O poveste, un hobbit si o intamplare la cinema

Am reuşit în sfârşit să văd The Hobbit.

De film sunt un pic dezamăgită, dar alte două sunt motivele de bucurie.

Primul este unul prozaic : cinema Twins din Ploieşti este o sală pe placul meu - Waven, ai avut dreptate! Biletul doar 18 roni la 3D, scaune confortabile, situare in centrul oraşului dar mai ales căldură suficientă în sală încât să poţi da jos haina, mănuşile şi căciula. Foarte plăcut totul.

Filmul ... hmmm, cred că o să-mi placă mai mult cartea de data asta, salutări deci şi lui Kriogen! 

Dezamăgită de film un pic din pricina efectelor 3D - cam slăbuţe, se vedea că era făcătură din computer, ceea ce, culmea, la Stăpânul Inelelor văzut la teve, normal, nu am simţit. Apoi m-au deranjat un pic culorile, predomină galben auriul, în Stăpânul Inelelor peisajele erau mai verzi, mai vii. Aici parcă-s diluate cromatic.

Dar cea mai mare dezamăgire legată de The Hobbit este faptul că l-au transformat într-un simplu pretext pentru bătăi, scene grele de acţiune şi-au cam uitat povestea.

Exact invers faţă de Stăpânul Inelelor, unde povestea era densă şi cu miez. 

Am simţit vânarea de public obişnuit cu die-hard, ori nu din zona asta vine Hobbitul nostru.

Dar cel de-al doilea motiv de bucurie al serii nu vine de la filmul propriu-zis, ci de la întălnirea de la cinema.

Am fost doar doi spectatori : eu şi un bunic. Domnul a stat până la final şi atunci m-a întrebat dacă ăsta a fost Harry Potter. I-am explicat un pic ce e cu filmul, cu cartea, cu contextul în care a fost scrisă. 

M-a bucurat mult faptul că un pensionar vine pur şi simplu la film, sper că i-a plăcut măcar un pic.

Faptul că oamenii mai găsesc normalitatea de a intra în vorbă cu alţii mi se pare un semn că România asta a noastră mai are resurse de optimism şi de sănătate socială. 

Tare îmi plac oamenii ăştia care, tihnit, găsesc timp pentru gesturi normale!

Motiv de absenta din offline

Nu m-a speriat ploaia. Oricum ieri, ajunsă mai devreme acasă, a trebuit să îmi atârn în cui şi blugii şi jacheta, atât de rău mă udase ploaia în timpul zilei.

Deci nu, nu ploaia m-a speriat. M-a răpus somnul.
De trei zile dorm după-amiezile, am senzaţia că mă transform în bebeluş. S-a şi acumulat oboseală fix în perioada în care am mai multă nevoie să fiu vioaie la minte.

Oricum, somnul m-a împiedicat să ajung la întălnirea cu blogării noştri prahoveni. Ar fi trebuit să înceapă pe la orele 16, iar eu n-ar fi trebuit să dorm până la ora 8 fără ceva seara. Dar mi-a prins bine, n-am de gând să mă scuz. Sper doar că am ratat o întălnire plăcută, ca să fie pretext şi pentru altele.
Cea de ieri a fost la iniţiativa frumoasă a lui Cojo. Aditza îmi spusese că va merge (iar el nu se aventurează să spună ceva dacă nu e sigur), bănuiesc că o fi ajuns acolo şi Waven, mă întreb dacă o fi ajuns şi 3ditorial.

Eu nu promit nimic pentru următoarele cel puţin două săptămâni, nebunie mare cu lipsa timpului la mine.
Dar am să-mi iau o pauză doar cât să mă scriu despre marele Lance.

Am ajuns sa am o lista cu interdictii

Am fost destul de tăcută prin lumea virtuală din decembrie încoace, probabil şi în ianuarie va fi la fel, până mă voi obişnui cu noua mea dietă.

Am fost şi nervoasă şi îngrijorată, acum sunt deprimată.

De vreun an mi-am tăiat de pe listă băuturile alcoolice. Din pricina stomacului.

De câteva zile am aflat că nu am voie nici lămâi sau grapefruit. Vestea asta a durut!

Nu-s deloc gurmandă, mănânc puţin şi poftesc rar.
La cafea şi la Pepsi mi-am demonstrat că pot renunţa.
Dar la lămâi şi grape ... ufff, le foloseam zilnic ca să îmi taie stările de greaţă cauzate de trezitul matinal.
Şi-acum n-am idee cu ce aş putea să le înlocuiesc.

Mă întreb cum procedează alţii în momentul în care li se extinde lista alimentelor şi băuturilor interzise.
Ce soluţii găsesc?
Eu sunt între depresie şi îngrijorare acută.

Modernizarea - unde nu-i cap musai sa fie picioare

Acum doi ani s-au desfiinţat informaţiile CFR din Ploieşti. Deci nu mai puteai da telefon.

Nu era mare problemă, agenţia CFR era totuşi în centru, în caz că aveai nevoie de info.

De două luni s-a mutat şi Agenţia CFR din centrul oraşului, la Gara de Vest.

Ceea ce e aberant, că dacă tot mă deplasez până la Gară, de ce să mai am nevoie de Agenţie?

Fire problematică aşa cum sunt, normal că am nevoie de nişte info despre trenuri internaţionale. Care nu sunt trecute pe site, fiindcă cfr.ro se ocupă doar de trenurile interne.

Aşa că am sunat azi (numere luate de pe net) la 

- Info CFR Cluj - ocupat juma de oră

- Agenţia CFR nr 2 Bucureşti - număr desfiinţat

- Agenţia nu ştiu care Bucureşti - intră faxul.

Morala :

informatizarea în România este strict legată de un stil de viaţă sănătos.

Pe principiul 'vrei o info?' - mişcă-ţi fundu' pân' la Gară, nu sta pe scaun şi butona telefonul sau pc-ul !

Pentru toti cei ce spun NU se poate!

Se poate, se poate!!

Mi se reproşează că ţin mai mult la case decât la oameni,
că iubesc prea mult trecutul
şi că nu-s realistă când susţin că încă lucrurile frumoase pot fi salvate.

Aşa am văzut dispărând o casă frumoasă din Ploieşti, trecând în fiecare zi cu indiferenţă pe lângă ea.
Aşa vedem degradîndu-se Palatul Nababului Cantacuzino de la Floreşti, o minunăţie pe care alţii nu ar şti cum să o promoveze, iar noi nu ştim cum să o furăm, sau doar să o ignorăm, de la caz la caz.
Aşa vedem conacele de care e plină Transilvania ajunse la stadiul de 'schiţe'.

Mi se spune că e imposibil, că deja degradarea e ireversibilă şi că fie nu se mai poate face nimic, fie ar costa mai mult decât ar merita.

Dar se poate, atâta vreme cât o clădire mai există cât de cât, cât mai există poze ale acelei clădiri, ea mai poate fi salvată.
Dovada o găsiţi pe acest site http://designist.ro/2012/07/11/vacanta-de-vara-ca-pe-vremea-boierilor-ghica-la-conacul-polizu/
Nu-i fac reclamă conacului, oricum nu cred că-s prea mulţi care şi-ar permite măcar o noapte acolo.

Dar citiţi articolul, delectaţi-vă ochii şi călătoriţi în imaginaţie!
Şi mai ales gândiţi-vă un pic : conacul ăsta este dovada că se poate, putem oricând să ne recuperăm trecutul arhitectural şi să ne mândrim cu rafinamentul bunicilor noştri! Care uneori se mai găseşte şi la nepoţi!

Am fost la un pas de a face o poza de milioane

Ieri seară, cam orele 20.15. Cobor calmă din autobuz.
Linişte pe stradă, nici ţipenie.
Doar eu, cele -2 grade şi felinarele.

Trec de primul felinar, se stinge instantaneu.
Ajung în dreptul celui de-al doilea, se stinge şi-ăsta.

Ei, ştiţi cum începe Harry Potter??

Primul mea impuls deci a fost să bag repede mâna în geantă după aparatul foto.
Eram convinsă că, dacă se va stinge şi al treilea felinar când voi ajunge în dreptul lui, urma să dau nas în pălărie cu Minerva McGonagall.
Şi, normal, în calitatea mea de fan H.P., n-aş fi vrut să ratez ocazia de a o surpinde pe Minerva cu iuţeală, până să se transforme în pisică.

Da' n-a fost să fie ... al treilea felinar a rămas aprins.

Un barbat ce m-a emotionat la momentul potrivit

S-a întâmplat astă vară-toamnă la Castelul Iulia Hasdeu de la Câmpina.
Muzeul acesta, pe care îl recomand fie şi pentru modalitatea de evidenţiere a exponatelor, îţi oferă posibilitatea de a asculta la căşti povestea Iuliei în timp ce îl vizitezi.

Era multă lume în ziua când am fost eu, dar un bărbat anume mi s-a părut ciudat. Tânăr, până în 30 de ani, blodin, prea stătea locului ascultînd, în mijlocul oamenilor ce se roteau. Când m-am uitat mai atentă, omul plângea discret.
Interesant a fost că soţia lui se mişca nepăsătoare prin muzeu ca prin mall, ascultînd ACEEAŞI poveste în căşti.

Eu eram şi mai şi faţă de atitudinea tipei. Aveam atât de mulţi nervi în ziua aia încât aş fi putut să o dublez pe Uma Thruman în Kill Bill fără vreo indicaţie regizorală.
Ştiam povestea Iuliei Hasdeu, aşa încât nu mă emoţionase audiţia.
Până în momentul în care l-am văzut pe tânărul ăsta care nu îşi putea reţine lacrimile.

Sunt multe motive pentru care poţi plânge : eşti într-o zi mai vulnerabil, ceva anume ţi-a amintit de vreo persoană pe care o ştiai, de vreo întâmplare din trecut.
Însă imaginea bărbatului acela m-a calmat şi m-a făcut să-mi fie jenă de nervii mei.

Faptul că mai sunt şi oameni care pot asculta povestea ALTUIA, nu doar propria nefericire, faptul că mai sunt oameni care se pot emoţiona mi-au mai ajustat încrederea în oameni.

Mut nebun la E 13

Am şi eu  planuri eşuate pe 2012 (dacă spuneţi că voi n-aveţi o să vă crească nasul).
Amânări. Eşecuri. Dezamăgiri.

Am chiar aspecte pe care vreau să le reevaluez fiindcă nu ştiu dacă merită să mai investesc timp şi emoţie pentru ele.

Dar dincolo de regrete şi reevaluări am şi cea mai mare ruşine a sfârşitului de 2012 :
n-am văzut Hobbit-ul. Nici până azi!

Asta e primul lucru pe care îl reportez pentru 2013.
O fi un plan minor, dar din nebuniile astea minore adunăm zile frumoase.

Aşa încât vă spun La mulţi ani,
să avem parte de-un an mai bun!

Nici o sarbatoare fara purici!

Sau fără Puric. La singular. Cu majusculă. Fără Dan Puric.
Trei zile consecutiv, la trei televiziuni diferite, omul a fost intervievat. L-am surprins eu. Că de vizionat nu mai am răbdare pentru el.

Nu-mi amintesc să-l fi auzit vreodată pe Dan Puric spunînd vreo idee personală, vioaie şi sprinţară.
Omul duhneşte a mari-gânditori.

La drept vorbind, Dan Puric şi C.V. Tudor ar trebui studiaţi de către specialiştii în pedagogie din România :
jumătate din puterea lor de memorare şi de citare ar salva o generaţie de la eşecul bacalaureatului.

Acum vreo câţiva ani eram impresionată de seriozitatea lui Dan Puric şi de discursul tău de om cult. Între timp nu mai simt aceeaşi plăcere în plonjarea în puţul cu înţelepciune sforăitoare.

Însă recomand interviurile cu Dan Puric oricărui deprimat :
e suficient să-l auzi vorbind despre românism şi dumnezeire,  că-ţi vine să iei omenirea întreagă de guler pen' că refuză să ne recunoască dreptul nostru de români, trimişi ai lui Dumnezeu pe Pământ să-l salvăm de la pieirea spiritualităţii.

Hai România, Dumnezeu joacă în atac cu Dan Puric!
Şi la mulţi ani, fără vorbe sforăitoare, cu mai multă detaşare şi zâmbet!

Specialitatea americanilor - condusul din vorbe

Dacă se pricep la ceva ca nimeni alţii, apăi la asta se pricep americanii : la strategii de vânzare, de persuasiune, de manipulare.

M-am uitat la ultimul episod din M.A.S.H. ieri. Tare mi-a plăcut serialul ăsta. La 16 ani, când l-am văzut prima oară, nu pricepeam umorul - am pus-o pe seama faptului că nu mă atrăgea universul cazon.

Acum însă am înţeles de ce nu-l pricepeam. 

Pentru un serial de comedie M.A.S.H. e mult prea complex - replicile doctorilor sunt pline şi de înţelepciune şi de umor înţepător, de parcă adunaţi acolo ar fi fost poeţii umanismului deghizaţi în filosofi ai scepticismului.

M.A.S.H., ca multe alte producţii ale cinematografiei americane, a fost o adevărată armă ideologică. 

Ce idee ne rămâne în subconştient după fiecare episod : 

că poate doctorii americani aveau slăbiciune pentru băutură iar asistentele pentru bărbaţi, poate făceau farse copilăreşti şi se ironizau dincolo de limitele civilizaţiei, daaaar pierdeau ore de somn ca să opereze inclusiv soldaţi coreeni şi chinezi. 

Le păsa până la auto-distrugere până şi de viaţa inamicului. 

ĂŞTIA erau doctorii din unităţile militare AMERICANE : nu numai nişte chirurgi desăvârşiţi lucrînd în condiţii imposibile, ci chiar nişte conştiinţe dedicate vindecării omului, dincolo de etnia şi naţionalitatea sa.

Nici dacă ar fi fost plămădiţi din crezul Hipocrate n-ar fi ieşit mai bine. 

Asta e propaganda : în fiecare episod aproape e o scena care să te înduioşeze prin umanismul personajelor, totul pudrat cu râs abundent, ca să nu dăm în siropoşenii. 

Şi mă gândeam la ironia istoriei : s-au chinuit ruşii decenii la rândul să creeze omul nou cu bâtele şi au eşuat.

Au început şi americanii după război : au lucrat doar cu/din vorbe şi iată-ne pe toţi oameni noi, seduşi de imagini şi cuvinte made in Hollywood.

Şi eu care spuneam că nu pricep necesitatea chestiei ăleia numită P.R., total neproductivă dar plătită regeşte. Câtă naivitate la mine!