Timp suspendat, perioada a nimanui sau prea a tuturor

Mie sinceră să fiu nu prea îmi plac zilele dintre Crăciun şi Anul Nou.
Sporeşte agitaţia, se înmulţesc lucrurile de (ne)făcut, se tot apropie termenul limită, mă încarcă pe conştiinţă toate amânările,
mai sunt vizitele, revederile, cumpărăturile, curăţenia ... şi dacă mai rămâne timp şi pentru sufleţelul meu ... deşi tot degeaba, că n-am hamac acasă!

Pănă în Crăciun tot e ceva, încă se mai poate respira, încă te poţi bucura de atmosferă într-o oarecare tihnă.

Iar eu una anul ăsta chiar am avut o săptămână minunată înainte de Crăciun.
Singurică, dar cu mult entuziasm, am colindat oraşul.
Şi târgul organizat anul ăsta în centrul Ploieşti-ului mi-a fost parcă dedicat mie.

Să vedem : mi-am luat căciuliţă nouă şi mănuşele, prima de răsfăţ, ele din urmă de nevoie.

Însă mai ales am vizitat de vreo 3 ori târgul.

O fost unul alimentar, şi vă spun eu că miere ca aceea de la nenea venit din Sibiu n-am mai mâncat de multă vreme.
Iar castanele coapte ... sunt oricum o raritate, dar şi dacă ar fi fost mai de găsit, tot aşa delicioase le-aş păpa până la firimituri.

Şi-o mai fost un târg cu artizani şi meşteşugari.
Altă slăbiciune teribilă a mea, priceperea meşteşugarilor mă fascinează şi mă abţin cu greu mereu să nu cumpăr nimicuri inutile de pe la oamenii ăştia.
Iar anul ăsta nu m-am abţinut, mi-am făcut două cadouri făcute manual cu doar 15 lei, două minunăţii pe care îmi pare rău că, din pricina frigului, nu am putut sta să văd cum îs şi făcute, în timp real.

Iar perioada asta frumoasă de acum vreo 2 săptămâni deja o să-mi rămână în amintiri reprezentată printr-un din zile : una ceţoasă foc de dimineaţă pănâ dupa ce s-o-ntunecat, de nu se vedea mare lucru,
dar se simţea în spatele aerului misterios o iarnă frumoasă şi-o atmosferă de sărbătoare, cu nişte clipoceli de luminiţe doar.

Şi m-am mai bucurat pur şi simplul ca naivul de copil băgându-mi nasul prin vitrine şi rafturi.
Iar într-un din curiozităţile astea gratuite am dat nas în nas cu ceva ce îmi doresc de juma de an, de la un alt târg, mai montan : am văzut la noi în oraş Matrioşce !!
Erau şi rezonabile la preţ faţă de astă vară, doar 10 roni, că mai mult nu aş da.
Nu mi-am cumpărat însă una fiindcă ... erau doar una portocalie şi una roz, iar eu vroiam o Matrioşcă mai roş-comunistă sau roş-coca-colistă, după gusturi şi ideologii.

No, toate astea au fost înainte de Crăciun.
zilele cestea însă îs grăbite rău, parcă e o perioadă rătăcită când nici nu-ţi găseşti locul, da' nici perioada însăşi nu-şi prea are rostul, că tocmai a trecut ceva frumos şi aştepţi ceva cu suspans, n-ai timp acum de o perioadă banală, dar încărcată.

Cine-o mai avea şi timp de citit bloguri cu postări lungi în perioada asta? ...

Ce primesti pentru fidelitate

De câteva zile tot primeam un apel pe zi de la un număr necunoscut.
Eu am şi aşa o relaţie năbădăioasă cu telefonul, dar la numere necunoscute nu prea răspund.
Iar săptămâna asta a fost de-aşa natură că n-am putut răspunde nici măcar numerelor cunoscute, oricum.

În cele din urmă, pişcată de curiozitate, am sunat eu la numărul respectiv, să văd ce tot insistă atât.
Mi-a răspuns un robot : 'nici un asistent Orange nu vă poate prelua în acest moment dar ...'.

Ok, mi-am zis. Deci e Orange-ul la celălalt capăt al nimicului.

Însă de-aici am început să mă neliniştesc : 'oare nu mi-oi fi plătit factura?', 'dacă îmi taie telefonul?', că şi aşa îl ţin eu mai degeaba, dar să mi-l oprească ei ...

Azi au sunat din nou.
'Pentru că sunteţi un client fidel Orange vă ofertă un pachet de servicii la preţ special ...'.

Ah bon! deci eu, care rezum mereu aiurea lucrurile, am înţeles aşa : dacă eşti fidel, societatea noastră de azi se îndrăgosteşte de portofelul tău şi vrea să-ţi mai bage un pic mâna în el.

Orange, stai calm !, îţi rămân fidelă, da' dă jos vorbăria aia ipocrită, că nu-mi plac vorbele mieroase, mai bine zi că, la cum ştiu eu să plătesc cu atâta graţie, vrei nişte bani în plus de la mine.

p.s. poate mă abonez la oferta lor specială de net şi pe urmă constat că n-are viteză, mai pică sau alte cele.

Mos Craciun la romani : hot sau sinucigas

Tendinţa asta grotească a lui Moş Crăciun durează deja de câţiva ani.
Prima oară când am văzut un astfel de Moş a fost acum câţiva ani, în Bucureşti, la Intercontinental.
Dar parcă anul ăsta e apogeul fenomenului, sau cel puţin în Ploieşti.

Avem un orăşel atât de banal şi liniştit încât nici măcar 'ultima modă' nu prea prinde prin Ploieşti.
Totuşi, asta a prins.

Moşii Crăciun agăţaţi de etajele caselor, de balustradele clădirilor, de pereţii viloaielor!
Ceva de-atât prost-gust afişat cu atâta insistenţă vezi mai rar.

Pân' la urmă nici nu pricep care-i faza - Moşul ar trebui să intre discret pe horn.

Când colo Moşul fie se caţără a la Spiderman pe ziduri,
fie e obiectul sadismului imaginar al unora care îl vor spânzurat ...

Eu nu mai pricep nimic : unde e spiritul de sărbători într-o păpuşă roşie ce-ţi atârnă de casă?

Şi mai mult însă mă amuză specia 'sunt lacom şi psihopat, vreau cât mai mulţi Moşi Crăciun să vină la mine, să-i lăţesc pe pereţi!'. Viloaiele care au câte doi sau trei Moşi sunt dovadă de potenţă în bănet şi în prost-gust, combinaţie naturală a României de azi.

Bănuiesc că e încă una din 'tradiţiile' importate de prin Vestul străin, nu ştiu.

Dar poate vouă vă plac, aşa că nu mai comentez.

Reminder pentru un mult mai tarziu

Sper să nu uit ca, atunci când voi fi pensionară, dacă voi prinde pensionarea, să NU
- mă plimb aiurea cu autobuzele
- sau dacă mă plimb aiurea, măcar să nu merg la orele când pleacă elevii la şcoală sau oamenii muncii la trudit şi feisbuchit
- să nu dau coate în burta celorlalţi doar ca să-mi fac eu loc
- să nu vociferez cum că restul să meargă pe jos, şi doar eu, că-s bătrânică, să mă dau cu autobuzele.

Şi mai ales să nu uit dracului că, dacă nu ar mai merge elevii la şcoală şi angajaţii la muncă în autobuze , atunci nu m-aş mai plimba nici eu cu autobuzele netam-nesam, la orice oră.
Fiindcă primii îşi plătesc abonamentele, suportând inclusiv gratuitatea de pensionar călător impertinent cu ratp-ul.

N-am nimic cu pensionarii,
dar azi am nervi cu ghiotura pe toată lumea,
începuţi încă de dimineaţă din pricina dedusă mai sus
şi continuaţi mai toată ziua
prin nesimţirea unor cunoscuţi
şi agresivitatea unor necunoscuţi de pe străzile oraşului.

Azi a fost o zi nebună, şi când toată lumea e aşa, mă dereglez şi eu.

Daca voi n-ati vrut sa va distrati, eu nu sar peste party

Decembrie aglomerat pentru mine : mai întâi cu treburi serioase şi studioase, iar acum cu treburi neserioase şi dansante.
Am avut un an absolut neobişnuit pentru mine şi în bine şi în rău.
Şi-aşa am ajuns ca abia în decembrie să bifez primul party DM pe anul 2011 !
Oricum nu-mi pot permite să ratez până şi party-ul ploieştean, măcar orgoliul local să-mi salveze ambiţiile depeche-iste.

Undeva într-un club numit Republica, fix lângă cinematograf. Vineri, cu începere de la orele 20.
Responsabil Cătălin, deci playlist garantat pentru mine una.
Nu ştiam exact unde e, da' nici zona de lângă cinema nu-i mai mai întinsă de-un bar, un gang şi un subsol.
Iară clubul l-am găsit chiar în subsol.

Muzici bune ziceam, chit că Depeche mai mergea înghesuit pe ici pe colo,
iar pentru Mylene Farmer Cătălin nu s-a lăsat înduplecat să ne mai difuzeze o porţie nici măcar după petiţia semnată, una 'sans contrefacon'.

Domnişoare drăguţe şi un cuplu de dansatori ce m-a umplut de invidie, mai ales că tipa dansa pe nişte tocuri drăceşti (nu ştiu cine e, dar făceau o pereche foarte faină).

Mie una mi-au lipsit Smoky şi Horia (mai ales că el primise titlul neoficial de dansator al serii anul trecut). Şi desigur, mi-a lipsit Surry, parcă fără el nu-i party-ul aşa vesel cum tre' să fie.

Da' ne-am străduit să ne distrăm şi în formula mai restrânsă de data asta.
Am apucat de-am mai salutat oameni pe care nu i-am mai văzut de-un an (vă daţi seama ce saluturi îndelungate au rezultat), am reuşit să o cunosc şi pe Mădă în sfârşit şi sper ca data viitoare să nu mai dăm bir cu fugiţii aşa repede!

Am şi dansat un pic, cât să mai dau jos din celulită, cum mi se tot atrage atenţia, deşi cred că mai mergeau ceva porţii de dans.
Am renunţat însă la un cântecel ce vibra cu başi prin stomacurile noastre, n-am idee ce era.

M-am bucurat că au reuşit şi Mihaela cu Alex să ajungă, tare îi admir pentru echilibrul pe care reuşesc să îl păstreze între viaţa de familie şi socializări.
Şi îi mulţumesc lui Nicuşor că a venit, ştiu că a fost o noapte specială pentru el, da' aşa mă simt eu bine, să ştiu că mă amestec prin zilele lui speciale, chit că n-au legătură cu mine.

Sper că lumea s-a simţit bine,
iar cei care nu s-au simţit bine să pună optimismul şi încrederea la muncă şi să înţeleagă că nimic pe lumea asta nu-i un capăt de ţară, nici măcar atunci când lucrurile nu merg cum vrem noi.

Io mă simt mereu bine la party-uri, chit că nu întotdeauna am avut motiv.

Iară vineri m-am simţit bine,
chit că cineva mi-a şmanglit paharul cu votcă doar pe jumătate consumat. Votcă bună, ne-stricată cu alde suc de mere sau ceva.

La sosire Nicuşor a primit dreptul la un shot, pe care mi l-a cedat.
Şi deşi eram supărată pentru votcă, m-am dus să ridic shot-ul cela.
A fost însă o chestie cu un gust tare pătlăginos, iar eu obişnuiesc să servesc gustul de medicament doar din pilule, nu din pahare.
Aşa încât i-am lăsat setosului / setoasei de votcă shot-ul aproape neatins, poate n-o avea preferinţe cum am eu.

Eu atât vă spun : poftiţi de mai distraţi-vă din când în când, ieşiţi la un dans, unde vreţi voi !
Iar dacă vreţi la Republica, poftim ce decor frumos am avut, meritul şi al lui Cătălin, bănuiesc, deşi nici tipa aia nu e deloc de lepădat!

p.s. Iar pentru cineva anume : să nu se mai îngrijoreze, n-are nevoie să-l salveze nimeni, are mereu onoarea intactă pentru mine, cu sau fără taxi. Deşi mi-a plăcut replica asta!

Ingredientul minune pentru un oras frumos. Ploiesti ca in povesti. Idee pentru primarie.

Vă spuneam în postarea de adineauri că săptămâna asta am avut două extazuri estetice, culmea, ambele oferite de meteorologie.
Cel de azi are şi o cauză dar şi un subiect clare baremi : ceaţa şi respectiv oraşul meu.

Din nou îmi pare rău că nu am poze, iar tre' să-mi pun la încercare calităţile de pictoriţă în cuvinte, iar vouă imaginaţia.

Era astă seară în Ploieşti o ceaţă atât de densă încât nu se vedea la trezeici de paşi înainte şi la douăzeci înapoi, dacă nu cumva i-am numărat eu invers.

În centrul oraşului, ăla plin de măreţele clădiri, nu se zăreau decât brazii cei împodobiţi.
Cum luminiţele de Sărbători anul ăsta sunt albăstrii, astea accentuau şi mai mult senzaţia de ireal.
Şi cum mai departe de linia parcului nu se vedea, aşa încât nu mai putea zări nici o clădire, tot centrul oraşului părea a fi doar o pădure bizară de brazi albăstrui-fluorescenţi.

Frumos de tot, ce să zic, atmosferă de poveste.
Culmea e că anul ăsta decoraţiunile de Crăciun din Ploieşti îs urâte foc.
Însă ceaţa dădea aşa o impresie bizară şi de mister încât cred că e cel mai tare arhitect urban angajat până acum de Primăria Ploieştiu-ului , oraşul ăsta părea în sfârşit interesant.

Mă bucuram atât de peisaj încât mi-am lăsat libere toate nebuniile.
Nu m-ar fi mirat nici să iasă o fantomă din ceaţa aia, chiar s-ar fi potrivit.

Halele centrale din Ploieşti sunt monument arhitectural, o clădire măricică de felul ei, în apropierea căreia se află staţia de autobuze.
Anul ăsta clădirea lor a fost 'înzorzonată' în câteva dreptunghiuri de instalaţii cu beculeţe.
Ei bine, din tot ansamblul ăsta nu se vedeau decât liniile de beculeţe, de parcă astea stăteau suspendate în aer.

Eram şi obosită şi fascinată şi cu mintea la ceaţă, sau în ceaţă probabil, aşa că atunci când a cotit autobuzul am fost convinsă că şoferul a luat-o aiurea în sensul opus faţă de traseul lui.
Noroc că şoferul fusese în fapt la fel de pierdut în peisaj ca şi mintea mea!

Când am intrat aproape de casă că îmi părea rău că nu mai am de mers prin vremea asta.
Pe strada mea nu se vedea nimic, dar nimic în afară de becurilor stâlpilor de electricitate. Altfel nici n-aş fi ştiut pe unde e drumul.

Şi poate ajungeam de-mi ieşea în cale direct castelul Hogwarts, dacă nu erau becurile astea să mă ghideze!
Chiar : oare prin ce fenomen pe ceaţă se pot totuşi distinge luminile? Ele de ce nu se 'pierd'?

A inceput sa-mi placa si asta! Dar am o nelamurire astrala.

Sunt ani buni de când îmi place ploaia.
De câţiva ani m-am împăcat şi cu vântul şi furtunile cu tunete şi fulgere. Nu-mi plac în continuare, dar am înţeles că îşi au şi ele rostul lor pe lume, altul decât acela de a-mi strica mie ziua.

Iar de săptămâna asta îmi mai place ceva. Dar mult ! Ceaţa.

Acum două dimineţi am văzut, pe la nouă dimineaţa, în direcţia Sud (în măsura în care pot eu aprecia direcţiile), un rotund mare şi perfect, alb cu pete mai gri, exact aşa cum arată de obicei luna plină.
Soarele nu se vedea nicăieri. Lumina nu era galbenă, dar nici nori nu se vedeau. De fapt, pe cer nu se vedea nimic în afară de rotundul ăsta de m-a fascinat pe mine. Ceaţă nu era. Dar cerul avea aspectul ăla 'vătuit' ca atunci când urmează o ninsoare.
Am vrut mult să pozez arătarea aia planetară, era frumoasă. Şi mai ales era ceva ce nu mai văzusem niciodată. Nici acum nu ştiu ce e.
Să fi fost luna? Dar era nouă dimineaţa.
Să fi fost soarele? Dar era alb cu pete şi te puteai uita la discul lui.
Până să scot eu aparatul, într-un minut, am văzut cum vine un fuior peste disc şi în zece secunde a fost acoperit total, nu se mai diferenţia nimic pe cer în locul unde fusese.
Am mai aşteptat câteva minute, dar nu s-a mai întâmplat nimic.
Tre' să mă credeţi pe cuvânt că era frumos.
Şi să mă ajutaţi cu vreo idee, ce o fi fost.

Iar ăstă seară ... o altă întâmplare meteo frumoasă foc, pentru gustul meu.

Nu judecati pripit oamenii ce merg hais pe strada

Cred că ştiu ce mi-au adus sărbătorile de iarnă anul ăsta, da' nu înţeleg de ce :
vineri cădere de calciu, azi cădere de calciu ... ai crede că-s economia României cu atâtea căderi.
Bine, că am oroare să ies în evidenţă în general, aşa că mă limitez la blegit şi tremurat, nu mă arunc la leşinuri sau chestii de-astea.



Problema e că, de la căderea asta, astă-seară în drum spre casă mergeam pe un trotuar şi 3 cărări, netrasate ce-i drept, da' pe care le tot îmbinam eu.
Pur şi simplu nu puteam ţine drumul drept, da' n-am vrut nici să dau banii pe un taxi.
M-am uitat prudent prin jurul meu : doi pensionari în spate şi încă o tanti în faţă.
Şi-n timp ce îmi imaginam eu cum mă acuzau oamenii pe nedrept că m-am fericit cu mai multe pahare, numai bine ce mă apucă şi sughiţul. Iar eu când sughiţ, apăi sughiţ din toţi plămânii.

Îmi venea să mă întorc să le zic pensionarilor : 'hop aşa, că nu-i ce pare, e o cădere, nu-i o urcare, şi nu-i de pahar, ci de calciu.'

Oricum, a fost o zi grea azi.
Dacă mi-ar arde să cinstesc totuşi în seara asta aş ridica paharul pentru trei oameni :
Vladimir şi Adelin ce m-au făcut să râd
şi Aditza care mi-a adus o veste frumoasă cum numai el reuşeşte câteodată.


În rest, vă mai anunţ că dacă aveţi chef de un party Depeche Mode în Ploieşti va avea loc unul la finalul săptămânii ăsteia, invitaţiile sunt de găsit pe facebook.
Să mergem drept, că de dansat putem dansa oricum!

O reclama indecenta si de prost gust, sau eu prea traditionalista

Mă revolt destul de rar : sar ca muşcată de părţile moi doar când aud de exploatarea de la Roşia Montana. Sau când văd elevi apatici, indiferenţi la orice.

Altfel, mă aştept ca lumea să fie şi rea, şi proastă, ba chiar ambele în acelaşi timp.

Însă uite că mi-am găsit prilej de revoltă totuşi uitându-mă tocmai la reclame la teve (astea fiind momentele mele preferate la teve.)

Nu ştiu dacă aţi văzut, dar mai nou Romtelecom-ului i-a secat puţul cu idei persuasive şi s-au gândit să-şi bage găleata ... într-un colind.
Publicitarii noştri n-au găsit nimic altceva decât să ia colindul 'Dom, dom să-nălţăm' şi să-l versifice cu 'Rom, rom, telecom'.
Ceva mai de prost gust n-am mai văzut pe la reclame !

Poate sunt prea conservatoare eu.
Cred că sunt lucruri pe care nu le putem moderniza, în care nu putem interveni.
De pildă, n-am fost de acord nici cu versiunile alternative ale imnului de stat, oferite anul trecut de Pro tv.

Însă ca să iei un colind şi să-l faci reclamă la produsul tău ... asta cred că nu ţine de mentalitatea mea tradiţionalistă.
nu-s hatobnică, nu-s cine ştie ce dusă la biserică,
dar măcar chestiile ce ţin de religie să rămână tradiţionale,
că şi aşa ne sufocă publicitatea din tot şi toate!

Sper ca de Paşte să nu-l scoată pe Lazăr din grotă cu promoţia ultimul răcnet Rom, rom, telecom!

Cel mai trist mod de a-ti petrece Sarbatorile

No că am cam lipsit de prin virtual zilele astea, deşi atunci când e să nu fie spor, nu e!, poţi să tai de pe listă juma din activităţi.
Ascultam însă radioul şi mă gândeam şi eu aşa, aiurea.

De vreo trei săptămâni deja au început reclamele pentru şmanglirea banilor de Revelion. Scuze, pentru 'petrecerea nopţii dintre ani'.
Multe dintre ele îţi oferă petrecerea Revelionului într-un restaurant din oraş sau din mahalalele oraşului, scuze, zonele recent dezvoltate 'departe de agitaţia urbană'.

Bun, ai bani să plăteşti pentru o noapte cât o mini-vacanţă, bravo ţie.
Da' să arunci bănuţii ăştia pentru a schimba cei patru pereţi de-acasă cu cei patru pereţi (mai depărtaţi, e drept) ai unei alte clădiri din oraş ... tristeţe mare.

Zău dacă pricep de ce ar da cineva vreun ban, nu zic doi, pentru a mânca în alt loc decât acasă de Revelion!
Adică bun, nu vrei să te găsească anu' nou pe-acasă (de parcă ar fi un personaj mai funest), înţeleg să nu stai acasă.
Da' atât să te ţină imaginaţia şi pofta de 'altceva' şi dorul de plecare încât să nu nimereşti decât o altă clădire din oraşul tău?
Nici de unu' singur acasă nu mi se pare mai trist decât asta. Măcar acasă la tine poţi să chemi un boschetar, poţi fi sigur că va fi un party nemaivăzut.

Întotdeauna m-a mirat cum unii pot scoate bani din idei imbecile.
Trăiască patronii de restaurante, că-s băieţi deştepţi, poate o să am şi eu norocul ăsta simplu al lor cândva!

Oare Romania e defazata fata de restul lumii sau asta e nivelul oriunde?

Mă uit şi eu la cele 2 mari show-uri actuale, formate preluate de televiziunile noastre din străinătate - X factor şi Vocea României.

Şi rămân uimită de replicile majorităţii concurenţilor : 'ce-am câştigat de pe urma show-ului ăsta? Păi am fost în culmea fericirii când după emisiune am primit 1.000 de cereri de prietenie pe Facebook.'

Hm?? Eu aştept deja de un an să tot decadă mania cu fb, da' văz că e din ce în ce mai pe val.

Iar acum să aud de la mai mulţi concurenţi că se bucură pentru 'câştigul' în prietenii pe facebook ...
apăi dacă dintr-un concurs întreg de talente în care ai depăşit mai multe etape singurul lucru ce te încântă e măsura faimei efemere în necunoscuţi care ţi-au consacrat un minut pe internet , viitorul sună prost.

Mi-aş face o insignă 'Fb-ul prosteşte! Direct proporţional cu numărul prietenilor'.

Oare aşa o fi şi în alte ţări? N-o mai fi scăzut deloc nivelul fascinaţiei paralizante pentru fb?

Mama ei de ironie!

Vi s-a întâmplat vreodată să vă treziţi atât de obosiţi şi să vă simţiţi atât de rău încât să vă decideţi pe loc 'fie ce-o fi, azi nu mă dau jos din pat' ?
Şi fix în dimineaţa aceea când aţi decis să rămâneţi să vă odihniţi să înceapă să sune telefonul în draci,
colegii care mai de care, de parcă ar fi luat foc instituţia ?
Ei bine, mie mi s-a întâmplat azi.

Cum se numeşte o zi dedicată refacerii în care nu reuşeşti mai nimic din singurul obiectiv propus?

Sinaia fie nu ma poate suferi, fie prea ma vrea inapoi

Dintotdeauna dintre staţiunile montane de pe Valea Prahovei preferata mea a fost Sinaia.
Fiindcă e orăşel, nu chiar staţiune montană precum Buşteni şi, încă şi mai abitir, Azuga.
(Predealul şi Poiana Braşov îmi sunt străine).
Şi fiindcă încă mai păstrează ceva din aritocraţia din vremurile glorioase ale monarhiei - nu doar Peleşul ci întreaga ei arhitectură şi amplasare.

Însă cu Sinaia am avut, de vreo 4 ani încoace, cea mai bizară relaţie pe care o pot avea cu vreun oraş.
Şi încă nu m-am decis ce semnificaţie să dau întâmplărilor pe care le tot păţesc prin Sinaia.

Bon, prima pe listă  -  o păpuşă din aceea vrăjitoare.
Am ochit-o acum 4 veri la tarabele ce conduc drumul spre Peleş. Avea vreo 25 de cm înăţime şi costa, ţin minte, 25 de roni. Mi s-a părut scumpă atunci şi mi-am zis că rămâne pe altădată.
N-am mai găsit niciodată de atunci nici o păpuşă vrăjitoare precum aceea - fie sunt miniaturi acum, fie sunt înfrumuseţate, în timp ce aceea era urâţică foc, aducea bine cu ideea mea de vrăjitoare uscată de atâta răutate. Era tare haioasă călare pe mătura aia, cu părul ei gri zburlit.
Am revenit an de an de atunci la tarabele alea, dacă mai trebuia să precizez.

A doua întâmplare - acum 3 veri, am văzut prima veveriţă pe drumul spre Peleş.
Am pozat-o rapid de două ori, în ziua aia am făcut vreo 39 de poze la Sinaia în vreo câteva ore pentru ca, încercând cea de-a 40-a poză, să apăs şi într-o secundă să-mi şterg toate pozele făcute cu greu în ziua aia, rugând vreo 5 necunoscuţi să mă pozeze şi pe mine.

Întâmplarea numărul 3 - vara-toamna asta.
Un târg de bunătăţi şi suveniruri, desigur. La una din tarabe o gravură pe lemn (foarte frumoasă) cu celebra scenă a despărţirii din Casablanca (scena celor două profile, Ingrig purtând cu pălăria şi impermeabilul). Era 25 roni şi asta.
Şi iar mi s-a părut scumpă. După zece minute de rotit prin târg am descoperit că îmi rămăsese gândul la scena aceea gravată atât de expresiv pe lemn. Aşa încât m-am întors să o cumpăr.
Era singura ce se vânduse. (sunt unicat frumuseţile astea artistice, normal).

Şi cea mai recentă întâmplare - iarna asta, că deja suntem în iarnă.
Am mers special pentru un anume cocktail ( ce poartă chiar numele casei) dintr-un anume local din Sinaia.
Ghiciţi ce le lipsea ieri seară din meniul servit clienţilor !


Şi-acum nu ştiu cum să interprez toate bizareriile astea care mi se întâmplă la Sinaia, toate lucrurile pe care le ratez acolo, pe lângă care trec, le ignor iniţial şi-apoi încep o poftă nebunească pentru ele.
Ar putea să însemne că Sinaia nu mă are la suflet şi tot vrea să mă întristeze.
Sau din contră. Că Sinaia tot vrea să mă întorc la ea şi atunci îmi oferă încă un motiv şi-apoi încă unul şi tot aşa pentru care să-mi rămână gândul la staţiunea asta regală şi să-mi tot plănuiesc următoarea excursie.
?! ...

Constatare scurta despre ceva ce ma scarbeste

Dispreţuiesc oamenii care lăcrimează la ideea de ţară, la auzul imnului, la fluturatul steagului,
dar tratează cu dispreţ oamenii ţării respective.

Nu ştiu voi, dar eu îi numesc ipocriţi pe cei ce ţin la abstracţiunea numită ţară şi rămân indiferenţi şi cinici la ceea ce formează, la urma urmelor, ţara aceea.

Din păcate, avem un astfel de preşedinte.
Fie asta, fie ieri a fost ger rău afară, că omul ăsta iar a lăcrimat la imn.

Calitatile romanilor urca intr-o zi cat baltesc intr-un an, sau ipocrizia tatuliceana

Români dragi, suntem fascinanţi :
364 de zile pe an ne văicărim, ne injuriem, ne auto-compătimim, ne auto-acuzăm,
o zi pe an însă ridicăm ipocrizia la rang de sărbătoare naţională - nu mai suntem nici leneşi, nici proşti, nici hoţi, dispar toate păcatele ca prin farmec.

O zi pe an suntem plini numa' de copii supra-dotaţi (ce sintagmă aiurea!), de români ce le-au lăsat gurile căscate străinilor, de oameni săraci dar virtuoşi sau talentaţi şi altele asemenea, mai ceva ca-n basme cu feţi-frumoşi şi ilene-cosânzene.
Nu cumva într-o asemenea zi să aduci vreo obiecţie, să cârcoteşti cum că nici asta nu-i tocmai o imaginea reală a românilor, la fel cum nici exagerările cotidiene în negativ nu ne reprezintă, nici ele !

E ca şi cum tot anul ne-am îngrăşa pe tăcute orgoliul naţional, pentru a-l tăia pe 1 Decembrie.
Şi-atunci se revarsă nene tot ce-i mai bun şi mai frumos în 'sufletul de român'.
Şi mai ales la televizor tooate crainicele pun tooată seria de întrebări idioate :
sunteţi mândru că sunteţi român ? de ce? şi când mai des, dimineaţa sau pe la prânz? şi ce simţiţi când vedeţi steagul? etc

Patriotismul găunos şi naţionalismul patetic tatulicean (toţi repoterii par astăzi producţia lacrimogenului Tatulici) n-o să ne facă vreodată bine.
Bine ne-am face dacă am fi mai lucizi şi mai ponderaţi faţă de noi înşine, că nu suntem nici ultimii oameni, da' nici buricul Terrei.

Eu nu ştiu cum vă simţiţi voi în legătură cu naţionalitatea voastră, dar eu mărturisesc :
pe mine mă scoate din sărite prostia de orice naţionalitate ar fi,
la fel cum îmi plac oamenii care ştiu să se bucure, să nu se ia foarte în serios dar să ia în serios ceea ce fac, să folosească ironia şi vorba pe-ndelete, să fie generoşi cu simţirea sau cultura lor.
Şi iarăşi oamenii ăştia pot fi de orice naţionalitate. Dar dintre oamenii aceştia ce ştiu să trăiască şi să-i bucure şi pe alţii cu prezenţa lor mulţi sunt români. Sunt zilnic români, nu doar o zi în an!

Nu bătaia cu pumnul în piept face cinste naţiunii, ci simpla ta calitate de om.
Să ne trăiască oamenii frumoşi oriunde au ales să trăiască şi orice ar simţi pentru România!