Savurati un mini-curs de economie cu Ilie Serbanescu

Mai nou ultimele zvonuri apocaliptice care dau târcoale s-au focalizat pe un nou val al crizei economice. 

Moderatorul prezintă ştirea :  cică o să ne lovească la nivel de mapamond, se întoarce mai puternică şi mai determinată. Va bântui în viitorul apropiat chiar prin ţările europene considerate avansate. Întrebarea era dacă parşiva asta o să ne tragă în jos, dacă o să ne influenţeze şi pe noi căderea Italiei şi Franţei de pildă.

Ilie Şerbănescu comentează scurt, pe tonul lui serios şi categoric :
"A, România nu are să fie afectată! În România se va trăi tot mai prost oricum."

Încă mă mai mir că Murphy n-a fost român!

Mi-ar placea mie sa existe asa ceva in orasul meu

Constat că suntem mulţi ploieşteni, hai prahoveni, de care s-a lipit Turul Franţei.
Mă gândeam şi eu aşa cum mi-ar plăcea mie să existe un bar cu profil sportiv în oraş, adică pur şi simplu un locşor cu un teve deschis numai pe Eurosport şi unde iubitorii de sporturi şi goliri de pahare din oraş să aibă unde să-şi susţină favoriţii.

Uite, de pildă o etapă importantă din Le Tour, că tot se apropie munţii, nu am putea-o vedea împreună într-un bar?
Unde eu să plâng după Vinokourov, alţii să strângă din dinţi pentru Contador, alţii să pulseze pentru starea lanţului de la bicicleta lui Andy ...

Există oare posibilitatea asta?
Nu doar barul adică.
Ci şi posibilitatea de a închega o mini-comunitate în care fiecare să îşi susţină civilizat preferatul?

Very Important Later Edit :
Waven a preluat iniţiativa, a alcătuit grila condiţiilor de participare şi a găsit un bar în Ploieşti unde să ne susţinem examenul de pasionaţi de Tour.
Ba chiar a plusat cu o frumuseţe de idee : să urmărim cu toţii împreună fix etapa de mâine, 14 Iulie. Adică de ziua Franţei.
Criteriile pe baza cărora vom fi admişi la bar le găsiţi direct la el, unde trebuie să vă şi înscrieţi de vreţi să participaţi.
Şi-acum gata, pregătire pentru cycling-blog-(drinking)-meet!

Concertul la care mi-ar fi placut sa fiu. Bon Jovi si o rascolire prin ciuda a nostalgiei

Ieri, 10 iulie, am avut două strângeri de inimă, undeva pe artera lui dulce-amărui.

Întâi mi-a abandonat Vino în Turul Franţei, ba chiar în urma unei accidentări urâte, cu căzătură în prăpastie pe o coborâre şi mai ales cu o fractură de femur. Mi-a părut aşa de rău văzându-l adus din pădurice de colegii de echipă ... parcă ar fi fost ultimul tur pe care îl pedalam eu, aşa tristă mi s-a părut întâmplarea asta. E drept că tot îi bine că n-a fost decât un picior rupt şi cu neşansa asta de retragere poate până la urmă va reveni şi la anul în caravană tot pe bicicletă.
Chit că la anul nu va mai avea nici şansele la top 10 la care visam anul ăsta.

Iar a doua strângere de inimă a fost ceva în genul basmului - şi cu bucurie dar şi cu mâhnire.
La începutul anului îmi făcusem o listă a concertelor la care mi-ar fi plăcut să merg.
Erau Scorpion, Bryan Ferry, IAMX, Amy Winehouse.
Dar mai ales Bon Jovi.

Sunt depeche-istă viciată ireversibil.
Dacă mă întrebi ce părere am despre rock, de ani de zile răspund la fel de caraghios : 'nu-mi place rock-ul, dar ascult Bon Jovi.'

În mintea mea încă au rămas graniţele dintre rock şi Depeche, deşi înşişi britanii le-au pulverizat de atâţia ani.

Ei, ziceam că Bon Jovi era cel mai dorit concert al anului pentru mine. Nu-mi dau seama exact de ce.
Poate fiindcă am făcut cunoştinţă cam în aceeaşi perioadă cu Depeche, dar şi cu ei, aşa încât cumva, în istoria personală a muzicii ambele au aceeaşi vechime.

Nu am o slăbiciune pentru Jon Bon Jovi. Nu asta e.

În schimb recunosc, când mi-i amintesc în anii '80, cu coafurile alea care azi probabil doar mie îmi mai plac ... the big-hair eighties ... am o senzaţie caraghioasă foc, de parcă aş fi fost eu însămi adolescentă în anii ăia. Şi n-am fost.

Mi-ar fi plăcut tare mult să fiu la concertul lor de la Bucureşti ieri seară!
Dar n-am fost, anul ăsta mi-am tăiat orice concert de pe listă.

Am văzut la teve însă câteva secvenţe. Mi-au răscolit celulele care pulsaseră la concertul Depeche-ilor din 2006. Da, chiar celulele alea. Deşi Bon Jovi n-au să însemne niciodată, nici pe-aproape, pe cât îmi sunt Depeche-ii.

Numărul spectatorilor însă, anii de aşteptare, atmosfera mai ales, ca o bucurie la care nu mai sperai ...
U2, care îmi sunt mai aproape ca stil, nu vor declanşa în mine emoţia asta la un eventual concert înRomânia. U2 au devenit industrie, Bon Jovi au rămas autentici.

Dacă biletul ar fi costat 180 roni, cât mă costase DM-ul, aş fi mers. Desigur, vorbesc de zona A, la un concert n-are sens să mergi dacă nu eşti acolo. Dar 300 roni mi s-a părut prea mult.
M-am înşelat însă. Cred că au meritat 300 roni.

E drept, n-am văzut decât secvenţe cu Bon Jovi la Bucureşti.
Dar am aflat din presă numai lucruri ce m-au făcut să-i şi admir, nu doar să le fredonez mulţimea de hituri.

În primul rând concertul a început la orele 20 fix.

Apoi concertul am înţeles că ar fi durat vreo 3 ore. Cu 30 de minute în plus faţă de contract.

Şi acum paralela cu Depeche făcută cu o ciudă pornită din îndrăgostirea de depeche-istă rănită în orgoliu atunci, la concertul din 2006.

Dave abia de a strigat un Good Evening, Bucharest. Şi asta a fost singura personalizare a concertului. Deşi eram nebuni care îi aşteptasem 16 ani. Şi sigur li se spusese asta.
Bon Jovi a mulţumit fanilor din România ce i-au aşteptat 25 de ani.

Depeche au fost chemaţi la bis, însă au ţinut unul singur, probabil cum semnaseră contractul, şi ne-au lăsat în noapte strigându-i aiurea pentru a-i mai avea lângă noi 10 minute, măcar încă 10.
Bon Jovi au ţinut două bisuri.

Depeche au fost reci şi distanţi, fix cu atitudinea pe care o simţi din posterele mele de pe perete.
Au fost britanic de profesionişti, nevrând să pară vulnerabili la căldura pe care o primiseră de la 40.000 de oameni în timpul unui concert în care aveau sufletele noastre la picioarele lor.

Şi continuă să ne aibe sufletele pe tavă, la discreţie, pentru că-i ştim distanţi şi ni-i recunoaştem.

Însă mi-ar fi plăcut ca asta să nu fie doar cronica unui concert la care aş fi vrut să fiu.
Fiindcă vroiam să simt nu doar aceeaşi atmosferă specială încă o dată, ci vroiam să trăiesc un concert la care şi artistul răspunde publicului.

Chiar dacă vor reveni în România, emoţia primului concert al lor aici nu va mai putea fi atinsă.

Am tot respectul de-acum pentru Bon Jovi.
Trebuia să fi fost acolo, de-abia când îţi dai seama că unele emoţii nu pot fi recuperate înţelegi cam care e valoarea reală a unui bilet de concert!

Aş vrea acum doar să ascult Living on a Prayer, e unul din cântecele mele preferate ever, cu una din cele mai frumoase poveşti în versuri din miile de cântece pe care le ştiu.

Farmecul admiterii la o facultate a UPG-ului

Se pare că una din probele de admitere la UPG constă în obţinerea de informaţii despre admitere.
Am sunat de trei zile la telefoanele afişate pe site, nu mi-o răspuns nimeni. La trei numere diferite.

Am intrat pe site-ul universităţii.
Care site e atât de încărcat şi de greu navigabil încât pare făcut de mine!

Însă ceva anume mi-a plăcut mult acolo, aşa că trebuie să savuraţi şi voi farmecul formulării uneia din rubricile site-ului :
ARHIVA NOUTATI.

Au dreptate. La un moment dat fiecare dintre noi a fost o noutate, pentru ca apoi să sfârşim în arhiva de noutăţi a celuilalt.


Înscrierea se derulează între 11 şi 17 iulie, cu 70 roni taxă de înscriere.
Mai multe informaţii puteţi găsi aici.
Dacă or fi valabile, că mie până acum tot nu mi-a răspuns nimeni la telefon.

Rezumatul Bacalaureatului 2011 : de la infractori pana la sinucigasi

N-aş fi crezut că până şi Bacul are să ajungă subiect la ştirile de ora 5. Şi totuşi chiar asta constat că s-a întâmplat. Cred că e singurul rezultat până în prezent al ultimului val de reformă. Nu-i motiv de îngrijorare oricum, că mai avem suficiente valuri în tolbele reformiste ale politicienilor.

Însă de data asta m-a enervat presa. Mass-media româneşti care devin parcă tot mai isterice.
În timpul bacului relatau oripilate că elevii copiază. Prezentatoarele citeau despre elevi trişori cu mai mult elan consternat decât ştirile despre bătăile cu săbii, jafuri sau aruncări cu maşina de pe trecerile de pietoni.

Deh, presa a descoperit în vara lui 2011 cea mai periculoasă specie de infractori - elevii la examene. Doar sunt tineri, deci dispun de energie pe termen lung. Şi mai au şi risc sporit de imaginaţie.

M-a iritat iniţial ipocrizia asta a presei. La bac s-a copiat dintotdeauna. În unii ani mai mult, în alţii mai discret.
Cu un an înaintea mea mi se povestea cum s-a dat bacul cu manualul pe bancă.

Da' întorsătura situaţiei a devenit de-a dreptul comică, dacă e privită cu detaşare.
Fiindcă după ce mulţimea asta de trişori a dat bacul au venit şi rezultatele. Care anul ăsta s-au dovedit a fi crunte.
Iar acum, surpriză : aceleaşi ştiriste/moderatoare sunt acum revoltate pe minister pentru că a împins elevii spre sinucidere prin examenul din vara asta!

Pe când am dat eu bacul eram revoltată că nu exista bac diferenţiat. Eu eram la cel mai bun liceu din Ploieşti (bine, pentru rigurozitate istorică tre' să spun că-s două licee cu orgoliul ăsta la noi). Însă aveam pe un anume cineva la un liceu industrial şi îmi dădeam seama cât de nedrept era ca lui să i se pretindă acelaşi nivel al cunoştiţelor precum mie, la liceu teoretic.

Văd că problema bacului diferenţiat n-a fost rezolvată nici până astăzi. Normal, fiindcă românii nu gândesc simplu cu creierul, ci complicat cu orgoliul. Şi buzunarul.
Cum adicătelea nu suntem noi o naţie de intelectuali, hă??

Unii spun că o promovabilitate de sub 50% la bac reflectă realitatea şi gradul de pregătire a elevilor.
Asta iar e o prostie, după căpşorul meu.
Apăi bacul nu-i decât un examen de finalizare, nu tre' să fie Olimpiadă. Deci ar trebui să aibă nivel mediu, accesibil. Pentru că după aia departajarea o vor face oricum studiile superioare, bacul nu contează decât ca să îl ai.
Şi-atunci un nivel de sub 50% promovabilitate e ilogic - dacă e doar un examen rezumativ şi majoritatea nu a reuşit să îl treacă, atunci înseamnă că respectivii elevi nici nu ar fi trebuit să ajungă la bac, ci să fie ocupaţi cu nişte corigenţe.

Mass-ul de dinaintea retelelor sociale - mirari serioase

Iar vin cu un subiect din alea de pică greu  acum, pe timp de vacanţă.
Dar tipul ăsta - Mani - chiar mă pune pe gânduri. Da, încă n-am terminat cartea lui Amin Maalouf. Nu că nu-mi place, ba din contră - 'Grădinile Luminii' e o carte atât de interesantă încât nu merită să apăs acceleraţia.

E povestea vieţii lui Mani, pictor, medic şi mai ales întemeietorul unei religii. Nu despre carte vreau să vă vorbesc acum, ci despre o revelaţie pe care o am prin lectura asta.

Suntem deci înainte de apariţia net-ului. Un om cu viziune vrea să o difuzeze printre cât mai mulţi.
Are iniţial 12 urmăritori. Obiectivul de atins e întreaga populaţie.

Cei doisprezece încep să colinde lumea perpedes. Suntem şi înainte de apariţia Boeing-ului.
Fiecare lansează mass-uri în toate pieţele publice pe unde ajung. Predică ideile primului.

Apoi cei doisprezece ajung să aibă la rândul lor urmăritori care împărtăşesc aceeaşi informaţie.
Avem deci şi o mini reţea socială formată de-acum.
Totuşi. Privind în urmă, succesul mass-urilor religioase de acum 2000 de ani e chiar o minune!

Un pic, un pic, să comparăm cu lumea de azi, doar de dragul imaginaţiei.
Tom Cruise pe post de apostol al scientologilor, Madonna a Cabalei.
Avem deci promovare.
Avem şi resursele materiale.
Avem şi capacitatea informaţiei de a ajunge instantaneu din Apus în Răsărit.
Avem şi suficiente populaţii debusolate, sărace, dezamăgite, abandonate, frustate.
Şi-acum referendum vă rog : câţi scientologi aveţi în bloc? Câţi cabalişti? Ei, şi câţi creştini?

Revin deci. Mani, omul care mi-a furnizat mie revelaţia asta, a trăit între anii 216 şi 276 d.H.
Pe atunci deja creştinismul avea suficienţi adepţi în multe zone, deşi nu fusese acceptat ca religie oficială.

Iarăşi am să fiu acuzată că nu-s prea dusă la Biserică, dar de data asta sunt chiar fascinată de poveste.
Deci Isus a pornit de unul singur în tentativa de a seduce omenirea de atunci.
În condiţiile în care singura manieră de a răspândi informaţia era din gură în gură şi singurul mod rapid de a călători pe uscat era pe spinarea unui animal.
Şi totuşi aşa, din om în om, din peregrinare în peregrinare, doctrina a ajuns să fie cunoscută.
Mai mult, a ajuns să fie adoptată.
Deşi era riscant, pe vremurile acelea asta însemna erezie. Religiile oficiale erau altele.
Însă acelea au murit în timp.
În schimb creştinismul a supravieţuit.

Nici nu pot să-mi pun perplexitatea în cuvinte, mă învârt în jurul ideii.

Astăzi nu reuşim să ne coalizăm în jurul unei idei simple. Deşi avem reţele sociale, acces neîngrădit la informaţie, libertate de alegere.

Ce s-a întâmplat cu omenirea de am ajuns la aşa o contraperformanţă, în ciuda contextului favorizant?
Ne-a scăzut nouă abilitatea de a adera la idealuri?
S-au înmulţit prea mult predicatorii de cauze încât dezorientaţi nu ne mai putem centra pe nici una?
Au apărut atât de multe reţele sociale încât ne-au suprasaturat?

Creştinismul, ca doctrină, căpătase amploare deja la o sută de ani de la apariţia sa.
În epoca noastră într-o sută de ani s-au perindat probabil vreo 50 de doctrine. Şi singura ce înfloreşte periodic e vestirea Apocalipsei.
Chiar : pentru când o fi anunţată următoarea?

De'aia nu îl aleg eu pe Fat Frumos, sigur e pe undeva modificat genetic!

Azi mi s-a făcut o surpriză : maică-mea a cumpărat porumb pentru fiert. Rareori i se întâmplă să arunce banii aşa aiurea. Adică să ia ceva ce nu şi-a trecut pe listă de acasă. Cred că şi pe Tom Jones ar ezita dacă să-l ia ori ba, presupunând că o precupeaţă s-ar decide într-o zi să-l vândă. (Tom Jones e preferatul maică-mii, de unde se poate deduce că totuşi gusturile proaste nu-s ereditare.)

Porumbul, luat de la supermarket. Unu' de începe cu K.
Aşa nemâncăcioasă pe cât sunt, da' ştiu că de când m-a anunţat maică-mea că mi-a cumpărat porumb deja mi-au alunecat toate papilele gustative în vârful limbii.
Aste două ore am aşteptat cu pofta strânsă într-un an întreg. Că porumb fiert nu refuz,  doar nu-i mâncare gătită să vântur lingura pe-acolo!

Şi-arăta porumbul ăsta ... tiii, galben, frumos, boabe drepte şi egale, nici una ciuntită, bătută ...
Chiar remarcasem mătasea că nu era maronie, ci galben-aurie, nebunie estetică, ce să mai!

Fix ce s-a terminat etapa din Tur că s-a mai răcorit şi porumbul, numai bun de savurat.
Am muşcat sănătos şi-aşa am avut parte de surpriza numărul doi a zilei :
cum mestecam eu la porumbu' cu mutră aleasă se-auzea de parcă eram răpciuga lui Fefeleaga crănţănind la fân.
Desigur, s-ar putea să mă înşel un pic, că n-am auzit cai mestecând decât în desenele animate.

Singura calitate evidentă a porumbului ăsta a fost dulceaţa. Aşa de dulce încât am impresia că la o porţie aş fi depăşit ambele interdicţii ale medicilor, şi pe cea cu excesul de zahăr, şi pe cea cu excesul de sare turnată deasupra pentru un gust normal.

În rest, m-am străduit să depistez un gust. N-am sesizat nici o urmă.
Doar o senzaţie permanentă că pocneam în gură bulinele alea pline cu aer de la foliile protectoare, sau cum s-or numi ele.

După ce am degustat trei ştiuleţi diferiţi, toţi trei la fel de impecabili la prezentare, am renunţat.

Maică-mea mi-a zis scurt, să pricep din tonul ei că eu am fost de vină, că-s aşa pofticioasă :
'scria pe etichetă porumb de Polonia!'

Taică-miu mi-a urmat exemplul - a ros o gură ca de castor pe-un ştiulete după care, mai avizat în autenticitatea legumelor, ne-a lămurit :
'pare porumb furajer!'.

Poftă bună!
Eu nu mai vreau decât o votcă!

Branduire de Cluj. Sau ai grija pe cine unde inviti.

Ştiu eu cum îs ardelenii. Glumeţi de nu ştii dacă gafează şi serioşi de nu ştii dacă te iau la mişto.
Da' totuşi! Patron de-ai fi, ce nume ai alege pentru restaurantul tău?

Merg şi eu ca tot omul aiurit să-mi scot diploma de Bac de la facultate.
Bine, de când n-am mai dat eu pe la facultate oamenii ăştia -gospodari de Cluj, vezi bine!- au apucat de au construit chiar şi-un sediu nou. Câteva străzi mai jos.
Cluj-ul îl mai ştiu eu un pic. Secretara ţineam minte că era lipsită de umor.

Când colo, mă pomenesc că o aud când îmi explică, amabilă şi pe îndelete :
'Ştiţi să ajungeţi la noul sediu? Coborâţi, coborâţi, daţi colţul şi imediat vedeţi un restaurant, Maimuţa Plângătoare. Ei, imediat după e sediul nostru.'

Îmi şi imaginez o soţie întrebându-şi preafericitul
'Nu mă scoţi şi pe mine în oraş în seara asta? Că n-am mai fost şi noi de-atâta vreme. Uite, am auzit că s-a deschis un local drăguţ, Maimuţa Plângătoare îi zice.'
Încă nu mi-am putut imagina ce ar răspunde preafericitul.

Ce intelege o femeie din ciclism - o trecere in revista a peste 10 ani

Din ziua de ieri de pildă, prima din Le Tour 2011.

Am înţeles că francezii sunt oameni fascinanţi - ţipă pentru socialism ca nimeni alţii, iar pe parcursul a vreo 200 km din ţara lor întâlneşti, conservate şi îngrijite, vreo 6 castele/domenii/fortăreţe.

Am înţeles că memoria fascinaţiei are grijă de subiect, dar uită fundalul. Comentatorii tururilor de ciclism sunt consternaţi că trebuie să povestească aceleaşi lucruri an de an. (De parcă nu s-ar adăuga an de an noi spectatori.)
Numai că, pun eu pariu cu tine, dacă peste 3 ani trecem iarăşi de la Passage du Gois la Mont des Alouettes, am să ascult din nou ca un copil lacom de poveşti istoria pietrelor lui Gargantua şi Pantagruel, a grupului statuar cu capul pierdut al lui Clemenceau ridicat de tatăl actorului Jean Paul Belmondo, a bisericii de la Mont Mercure cu statuia lui Saint Michel, cu însemnele ei păgâne şi creştine şi care este încă cel mai înalt punct al acelei regiuni, de parcă Franţa n-are fi trecut la era modernă a ignorării tradiţiilor.

Bun, toate astea sunt doar o parte din ce am înţeles după ziua de ieri.
Doar că urmăresc Turul de vreo unsprezece ani.

Partea a doua din ceea ce pricepe/reţine o femeie din ciclism :
- Philippe Gilbert trebuie să se numească Ochi-superbi Gilbert, că Phillippe nu-i totuşi un nume suficient de impozant
- genele remarcabile ale lui Laurent Roux, fost deţinător de tricou îmbulinat
- sprâcenele lui Oscar Pereiro Cio, deosebit bărbat, sprâncenele spun totul despre el
- tenul frumos al lui Voeckler din anul când împărţea coechipierilor leii pe care îi câştiga, de parcă incredibilitatea de a fi lider era atât de copleşitoare încât nici nu era meritat locul
- tenul impecabil, de bebe, al nepigmentatului Vinokourov
- înaintarea greoaie a lui Vino pe care dosul său îndesat pare că-l trage mereu către înapoi (doar din pricina asta simt câteodată nevoia ca din fotoliul meu să-i pun mâna pe fund - ca să-l împing mai departe. Noroc că ştiu de la comentarori că nu se face aşa ceva, mai rău strică ritmul ciclistului.)
- franceza rusească a lui Vino de la interviurile de final (aici aş avea o sugestie pentru comentatori, dar ar fi cazul să le-o transmit chiar lor).

Şi ca să nu mi se reproşeze că descompun cicliştii şi-i apreciez pe părţi componente, mai am o serie - dragi adunaţi în totală desfrânare, câteodată 2-3 în acelaşi tur :
- Jaja, Laurent Jalabert, care sosea la final cu degajarea plină de plăcere a unui inspector minor de poliţie din filmele franţuzeşti
- fair-play-ul lui Bettinni. Incomplet : fair-play-ul italianului Bettinni
- încăpăţânarea lui Jens Voight de om care ia mereu de la capăt sarcina cea mai dificilă cu resemnare că ăsta e destinul său, deşi sunt puţine şanse s-o ducă până la capăt. Incomplet iarăşi : dacă ştiu cum se scrie numele est-germanului ăsta atunci e clar că omul a fost în multe evadări.

Ce-am mai înţeles din unsprezece ani de Le Tour?
Că Radu Naum poate pronunţa în zece feluri diferite Lofkvist şi încă să nu nimerească pronunţia corectă, evaluată de Radu Banciu.

Despre Lance e altă poveste. Una doar a lui.
La fel cum despre Franţa mea cea dragă e altă poveste, deşi e aceeaşi cu a Turului, impregnantă printre clasamente şi orgolii.

Anul ăsta e ultimul an al kazakului Vinokourov în tur.
Allez Monsieur Vino!
Pour le reste ... suivez la chaine Eurosport!

Lucratori ai Postei si alergiile de sezon

Lipsesc şi eu de pe net trei zile şi găsesc peste 50 de articole scrise pe cele douăzeci de bloguri active pe care le urmăresc. Am dedus că absenţa mea prieşte.

Şi-am mai găsit o direcţionare către necuratul lăsată pe blog de specia Anonim.
În primul rând că mi-a spus doar un' să merg, deşi io n-am zis că mă interesează destinaţii turistice cu climă caniculară.

Individul care a învăţat să scrie 3 cuvinte şi să argumenteze diferenţa dintre om şi animale a comentat tocmai acolo unde vorbisem eu despre poşta română.
Iniţial mi-am spus că o fi vreun lucrător al instituţiei, frustrat de perspectiva disponibilizărilor.

Da' pe urmă mi-am dat seama că n-are cum - eu lăudasem poşta pentru promptidine şi pentru primirea coletului în bune condiţii.
Ba chiar mai mult, mă arătasem încântată de parfumarea coletului, îmi păruse chiar shakespeare-ian gestul.

Aşa că mi-am dat seama că nu poate fi vorba de lucrător al Poştei ce a căutat pe net să vadă care mai sunt impresiile despre instituţia la care e încadrat.
Sigur tre' să fie o persoană cu alergie la parfum, şi-atunci cred şi eu că simpla menţionare îi induce reacţii adverse.