea, în special pentru cei cărora le e dor de oraş.

Ce e haios e că Aditza mi-a furat ideea de a da nume pozelor făcute, deşi nici măcar nu ştia că eu asta intenţionam.

Bine, eu am trişat un picuţ din start, veţi vedea, fiindcă noiembrie ploieştean al meu (adică tema photo-walking-ului) înseamnă poftă de joacă, de un pic de teatru şi de manevrare a realităţii după poftele ce mă umplu în acest noiembrie, lună mereu specială pentru mine.

Vă las pozişoarele cu povestea lor, dar vă previn că n-am avut timp deloc să umblu la ele, le-am încărcat direct din Picassa.

infinitul e plictisitor, eu ma intorc de-acolo

cu gândul poţi dispărea către oriunde

abandonarea măştilor de toate felurile

către un foişor îndepărtat cât o vară

noiembrie în viaţa unei castane, care nu e nucă

rămăşiţele unui trecut elegant

hmmm, un oraş cu cavaleri, turnuri, aşteptări



porţile creează şi ele legende, nu-i aşa?





Între comunismul şi capitalismul vizual-arhitectonice, spaţiul lăsat gol e al ceea ce ar fi putut să mai fie Ploieşti-ul.
(dânsa nu face parte din photo-walking, anticipează doar următorul set de poze, unul nostagic,)

Majoritatea pozelor sunt cu un soi de dedicaţie oarecum învoluntară, să vedem dacă se simte omul.



Daca n-ai simtul masurii ma scoti din masura mea de calm

Simţul măsurii e o calitate destul de rară.
Iar lipsa lui e un defect pe care eu una nu-l prea tolerez.

Întâlniţi zilnic şi voi oameni lipsiţi de simţul măsurii, de intuiţia asta a lui 'când se cuvine să mă opresc, unde să mă limitez ca să nu devin penibil, iritant etc'

Oameni culţi, inteligenţi şi altminteri plăcuţi care la un moment dat dau cu bâta în balta impresiei lăsate în ochii altora pentru că nu simt cât sau unde sau când ar fi cazul să
- să se oprească cu glumiţele
- să se limiteze cu agitaţia într-un spaţiu public
- să îşi limiteze gesturile, atingerile fizice faţă de persoane destul de recent cunoscute
- să se întindă cu discursurile în public (unul care nu e format din fani, ci din simpli oameni curioşi)
- să îşi potolească pornirile negative faţă de cineva sau, la fel de neplăcut,
- să îşi potolească pornirile pozitive faţă de cineva
- ... (spaţiu pentru voi, să-l completaţi în funcţie de 'iritările' personale)

Ideea e că o dată ce am constatat cum cineva nu ştie unde să se oprească, nu ştiu voi cum reacţionaţi, dar eu una reacţionez mitocănesc, n-am mai multă răbdare în cazurile astea :
fie trântesc o mojicie dacă o persoană tot insistă cu întrebări sau cu invitaţii,
fie plec din mijlocul unei conferinţe ce durează peste puterile mele (de o oră în cazul de faţă),
fie încep să ignor persoana respectivă ...

Mă rog.
Sunt convinsă că voi reacţionaţi cu mai mult tact şi mai manierat decât mine.
Vă aştept să mă apostrofaţi pentru mitocănia mea
sau să-mi mărturisiţi alte maniere de a gestiona situaţiile de genul ăsta, doar să nu-mi predicaţi ceva în genul lui 'rabdă cu graţie, ca o doamnă ce-ar trebui să fii!' ... nu-mi plac lucrurile care 'trebuie'.

Şi da, nu-i nevoie să-mi mai spuneţi, ştiu că şi mie îmi lipseşte simţul măsurii, atunci când vine vorba de scris.
Dar pentru asta ştiu că şi eu sunt pedepsită, că nu cred eu că îs prea mulţi cei ce mă pot citi până la capăt.

Rosia Montana te vrea prost, nu bogat ! Tu ce vrei de fapt?

Compania asta de vrea să 'investească' la noi, în Românica, îşi tot intensifică publicitatea menită să obţină acceptul opiniei publice de a se începe exploatarea zăcămintelor.

Trei idei scurte :

- faptul că mi-au inclus printre argumente cum că 'mediul va fi îmbunătăţit în zonă' e o aroganţă a unui p.r. imbecil care crede că poate spune orice, lumea va crede, fiindcă lumea nu gândeşte.
Şi chiar spune faptul că natura nu se poate descurca prea bine singură, dar o dată ce intervine omul în natură să vezi ce bine îi merge ei, naturii, care  nu se poate echilibra singură.

- ideea locurilor de muncă în zonă ... Nici tanti aia care croşetează în reclamă, nici moşuletul ce deplânge plecarea tinerilor, n-or să pupe angajări pe-acolo. Tanti cel mult ca femeie de serviciu.
Iar băiatul care vrea să devină inginer de mine da, o să fie angajat fix la munca de jos, că n-o să stea Gold Corporation să aştepte până capătă el experienţă ca inginer.

- punctul trei pleacă de la faptul că eu reacţionez aiurea la tentativele de persuasiune, adică devin mai încăpăţânată.
Dar acum nu e vorba de mine, ci de o deducţie logică :
dacă Gold Corporation ăştia folosesc atâta bănet pentru campania de convingere (şi chiar tre' să fie ceva bănet, gândindu-ne numai de câţi ani tot derulează campania) , întrebare :
oare au investit atâţia bani până acum fiindcă vor să ridice PIB-ul României?,
fiindcă vor să ajute o zonă defavorizată?,
mediul şi şomerii României?
Sau fiindcă vor să se îmbogăţească ei ?
Şi fiindcă au simţit, animale de pradă cum sunt, că din Roşia Montana se poate obţine bănet gras ?

p.s.  nu-mi aduceţi argumentul cu 'vor ajuta ţara implicit prin plata taxelor şi impozitelor' dacă nu ştiţi povestea ironică a celor de la Nokia de Jucu şi a prostiei penibile dovedite de români şi atunci.

Postare scurta dar bucuroasa, generoasa dar vorbind despre un egoist

Un 'Egoist' pe nume Radu Beligan.
Pe care tocmai l-am văzut în seara asta.

Eu atât vă spun :
la anul, când vine din nou spectacolul, nu-l rataţi ! E o comedie reuşită, cu actori buni.
Costumele şi maniera regizorală pe mine una chiar m-au făcut să cred că am în faţă oamenii cu poveştile acelea, nu actori jucând nişte personaje.

Dar mai ales, este cu Radu Beligan.
Domnul Radu Beligan, pe care la final l-aş fi luat acasă, imposibil să nu te ataşezi instantaneu de un om cu atâta farmec şi cu atâta ironie în calmul său exasperant.
Un om care e fix opusul personajului din seara asta, căruia rude şi prieteni îi reproşau egoismul, ca prilej pentru a cere mereu mai mult.
Un om generos cu talentul lui.
Şi pe care, după ce l-am văzut astă-seară, tind să cred că îl mai putem vedea destul jucând (cum mă şi liniştise cineva), resursele de dragoste de teatru ascund bine de tot anii, peste 90.

Sala a fost plină aproape până la ultimul loc şi, vă spun sincer, merită toţi bănuţii (că nu-s puţini), nu cred să plece cineva lipsit de zâmbet şi de optimism de la piesa asta!

Iar Lamia Beligan, fata domnului Radu Beligan, o femeie frumoasă şi rafinată cum rar am văzut.

O replică din piesă îmi permit să vă las la final, ca să sintetizez esenţa pe care o cam uităm :
'Plăcerea e importantă pentru sănătate.'
Mai faceţi-vă şi câte o plăcere, contribuiţi la sănătatea umanităţii, am avut demonstraţia în seara asta !

Cand simt eu ca vin sarbatorile - mitologii personale, si tu ai una.

Bun, o să-mi replicaţi sec şi iute - ştii după calendar că se apropie sărbătorile de iarnă.
Da' eu vreau să daţi un pic din imaginaţii şi sensibilităţi, nu să vă zdrăngăniţi telefoanele mobile !

Hai să vă jucaţi cu mine, poate îmi răspundeţi la curiozitatea asta indiscretă :
ce vă aduce vouă prima senzaţie de bucurie iernatică ? fiorul ăla de frig topit în căldura vacanţei şi a cadourilor şi a revederilor ?

În mulţi ani prima care dădea buzna, de cele mai multe ori aiurea chiar de prin octombrie, cu invocarea sărbătorilor, era Coca-Cola.

Anul trecut mi se pare că la mine a funcţionat redifuzarea lui Harry Potter undeva pe la 1 decembrie.

De ce avem nevoie de 'anticipatorii' ăştia şi nu ne bucurăm de fiecare lună în parte, în vremea ei?
Simplu. Fiindcă se adună oboseală, planuri eşuate, frigul, şi e firesc ca să începi să numeri invers până la relaşul oferit de vacanţa de iarnă.

Eu sunt din nou paradoxală chiar şi in reacţia asta banală : deşi nu-mi plac iarna, frigul, răcelile, mă bucur mult când simt prima oară apropierea sărbătorilor.

Iar anul ăsta conştientizarea asta calendaristică mi-a adus-o ... ei bine, noua reclamă Orange.
Incă una din reclamele tandre marca Orange, fără să fie siropoase deloc!
Azi am văzut-o prima oară : fata care îi tot strecoară bileţele băiatului, el care rupe ultimul bilet ... dar nu vă spun continuarea, că nu vreau să vă stric plăcerea ghicitului.

Poate iar îmi dă cineva peste mână cum că  sunt romantică , uf ...

Senzatia de frig, ceva remedii stiti? Sunt o inghetata.

Vă cer ajutorul de data asta, dacă aveţi habar.

In primul rând ar trebui să ştiţi ce e aceea o senzaţie de frig.
Fiindcă atunci când spun cuiva că sunt friguroasă primesc instantaneu replica 'ah, şi eu!'.
N-am înţeles niciodată de ce mi se replică asta mereu : pentru a-mi arăta mie compasiune sau pentru a-mi stârni mie compasiunea?

Cert e că misterul pentru cât sunt în general celelalte fete de friguroase se lămureşte la primele zile cu temperaturi sub zece grade, când friguros la ele înseamnă că peste cămaşă îşi mai pun un pulovăraş pe care eu îl port când afară sunt vreo 20 de grade.

Ce înseamnă la mine că-s friguroasă?
Simplu , sunt înfăşurată în câteva straturi , mă ascund bine sub următoarele :
două pulovere de lână în camere, săli, birouri, unul musai pe gât,
plus jachetă îmblănită afară,
ciorapi de 50 den plus colanţi plus blugi,
fular pe sub jachetă şi o eşarfă peste.
Serios vă spun şi nu glumesc, toate astea le port simultan şi zi de zi de când coboară temperaturile sub 10 grade până prin aprilie.

Acum e adevărat că sunt o slăbănoagă, deci n-am stratul de pinguin să-mi ţină de cald.
Dar totuşi ...

E tare inconfortabil să stau încotoşmănată aşa zilnic.
De aspectul estetic nu mai vorbesc, că tre' să mai existe şi caraghioşi pe lumea asta.
Vreau şi eu să mă mişc mai firesc ...
că nu cer să pot purta fustă iarna,
pentru fustiţe şi rochiţe mă mulţumesc cu vara.

Bănuiesc că am un dezechilibru mineral sau ceva care-i responsabil (şi) pentru senzaţia asta de frig exagerată a mea.
Dacă nu mă îmbrăc după moda ursească pe care v-am detaliat-o mai sus tremur continuu, ca gelatina.
Şi-n condiţiile astea tot răcesc.

Acu' asta aş vrea să-mi spuneţi şi mie : dacă ştiţi, de la vreun medic, de pe la bunici, de pe la alţi bizari friguroşi ca mine, dacă aveţi idee de vreun remediu pentru senzaţia de frig. Sau de ceva care să-mi fortifice organismul.
Precizare : tot ce v-am scris mai sus e valabil pentru oraşul Ploieşti, n-am vizitat Siberia până acum.

Cum sa faci o impresie buna - nu proceda ca mine, in general

De patru zile nu ştiu cum se face dar eu, tocmai eu, care am oroare de alergat, fug după autobuz.
Cred că, adunat, am alergat vreo sută de metri.
Dar de azi gata, că azi l-am şi ratat.
Oricum, cred că nu doar eu, ci până şi şoferii de pe autobuze s-au plictisit să se tot întrebe 'de ce o fi făcând nebuna aia jogging îmbrăcată şi pe urmă se mai şi suie în autobuz?'.