Pe la inceputul anilor '90 in proaspat respirabila Romanie in materie de muzica nu se canta decat rock, Depeche Mode si altele.
Nu stiu cum a luat nastere rivalitatea asta, nu vreau nici sa-mi dau cu ghiciul sociologic.
Tin insa bine minte cele doua stereotipuri : rock-erii cei pletosi, cu pantaloni de piele si nu intotdeauna ingrijiti, cu manifestari mai zgomotoase, gesturi mai ample, cu un soi de "loud is being male" drept motto. Si-apoi depeche-istii. Cu tunsorile periuta, cu helancile negre (alea numite acum malete), mai putin vorbareti si ma economi in tot comportamentul in general. Cu un "enjoy the silence" pe post de hai sictir!
Cam asta era lumea atunci. Daca vi s-a parut ca i-am portretizat pe unii usor dezgustatori si pe altii seducatori prin definitie apai asta e varianta eufemistica.
Bon, si-acum sa-ncerc s-aduc subiectul la ideea din mintea mea.
N-am vazut niciodata vreo bataie intre cele doua grupuri, insa tin minte ca, atunci cand se intersectau pe strada, in loc de-un rock-er si-un depeche-ist simteai doi motani gata sa sara, privirile erau elocvente. Erau schimburi de vorbe, barfe intre grupuri, rasete de la departare.
Era batalia pentru decernarea titlurilor de "a mea e muzica" "a ta e o porcarie".
Si da, credeam tare in chestia asta.
Ba chiar recunosc, eu una si-acum le separ. Nu muzica de porcarii, ci rock-ul de depeche.
Bun, acum ca am reconturat atmosfera sa trecem si la fapte.
Pe vremea aia nu era net, erau chioscuri cu ziare, erau reviste cu muzica si, din cand in cand, cu norocul de a-l apuca pe Dumnezeu de mana, cate o vedere sau cate un poster cu muzicienii indragiti. Si le devoram pe toate.
Asa incat, in ziua in care am vazut in vitrina librariei "Nichita Stanescu" o carte numita chiar Rock & Depeche am sarit probabil peste o bataie cardiaca. A doua zi taica-miu mergea sa-mi cumpere minunatia de carte, enervat de entuziasmul meu, cum e el mereu balanta mea emotionala.
Am citit cartea pe repede-inainte.
Din tot entuziasmul inflacarat al fanului care banuieste ca acolo sunt date despre idolii sai, secrete marturisite abia acum, din toate asteptarile astea despre muzica si despre cei 4 D.M. ... nimic.
Am descoperit o cartica slabuta, creata dupa reteta strop de violenta, strop de sex si strop de muzica, strop de idealism, fix toti stropii ce formeaza adolescenta.
O fictiune despre prietenia a doi tineri. A caror singura legatura cu rock-ul sau D.M.-ul era faptul ca erau fani ai celor doua curente.
Deci in mare doi reprezentati ai nostri, ai majoritatii adolescentilor acelui an.
Deci ... o carte cu mare potential de public. Doar pe baza titlului.
Am fost atunci dezamagita, chit ca povestea era draguta si un pic cam roz chiar si pentru naiva de mine. Si l-am tratat pe autor, pe Ioan Mihai Cochinescu drept sarlatan care s-a folosit de trucul cu titlul cu buna stiinta.
Fiindca de vandut stiu sigur ca s-a vandut repede, e drept insa ca nu stiu in cate exemplare fusese tiparita.
Iar de citit o citise cam toata suflarea depeche-ista. Despre cea rock nu am nici pana azi informatii.
Eu insami am primit-o de la o alta fana spre lectura si apoi am imprumutat exemplarul meu altora. Cartea a circulat cu frenezie atunci, prin '93-'94.
Si-am ajuns in cele din urma si la ceea ce vroiam in fapt sa spun.
Ca anii l-au transformat pe "sarlatanul Ioan Mihai Cochinescu" in "autorul vizionar".
Nu mult timp dupa aparitia cartii depeche-istii se trezeau cu pamantul tras de sub picioare, cu un Dave cu plete si comportament de rock-er dupa a zecea bere.
Nu mult timp dupa dihotomia nu-si mai avea sensul, fiindca D.M. virau spre elemente clare de rock.
Iar azi, deci catva timp dupa aparitia cartii, insa definitiile genurilor muzicale nu-si mai au rostul, intr-atat s-au influentat reciproc.
Mai mult insa decat viziunea asta de profet la rece a lui Ioan Mihai Cochinescu ma frapeaza altceva la acea brosurica subtirica, Rock & Depeche.
Cum a reusit sa ramana in amintirile fiecarui depeche-ist ce a citit-o la acea vreme. Cat de mult a insemnat totusi povestea naiva a prieteniei celor doi adolescenti aparent despartiti de mentalitatea la moda ce indica norma de separare intre tineri.
Cum s-a impletit carticica asta banala in insasi adolescenta noastra si a devenit parte din povestea noastra de depeche-isti ce suntem!
Mai vreau !
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
4 comentarii:
Recunosc ca nu am vazut niciodata cartea asta, cu toate ca in acei ani "scanam" cu asiduitate chioscurile si librariile dupa articole si poze cu idolii pop ai acelor vremuri... :-)
Cat despre rivalitatea rock- depeche, am simtit-o, liceean de Calarasi fiind, mai degraba la nivel decent, principial, intrucat - sa nu uitam! - pe atunci stilul de muzica preferat si artistul favorit erau parte din personalitatea oricarui tanar, te defineau intrucatva iar mandria de a afisa aceste preferinte era pe masura!... :)) Tocmai de aceea aceste nostalgice rivalitati, care astazi par de domeniul fantasticului pentru noua generatie de pustani :)))
Revenind la tiparituri, imi amintesc cu drag cum asteptam, lunar sau saptamanal, aparitia unor periodice ca Salut!, Ecran Magazin, Melos, uneori si Bravo nemtesc pentru a gasi pagini si postere cu cei 4 eroi preferati - Depeche Mode!:)Astazi avem de toate, gratie internetului...insa placerea aceea de a descoperi surprize intre pagini s-a dus pe vecie :(
Ionutz.
Foarte emotionante randurile/gandurile tale :) Cartea asta a fost defapt un scenariu de film pe care trebuia sa-l produca Mircea Daneliuc in acei ani, numai ca n-au mai fost bani si chiar el m-a sfatuit o public asa cum era redactata. Nu mi-a trecut prin cap sa scriu intr-un fel sau altul, pur si simplu am scris o poveste foarte foarte simpla (inspirata din fapte reale in mare parte) care are niste eroi adolescenti ai vremurilor de atunci, la doar cativa ani dupa revolutie. Nici prin cap nu-mi trece sa intru in vreo polemica. Mi-a placut atat de mult textul tau, l-ai scris atat de sincer, incat m-ai emotionat, pe bune, mai mult decat orice cronica scrisa in vreo revista literara. Asa ca iti multumesc cu prietenie :) Mihai Cochinescu P.S. Uite aici adresa blogului meu http://mihai.cochinescu.com
Days long gone and lost hot nights...
Niceee! Ce subiect inedit! Trezeste amintiri si nostalgii in suflet.
O amica din Bucuresti imi imprumutase cartea asta, mi se parea scrisa sub forma unui scenariu de film. Acum mi-ati confirmat domnule Mihai!
Ai mare dreptate Mihaela, dincolo de povestea juvenila, era strecurata acea diferenta de perceptie muzicala, care trasa un zid intre cele doua mentalitati aparent antagonice la inceputuri. De fapt, ambele se nascusera din dorinta de nonconformism a unora dintre noi, o iesire din turma.
Citind articolul tau, am simtit pentru o clipa acea melancolie parfumata care iesise prin fereastra memoriei. Multumim din suflet!
Da, imi amintesc si acum numele Nicumic si mai toata povestea, e adevarat foarte slabuta dar savurata in totalitate, ca fan depeche ce eram si inca mai sunt dupa 20 ani :)
Trimiteți un comentariu