Cifra auzita de dimineata la radio : 130 de ploiesteni muscati de caini de la inceputul anului. Abia am dat gata luna ianuarie.
Se pare ca si cainii gandesc cam la fel, dar invers : deja sfarsitul lui ianuaria si abia de-am dat gata 30 de picioare de ploiesteni.
Daca mai aud de ligi de aparare a cainilor ... pun pisicile pe ei !
Egiptul vazut din Romania - sau evolutia unei stiri
Saptamana trecuta, luni
La teve aud o stire mai scurta decat un spot publicitar - in Albania sunt manifestari de strada, 3 oameni impuscati. Un pic socant, totusi, o tara europeana.
In zilele urmatoare ciulesc urechea, nimic despre Albania, manifestatii, morti, nici macar despre Albania, impacari, invieri.
Joi seara
Cu ochii la Gadea pe Antena 3 ma frapeaza o reclama la Egipt. Reclama, absolut superba, mi-e cunoscuta de anul trecut de pe Eurosport. Dar nu-mi amintesc de cand a inceput Antena 3 sa faca reclama la turism, mi se pare ironica optiunea adverstiser-ilor.
Vineri la amiaza
Pe Antena 3 stirile anunta revolte de strada in Egipt. In primul moment cred ca nu am auzit bine si ca in sfarsit s-a reluat firul stirilor despre bietii albanezi.
Cand colo nu, cica acum e Egiptul.
Nu mai inteleg nimic.
Sambata
Pe toate canalele se discuta despre miscarile de strada si protestele violente din Egipt. Ba chiar mai mult, se pare ca revolte sunt in tot Nordul Africii, Tunisia, Algeria, Iordania ...
Ce inseamna dom'le stirile dinamice si informare in timp real, acoperire informationala globala si toate cliseele progresului tehnic de azi ! Carevasazica pleci la inceputul saptamanii cu revolte in Albania si, din una in alta, pana la sfarsitul saptamanii, afli ca revoltele au ajuns in Egipt. Despre cele europene nu ti se mai spune nimic, probabil n-au fost atat de spectaculoase!
Acum partea nasoala e sa zicem pentru cei ce au calatorii de efectuat in zone turbulente. Cam nasol sa te sui in avion catre o tara care mocneste, iar de la teve sa nu afli decat o saptamana mai tarziu. E drept, o sa-mi spuneti, pentru informare avem net-ul.
Totusi, regret stirile comuniste : durau juma de ora, mai putin decat acum, aveam 20 de minute cu tovarasul comandant suprem si tovarasa sa, e drept si asta, insa aveam si 10 minute de externe.
Altfel cum as fi stiut eu de Mobutu Seseseko si de Yasser Arafat si cum ai fi stiut cum arata un arab cu turban in patratele??
Acum avem stiri de o ora, ii vedem (in functie de televiziune) 45 de minute fie pe Gheorghita si oasele Vasilicai, fie pe tovarasul comandant si mini-tovarasul sau, fie pe contestarii tovarasului comandant de tara si nava. Avem 10 minute de publicitate. Si mai avem 5 minute de externe, de unde aflam cum arata o vedeta batuta, un actor la o gala de premiere, un catelus de la Casa Alba.
p.s. revenind un pic la Egipt, cu ocazia revoltelor astora am aflat ca ar exista 500.000 romani acolo. Juma de milion?! S-au dus vremurile cand turcii erau cata frunza, cata iarba, vad ca acum romanii sunt cat buruienile peste tot. Totusi, cum 500.000 romani in Egipt? Unde? Si de ce? Si daca e adevarat, atunci pe cand estimam ca o sa mai avem 500.000 romani ... in Romania?
La teve aud o stire mai scurta decat un spot publicitar - in Albania sunt manifestari de strada, 3 oameni impuscati. Un pic socant, totusi, o tara europeana.
In zilele urmatoare ciulesc urechea, nimic despre Albania, manifestatii, morti, nici macar despre Albania, impacari, invieri.
Joi seara
Cu ochii la Gadea pe Antena 3 ma frapeaza o reclama la Egipt. Reclama, absolut superba, mi-e cunoscuta de anul trecut de pe Eurosport. Dar nu-mi amintesc de cand a inceput Antena 3 sa faca reclama la turism, mi se pare ironica optiunea adverstiser-ilor.
Vineri la amiaza
Pe Antena 3 stirile anunta revolte de strada in Egipt. In primul moment cred ca nu am auzit bine si ca in sfarsit s-a reluat firul stirilor despre bietii albanezi.
Cand colo nu, cica acum e Egiptul.
Nu mai inteleg nimic.
Sambata
Pe toate canalele se discuta despre miscarile de strada si protestele violente din Egipt. Ba chiar mai mult, se pare ca revolte sunt in tot Nordul Africii, Tunisia, Algeria, Iordania ...
Ce inseamna dom'le stirile dinamice si informare in timp real, acoperire informationala globala si toate cliseele progresului tehnic de azi ! Carevasazica pleci la inceputul saptamanii cu revolte in Albania si, din una in alta, pana la sfarsitul saptamanii, afli ca revoltele au ajuns in Egipt. Despre cele europene nu ti se mai spune nimic, probabil n-au fost atat de spectaculoase!
Acum partea nasoala e sa zicem pentru cei ce au calatorii de efectuat in zone turbulente. Cam nasol sa te sui in avion catre o tara care mocneste, iar de la teve sa nu afli decat o saptamana mai tarziu. E drept, o sa-mi spuneti, pentru informare avem net-ul.
Totusi, regret stirile comuniste : durau juma de ora, mai putin decat acum, aveam 20 de minute cu tovarasul comandant suprem si tovarasa sa, e drept si asta, insa aveam si 10 minute de externe.
Altfel cum as fi stiut eu de Mobutu Seseseko si de Yasser Arafat si cum ai fi stiut cum arata un arab cu turban in patratele??
Acum avem stiri de o ora, ii vedem (in functie de televiziune) 45 de minute fie pe Gheorghita si oasele Vasilicai, fie pe tovarasul comandant si mini-tovarasul sau, fie pe contestarii tovarasului comandant de tara si nava. Avem 10 minute de publicitate. Si mai avem 5 minute de externe, de unde aflam cum arata o vedeta batuta, un actor la o gala de premiere, un catelus de la Casa Alba.
p.s. revenind un pic la Egipt, cu ocazia revoltelor astora am aflat ca ar exista 500.000 romani acolo. Juma de milion?! S-au dus vremurile cand turcii erau cata frunza, cata iarba, vad ca acum romanii sunt cat buruienile peste tot. Totusi, cum 500.000 romani in Egipt? Unde? Si de ce? Si daca e adevarat, atunci pe cand estimam ca o sa mai avem 500.000 romani ... in Romania?
Isi mai aminteste careva?
Mie imi plac coincidentele. Si-acum daca tot am dat peste o astfel de coincidenta frumoasa, cum as putea eu sa n-o transform in postare pe blog?
Ieri noapte am motait cu radioul deschis. Cu Wyl fm, desigur. Ii ascult mereu cu surprindere, ma banuiesc de dedublare din pricina radioului asta - difuzeaza fix muzica care-mi place mie, multe cantece care imi sunt dragi si cu care am crescut, de parca eu le-as face play-list-ul, doar ca nu imi amintesc sub nici o forma cand il intocmesc.
Ei, si ieri noapte m-a trezit din somnoreala un alt cantecel uitat, din cele pe care le consideram "usurele" pe cand le ascultam in anii '90 si pe care acum le ascult cu mirare constatand ca ... "nu se mai face muzica asa ca altdata". (se pare ca am ajuns la varsta la care trecutul e ridicat la rang de glorie.)
Iar adineauri am gasit pe blogul lui Eduard un alt cantec dintre nostalgiile mele.
Asa ca nu ma mai abtin si va las si eu cantecelul meu nostalgic de ieri noapte. Sper sa va placa!
Interesant e ca la mine nostalgia se cupleaza cu ritmurile alerte si cu pofta de dans. E clar - toate sunt aiurea la mine!
http://www.youtube.com/watch?v=eBLHGOcv7rw&feature=related
Ieri noapte am motait cu radioul deschis. Cu Wyl fm, desigur. Ii ascult mereu cu surprindere, ma banuiesc de dedublare din pricina radioului asta - difuzeaza fix muzica care-mi place mie, multe cantece care imi sunt dragi si cu care am crescut, de parca eu le-as face play-list-ul, doar ca nu imi amintesc sub nici o forma cand il intocmesc.
Ei, si ieri noapte m-a trezit din somnoreala un alt cantecel uitat, din cele pe care le consideram "usurele" pe cand le ascultam in anii '90 si pe care acum le ascult cu mirare constatand ca ... "nu se mai face muzica asa ca altdata". (se pare ca am ajuns la varsta la care trecutul e ridicat la rang de glorie.)
Iar adineauri am gasit pe blogul lui Eduard un alt cantec dintre nostalgiile mele.
Asa ca nu ma mai abtin si va las si eu cantecelul meu nostalgic de ieri noapte. Sper sa va placa!
Interesant e ca la mine nostalgia se cupleaza cu ritmurile alerte si cu pofta de dans. E clar - toate sunt aiurea la mine!
http://www.youtube.com/watch?v=eBLHGOcv7rw&feature=related
Dragul meu Orange nu e foarte transparent
Eu sunt printre persoanele din pricina carora furnizorii de servicii continuie sa taie padurile - n-am vrut sa renunt la facturile pe hartie.
(cine ma cunoaste stie si problemele cu tehnica pe care le tot am, insa cred ca furnizorul de net nu m-ar intelege daca i-as motiva neplata facturii prin imposibilitatea de a-mi deschide mail-ul).
Astazi insa Orange s-a intrecut pe sine : mi-a trimis doua (2) foi.
Pe cea de-a doua scrie dupa cum urmeaza
"Prin programul Orange Thank You ai cumulat pana in prezent 137 de puncte Thank You, din care ai consumat 137 puncte. Acum ai 0 puncte Thank You pe care le poti folosi dupa regulile acestui program."
Oare or fi vrut sa imi atraga finut atentia ca prea ma infrupt din punctele Thank You? E un mesaj criptat?
Ma tot gandesc de cand am citit foaia si inca nu i-am descifrat intelesul.
(cine ma cunoaste stie si problemele cu tehnica pe care le tot am, insa cred ca furnizorul de net nu m-ar intelege daca i-as motiva neplata facturii prin imposibilitatea de a-mi deschide mail-ul).
Astazi insa Orange s-a intrecut pe sine : mi-a trimis doua (2) foi.
Pe cea de-a doua scrie dupa cum urmeaza
"Prin programul Orange Thank You ai cumulat pana in prezent 137 de puncte Thank You, din care ai consumat 137 puncte. Acum ai 0 puncte Thank You pe care le poti folosi dupa regulile acestui program."
Oare or fi vrut sa imi atraga finut atentia ca prea ma infrupt din punctele Thank You? E un mesaj criptat?
Ma tot gandesc de cand am citit foaia si inca nu i-am descifrat intelesul.
Gandul saptamanii
M-am uitat ieri, pentru a nu mai stiu cata oara, la Stapanul Inelelor. Am sa scriu o data despre trilogia asta, pentru mine e mitologie mai pura decat toate legendele Olimpului.
Insa acum as vrea sa cadeti pe ganduri macar 30 de secunde la una din vorbele lui Gandalf, e o intreaga filosofie de viata aici :
"There was never much hope. Only a fool's hope."
Sa fim nebuni dara, daca e singurul mod de a indrazni!
Insa acum as vrea sa cadeti pe ganduri macar 30 de secunde la una din vorbele lui Gandalf, e o intreaga filosofie de viata aici :
"There was never much hope. Only a fool's hope."
Sa fim nebuni dara, daca e singurul mod de a indrazni!
Zi-mi cum te exprimi, ca tot nu pot sa-ti zic cum esti!
Politia a iesit iarasi la produs bani in marginea trotuarului. Infractorii vanati astazi - cei ce aveau pasageri copii fara centuri de siguranta cuplate.
Normal ca n-am inteles exact care e legea, daca centura e obligatorie si pe locurile din spate, sau daca e obligatorie doar pentru copii. Reportajul era cam haotic.
De fapt la noi asa arata stirile : 75% caterinca si 25% dezinformare. Informatia trebuie intuita, jurnalistii de azi se feresc ca de gripa anagramata sa furnizeze o stire simpla, exacta si utila.
Jurnalistii sunt insa tari in demonstratiile de entertainment, fara vreo utilitate pentru mine, privitor.
Prin urmare am muscat si eu momeala azi si m-am amuzat la stiri (!), iar acum v-o pasez mai departe, sa va amuzati si voi cu un nene din reportajul cu amenzile rutiere :
Reporter: Aveti un copil pe bancheta din spate. Care nu poarta centura. Stiti ce i se poate intampla unui copil daca dumneavoastra puneti o frana brusca?
Infractorul rutier proaspat amendat: ... iiihh, se tranforma in ghiulea!
Curiozitate personala - omul era mucalit?, cinic?, avea o problema de exprimare?, sau era pur si simplu poet?
Cate mistere intr-o singura replica !
Normal ca n-am inteles exact care e legea, daca centura e obligatorie si pe locurile din spate, sau daca e obligatorie doar pentru copii. Reportajul era cam haotic.
De fapt la noi asa arata stirile : 75% caterinca si 25% dezinformare. Informatia trebuie intuita, jurnalistii de azi se feresc ca de gripa anagramata sa furnizeze o stire simpla, exacta si utila.
Jurnalistii sunt insa tari in demonstratiile de entertainment, fara vreo utilitate pentru mine, privitor.
Prin urmare am muscat si eu momeala azi si m-am amuzat la stiri (!), iar acum v-o pasez mai departe, sa va amuzati si voi cu un nene din reportajul cu amenzile rutiere :
Reporter: Aveti un copil pe bancheta din spate. Care nu poarta centura. Stiti ce i se poate intampla unui copil daca dumneavoastra puneti o frana brusca?
Infractorul rutier proaspat amendat: ... iiihh, se tranforma in ghiulea!
Curiozitate personala - omul era mucalit?, cinic?, avea o problema de exprimare?, sau era pur si simplu poet?
Cate mistere intr-o singura replica !
Ploiesti-ul meu personal
joi, 27 ianuarie 2011
Nascuta in Ploiesti, crescuta tot pe-aici, dependenta de Ploiesti. Cu toate astea ...
Acum imi dau seama ca nu pot recomanda nici un locsor din orasul meu.
In urma cu ceva ani frumosi un prieten banatean ma intreba ce vreau sa spun prin "sunt ploiesteanca, desigur!" - sunt mandra de asta sau, din contra, sunt nemultumita?
PARADOX PRIM :
Eram, si am ramas, incantata de orasul meu. Cu toate astea nu pot recomanda nimic de-aici vreunui strain.
PARADOX SECUND :
Pe cand eram mica Ploiesti-ul imi parea mare si important. Si-mi placea asta. Cu cat ... ma maturizez (ce-mi mai plac cuvintele astea eufemistice pentru realitatile incomode) Ploiesti-ul mi se pare mai mic si mai provincial. Si-mi place asta si mai mult.
DECADEREA ORASULUI :
Adevarul e ca Ploiesti-ul e orasul unde nu se intampla niciodata mai nimic, orasul in care oportunitatile nu se inghesuie pe nici o latura : nici oferte de job-uri, nici cine stie ce oferte de petrecere a timpului liber, nici parcuri senzationale, nici privelisti panoramice, nici evenimente culturale.
Maxim 3 concerte pe an, maxim un film rulat pe zi intr-un cinematograf de maxim ger, maxim un meci de baschet pe saptamana si cam atat, maxim un festival de folk pe an.
S-a dus el hipodromul, s-a dus cinematograful plin, o formatie precum Urma tranziteaza cel mult centura Ploiesti-ului in drum catre vreun oras mai mare, mai potent in public si in banet.
DEPERSONALIZAREA GENERALA:
Evolutia obiceiurilor, progresul mentalitatilor, ah, dezvoltarea urbanistica!
Acum o luna de zile mergeam la pas pe strada pe care merg de ani de zile si bagam de seama cate case noi s-au ridicat. Si-mi dadeam seama ca nu imi mai pot aminti nici sub hipnoza probabil care au fost casutele sacrificate, cum aratau ele, cat de degradate erau.
Desi, repet, trec de ani de zile pe-acolo.
Lunar mai dispare cate o casa ce are sigur o poveste, mai dispare cate un barulet, mai da faliment cate un magazin de unde obisnuiam sa-mi cumpar cine stie ce nimic.
Normal, asta se intampla in toata tara, Ploiesti-ul e in tendinte aici, daca la capitolul oportunitati facea nota distincta.
Cu toate astea, sunt atasata de "satucul" meu ca de nici un altul. Si e normal sa fie asa.
Fiecare e atasat de locurile in care a copilarit, de stradutele pe care s-a plimbat in adolescenta. Ne leaga de orasul in care crestem amintirile noastre, stradute banale ce ne spun multe, baruletul unde ne-am imbatat de pomina, clubul in care am dansat de-am uitat de noi, parcul in care ne plimbam de mana cu iubirea cea mare.
Fiecare oras are barulete, multe poate mai alese decat cele de-acasa.
In orice oras gasesti parcuri, multe poate mai impresionante decat cele de-acasa.
Oriunde exista stradute frumoase, multe poate mai pitoresti decat cele de-acasa.
Cu toate astea nici unele nu-s ale noastre, toate sunt straine si ne vor ramane distante.
Singurele locuri personale sunt cele din orasul natal, fiindca le-am individualizat prin intamplarile noastre.
De-asta e trist cand vezi ca s-a inchis si barul unde obisnuiai sa iesi cu colegii, ba chiar acum nu mai exista nici cladirea, s-a demolat casuta pentru o cladire semeata, urata si neutra de birouri.
Si tocmai de-asta e important sa iti pastrezi Ploiesti-ul cu tine, ca nu se stie maine daca il mai poti revedea sau arata altora.
Eu una asa fac. Am si eu, ca fiecare, un Ploiesti personal, numai al meu.
Doar ca Ploiesti-ul meu nu poate fi vandut, inchiriat, demolat : il am in minte.
Ce ziceam la inceput? Ca nu pot recomanda nimic din oraselul meu? Nici nu vreau.
Gasiti-va mai bine orasul vostru personal si, dupa ce l-ati conturat, purtati-l bine cu voi, ca eu n-am de gand sa vi-l imprumut pe al meu !
Acum imi dau seama ca nu pot recomanda nici un locsor din orasul meu.
In urma cu ceva ani frumosi un prieten banatean ma intreba ce vreau sa spun prin "sunt ploiesteanca, desigur!" - sunt mandra de asta sau, din contra, sunt nemultumita?
PARADOX PRIM :
Eram, si am ramas, incantata de orasul meu. Cu toate astea nu pot recomanda nimic de-aici vreunui strain.
PARADOX SECUND :
Pe cand eram mica Ploiesti-ul imi parea mare si important. Si-mi placea asta. Cu cat ... ma maturizez (ce-mi mai plac cuvintele astea eufemistice pentru realitatile incomode) Ploiesti-ul mi se pare mai mic si mai provincial. Si-mi place asta si mai mult.
DECADEREA ORASULUI :
Adevarul e ca Ploiesti-ul e orasul unde nu se intampla niciodata mai nimic, orasul in care oportunitatile nu se inghesuie pe nici o latura : nici oferte de job-uri, nici cine stie ce oferte de petrecere a timpului liber, nici parcuri senzationale, nici privelisti panoramice, nici evenimente culturale.
Maxim 3 concerte pe an, maxim un film rulat pe zi intr-un cinematograf de maxim ger, maxim un meci de baschet pe saptamana si cam atat, maxim un festival de folk pe an.
S-a dus el hipodromul, s-a dus cinematograful plin, o formatie precum Urma tranziteaza cel mult centura Ploiesti-ului in drum catre vreun oras mai mare, mai potent in public si in banet.
DEPERSONALIZAREA GENERALA:
Evolutia obiceiurilor, progresul mentalitatilor, ah, dezvoltarea urbanistica!
Acum o luna de zile mergeam la pas pe strada pe care merg de ani de zile si bagam de seama cate case noi s-au ridicat. Si-mi dadeam seama ca nu imi mai pot aminti nici sub hipnoza probabil care au fost casutele sacrificate, cum aratau ele, cat de degradate erau.
Desi, repet, trec de ani de zile pe-acolo.
Lunar mai dispare cate o casa ce are sigur o poveste, mai dispare cate un barulet, mai da faliment cate un magazin de unde obisnuiam sa-mi cumpar cine stie ce nimic.
Normal, asta se intampla in toata tara, Ploiesti-ul e in tendinte aici, daca la capitolul oportunitati facea nota distincta.
Cu toate astea, sunt atasata de "satucul" meu ca de nici un altul. Si e normal sa fie asa.
Fiecare e atasat de locurile in care a copilarit, de stradutele pe care s-a plimbat in adolescenta. Ne leaga de orasul in care crestem amintirile noastre, stradute banale ce ne spun multe, baruletul unde ne-am imbatat de pomina, clubul in care am dansat de-am uitat de noi, parcul in care ne plimbam de mana cu iubirea cea mare.
Fiecare oras are barulete, multe poate mai alese decat cele de-acasa.
In orice oras gasesti parcuri, multe poate mai impresionante decat cele de-acasa.
Oriunde exista stradute frumoase, multe poate mai pitoresti decat cele de-acasa.
Cu toate astea nici unele nu-s ale noastre, toate sunt straine si ne vor ramane distante.
Singurele locuri personale sunt cele din orasul natal, fiindca le-am individualizat prin intamplarile noastre.
De-asta e trist cand vezi ca s-a inchis si barul unde obisnuiai sa iesi cu colegii, ba chiar acum nu mai exista nici cladirea, s-a demolat casuta pentru o cladire semeata, urata si neutra de birouri.
Si tocmai de-asta e important sa iti pastrezi Ploiesti-ul cu tine, ca nu se stie maine daca il mai poti revedea sau arata altora.
Eu una asa fac. Am si eu, ca fiecare, un Ploiesti personal, numai al meu.
Doar ca Ploiesti-ul meu nu poate fi vandut, inchiriat, demolat : il am in minte.
Ce ziceam la inceput? Ca nu pot recomanda nimic din oraselul meu? Nici nu vreau.
Gasiti-va mai bine orasul vostru personal si, dupa ce l-ati conturat, purtati-l bine cu voi, ca eu n-am de gand sa vi-l imprumut pe al meu !
Evenimentele de pe Facebook - promovare fara folos
luni, 24 ianuarie 2011
Am facut o baie relaxanta intinsa pe-o ora, doua fantezii si trei planuri.
Insa dupa n-am avut ce face si mi-am deschis mail-ul, la orele 22.
Fix cat sa gasesc o invitatie la o seara Depeche Mode intr-un club din Ploiesti pentru seara asta la orele 19.30.
Eu sa lipsesc la o astfel de seara? Nici daca am febra! Cu conditia sa aflu de evenimentul DM macar inainte sa inceapa.
Bun, e foarte utila promovarea evenimentelor prin intermediul fb-ului in contextul in care anuntul vine direct la tine, nu tre' sa-l cauti. Numai ca daca anuntul nu e facut din timp promovarea serveste doar drept motiv de oftica pentru potentialii doritori carora li s-a fluturat pe sub nas ce au pierdut.
Cu atat mai rau pentru clubul cu pricina, au pierdut o dansatoare de Depeche pentru seara asta.
Insa dupa n-am avut ce face si mi-am deschis mail-ul, la orele 22.
Fix cat sa gasesc o invitatie la o seara Depeche Mode intr-un club din Ploiesti pentru seara asta la orele 19.30.
Eu sa lipsesc la o astfel de seara? Nici daca am febra! Cu conditia sa aflu de evenimentul DM macar inainte sa inceapa.
Bun, e foarte utila promovarea evenimentelor prin intermediul fb-ului in contextul in care anuntul vine direct la tine, nu tre' sa-l cauti. Numai ca daca anuntul nu e facut din timp promovarea serveste doar drept motiv de oftica pentru potentialii doritori carora li s-a fluturat pe sub nas ce au pierdut.
Cu atat mai rau pentru clubul cu pricina, au pierdut o dansatoare de Depeche pentru seara asta.
Stire de ultima ora
Pentru ca un cineva anume nu isi mai incape in pene de modestie si n-as vrea sa se umfle in halul asta tocmai din pricina mea, sunt nevoita sa postez vestea asta.
Va anunt ca omuletul de zapada creat ieri a rezistat, spre surprinderea mea, peste noapte.
Ba chiar a rezistat si peste tentatiile cainilor si pisicilor vagaboande din preajma blocului.
Dovada e in stanga, azi pe la orele 13. Intact, cu tot cu caciula, cravata, catarama si frunza, cum a fost dotat.
Din pacate insa am descoperit ca este betiv. L-am gasit cu nasul in zapada, iar dupa ce l-am ridicat n-a stat drept nici macar pentru poza, dupa cum se vede.
Cel putin are ochii mai rotunzi decat ai mei momentan.
Eu una trec la un ceai cald, ceea ce va doresc si voua, daca nu cumva trisati cu un vin fiert la care n-am primit invitatie.
p.s. creatia din chenarul rosu nu imi apartine, rog sa nu ma felicitati. E opera unui artist intr-o devenire continua. De a carui generozitate putem beneficia si noi fiindca am primit acceptul lui de publica pozisoara de fata.
Din pacate artistul normal ca si-a lasat opera incompleta (dupa cum mi-a explicat mie cineva ca obisnuiesc sa procedeze asiaticii si ii multumesc ca mi-a povestit ideea asta), asa incat Omuletul betivan de zapada nu are nume.
Va anunt ca omuletul de zapada creat ieri a rezistat, spre surprinderea mea, peste noapte.
Ba chiar a rezistat si peste tentatiile cainilor si pisicilor vagaboande din preajma blocului.
Dovada e in stanga, azi pe la orele 13. Intact, cu tot cu caciula, cravata, catarama si frunza, cum a fost dotat.
Din pacate insa am descoperit ca este betiv. L-am gasit cu nasul in zapada, iar dupa ce l-am ridicat n-a stat drept nici macar pentru poza, dupa cum se vede.
Cel putin are ochii mai rotunzi decat ai mei momentan.
Eu una trec la un ceai cald, ceea ce va doresc si voua, daca nu cumva trisati cu un vin fiert la care n-am primit invitatie.
p.s. creatia din chenarul rosu nu imi apartine, rog sa nu ma felicitati. E opera unui artist intr-o devenire continua. De a carui generozitate putem beneficia si noi fiindca am primit acceptul lui de publica pozisoara de fata.
Din pacate artistul normal ca si-a lasat opera incompleta (dupa cum mi-a explicat mie cineva ca obisnuiesc sa procedeze asiaticii si ii multumesc ca mi-a povestit ideea asta), asa incat Omuletul betivan de zapada nu are nume.
Snowball fight, holiday feeling, a walk in the park
duminică, 23 ianuarie 2011
Asa a aratat Ploiesti-ul azi dimineata. Eu zic ca frumos.
Am avut parte de doua ore de plimbare prin zapada, vant taios la obraji (ca altceva nu i-am lasat la dispozitie), zapada cazuta din copaci peste capul meu fix cand barfeam eu vremea, zloata pe la traversari si-un pic de viscol.
Am avut si-un moft de a merge pe unde era zapada mai neumblata. Si mi l-am facut. Asa incat pentru prima oara dupa multi ani, din copilarie, am ajuns acasa cu sosetele umede si a trebuit sa-mi plasez cizmele direct sub calorifer. Pana maine se usuca umezeala si se crapa si pielea de atata uscat. Dar cel putin mi-am facut placerea. Ca totusi nu-mi permit sa ma trantesc in zapada. Desi as vrea.
Am avut parte si de-un omulet de zapada cu echipament complet si cu un strop de culoare, ba chiar si cu centura la catarama. Da' nu pot demonstra ca nu mint fiindca n-am acceptul autorului sa ii postez opera. Am doar acceptul de a-l lauda, ca de obicei.
Am avut parte pe drumul de intoarcere, pe la inserat, si de-o iluzie cu sunete de sanie cu clopotei. Era doar viscolul, desi daca vedeti vreo sanie trasa de cai sa-mi ziceti, ma inscriu pentru o plimbare.
Intr-un cuvant, am avut parte de multe azi. Sper ca drept urmare sa nu am parte si de-o raceala. Sa nu ma intrebati apoi de la ce mi s-a tras.
Voua cum v-o fi fost zilele astea?
p.s. daca titlul vi s-a parut foarte dulceag in formulez si in romana : Tablou de iarna ploiesteana - romantism si caini vagabonzi.
Sunt singura care nu intelege ce e si ce vrea Twitter?
De felul meu nu le am cu concizia. Asa incat daca vine vorba de mess dau din colt in colt, desi cf? brb sau te poop pot sa scriu si eu.
Insa Twitter-ul zau daca il inteleg.
Ma simt si destul de nasol marturisind ca nivelul meu de inteligenta nu atinge pragul ciripelilor.
Ieri seara m-am uitat din nou la Stapanul Inelelor si ah, norocul de a gasi pe cineva asemeni tie ! Brusc m-am simtit mangaiata in inadaptabilitatea mea de a spune lucruri concis : in lumea entilor m-as simti ca pisica pe sifonier.
In momentul Divanului, Arbore-barbos rosteste ideea ce ce imi poate servi drept motto : "And we never say anything unless it is worth taking a long time to say".
Asa ca, dupa cf si inainte sa va poopati mai spuneti si cate ceva care sa merite timpul de a fi spus !
Insa Twitter-ul zau daca il inteleg.
Ma simt si destul de nasol marturisind ca nivelul meu de inteligenta nu atinge pragul ciripelilor.
Ieri seara m-am uitat din nou la Stapanul Inelelor si ah, norocul de a gasi pe cineva asemeni tie ! Brusc m-am simtit mangaiata in inadaptabilitatea mea de a spune lucruri concis : in lumea entilor m-as simti ca pisica pe sifonier.
In momentul Divanului, Arbore-barbos rosteste ideea ce ce imi poate servi drept motto : "And we never say anything unless it is worth taking a long time to say".
Asa ca, dupa cf si inainte sa va poopati mai spuneti si cate ceva care sa merite timpul de a fi spus !
Flashback Clisee voalate din Epoca de Aur si anii tranzitiei
marți, 18 ianuarie 2011
In seara asta am fost la o noua expozitie fotografica. Iar de data asta chiar am vazut si fotografiile.
Vernisajul expozitiei a avut loc la Muzeul de Istorie si Arheologie. Pentru mine a fost prima oara cand am intrat in cladirea asta, insa am intentia sa revin. Mi-a placut si expozitia, mi-a placut si cladirea, merita sa-mi cunosc si eu un pic orasul.
Flashback- Clișee voalate din Epoca de Aur și anii tranziției
O expozitie a lui Florin Andreescu expunind exclusiv fotografii alb-negru din perioada '75-'95 spune afisul. Desi toate par mai vechi, o data prin cromatica, apoi prin ... nu stiu cum sa numesc senzatia.
Mai bine Sa o luam cu inceputul. ORGANIZAREA. foarte buna, sala Muzeului de Istorie este suficient de incapatoare, suficient de luminata, suficient de eleganta incat sa fie o gazda excelenta pentru o expozitie foto. Si in afara de multimea de fotografi si cameramani veniti sa puna in imagini vernisajul in sine, publicul expozitiei chiar s-a miscat de la o fotografie la alta, asa incat toate au putut fi vazute fara aglomeratie, fara inghesuiala.
In afara de imaginile propriu-zise, colturile camerei erau amenajate drept mini-muzee ale aparatelor cu rol-film, ale afiselor expozitiilor acelor ani, ale cartilor dupa care probabil unii au invatat teoria artei fotografice (fiindca esenta nu se invata de nicaieri), ale plicurilor de hartie foto Azo-Mures... Multa nostalgie pur si simplu doar in aceste serii expuse. E prima oara cand am vazut un film de 16 mm.
FOTOGRAFIILE. expuse erau foarte unitare, chiar intristator de unitare. Fiindca toate degajau aceeasi saracie si mizerie, fie ca era un cabinet veterinar din anii '80, fie o culegere a verzei, fie un tuns in fata casei, fie un spalat al rufelor in curte.
Fotografiile sunt toate in format mare, gen tablou, unele sunt colaje de-a dreptul, altele sunt postere aproape.
Alb-negrul isi releva insa inca o data valentele artistice si toate fotografiile sunt foarte expresive.
Am apreciat faptul ca aproape toate fotografiile aveau legenda, data, locul si numele fotografiei.
E drept ca unele imagini nu mi-au spus nimic, nu sunt familiarizata cu ceea ce a insemnat Equinox pentru Ploiesti, nu stiu cine a fost Nino Stratan.
E drept ca imaginile de la balciul din Adjud, destul de multe, nu mi-au spus nimic, fiindca nu e o lume care sa ma atraga.
Insa am gasit destule fotografii care m-au atins.
Cateva tocmai fiindca sunt imagini din Ploiesti-ul pe care eu nu l-am mai prins.
Cred ca din randul lor mi-am ales imaginea preferata - o straduta de pavate cu case micute intr-o lumina calda si generoasa,undeva in spatele Catedralei, un Ploiesti patriarhal pe care il ador.
Din pacate nici una din imaginile din Ploiesti nu purta denumirea strazii sau macar a zonei unde fusese luata, iar eu una chiar as fi vrut sa stiu (inutila cunoasterea, dar asta-s eu).
Al doilea motiv pentru care mi-a placut expozitia e unul pur contextual. In general ma deranjeaza sa vad cum (in cinematografie mai ales) e atat de exploatata tematica comunista.
In cazul de fata insa autorul este perfect acoperit: este ploiestean si si-a inceput cariera de artist fotograf inca din acele vremuri.
In plus, ma gasesc intr-o perioada in care, indiferent ce mi-as propune eu, toate lecturile si vizionarile de filme o cotesc inspre tema comunismului, deci cumva sunt intr-o completare binevenita.
Daca as fi profesoara de istorie, mi-as tine o ora aici, la expozitie, ar fi mai utila decat multe vorbe. Imaginea cu ALIMENTARA in care aveam o coada la un galantar gol complet e tipica pentru "epoca de aur", insa din cand in cand ea trebuie expusa mare, pentru aducere aminte. Sau pentru cunoastere, in cazul liceenilor.
Ce este frapant insa si groaznic de trist din expozitia aceasta e ca nu exista nici o ruptura practic intre comunism si capitalism, imaginile ne demonstreaza ca ceea ce numim "inainte" si "dupa" ('89) sunt in mare parte clisee induse de etichetele ideologice, care, la urma urmelor, valoreaza cam doi bani. Excelenta alaturarea a doua fotografii : intre resemnarea trista a babutei dintr-o casa de tara saracaciosa de prin '83 (parca) si disperarea surda a unui bolnav de pe patul unui spital de prin '93 (parca) nu e nici o diferenta; regimul o fi trecut, dar viata oamenilor nu se miscase cu un bob, istoria nu ajunsese pana in subsolul societatii - acolo tot saracia si mizeria erau conducatorii.
In fapt, cred ca dupa seria cu Ploiesti-ul, aceasta serie a portretelor oamenilor simpli mi-a placut cel mai mult.
Una din cele mai simpatice fotografii este cea a unui individ voios, imbracat jerpelit, in parcul din fata Casei Albe, langa alti doi jerpeliti hlizindu-se inspre el si elanul sau - omul tocmai rupea o poza a tovarasului. Oamenii atat de saracacios si de subtire imbracati ... am ramas uimita cand am citit decembrie 1989. Tre' sa fi fost o iarna tare blanda cu temperaturile.
NEDUMERIRILE. As vrea sa stiu unde se afla regiunea Zeletin (una din cele fotografiate). Asta e usor de aflat.
Apoi as fi vrut sa stiu cum de a fost posibila poza cu minerii din '91, ingrozitoare poza, foarte multa forta bruta degajata. Mareea minerilor cu bate si topoare trecand pe langa un fotograf cu obiectiv fara sa ii sparga aparatul...
As fi vrut sa stiu numele si zona tuturor imaginilor din Ploiesti.
Si as fi vrut sa stiu tare mult de ce pe tablourile cu panorame ale Ploiesti-ului anilor '70 ? '80 sta scris COLECTIA ALEXCOLOR.
Presupun ca fotografiile de la aceasta expozitie pot fi incadrate la reportaj. Presupun si ca pana si astazi se pot lua o groaza de imagini ale saraciei, multe sunt neschimbate. Insa o alta parte sunt pierdute pentru totdeauna : arhitectura veche, balciurile, mineriadele (din fericire). Poate ca si de-asta fotografiile din Flashback mi-au placut atat si mi s-au parut atat de expresive.
In alocutiunea de la vernisaj autorul, Florin Andreescu, le-a multumit parintilor care ii reprosau in tinerete ca fotografia are sa-l piarda.
Pana la urma fotografia nu numai ca nu l-a pierdut, din contra si chiar mai important, fotografia a castigat pentru noi, privitorii, existenta lucrurilor trecute.
Vernisajul expozitiei a avut loc la Muzeul de Istorie si Arheologie. Pentru mine a fost prima oara cand am intrat in cladirea asta, insa am intentia sa revin. Mi-a placut si expozitia, mi-a placut si cladirea, merita sa-mi cunosc si eu un pic orasul.
Flashback- Clișee voalate din Epoca de Aur și anii tranziției
O expozitie a lui Florin Andreescu expunind exclusiv fotografii alb-negru din perioada '75-'95 spune afisul. Desi toate par mai vechi, o data prin cromatica, apoi prin ... nu stiu cum sa numesc senzatia.
Mai bine Sa o luam cu inceputul. ORGANIZAREA. foarte buna, sala Muzeului de Istorie este suficient de incapatoare, suficient de luminata, suficient de eleganta incat sa fie o gazda excelenta pentru o expozitie foto. Si in afara de multimea de fotografi si cameramani veniti sa puna in imagini vernisajul in sine, publicul expozitiei chiar s-a miscat de la o fotografie la alta, asa incat toate au putut fi vazute fara aglomeratie, fara inghesuiala.
In afara de imaginile propriu-zise, colturile camerei erau amenajate drept mini-muzee ale aparatelor cu rol-film, ale afiselor expozitiilor acelor ani, ale cartilor dupa care probabil unii au invatat teoria artei fotografice (fiindca esenta nu se invata de nicaieri), ale plicurilor de hartie foto Azo-Mures... Multa nostalgie pur si simplu doar in aceste serii expuse. E prima oara cand am vazut un film de 16 mm.
FOTOGRAFIILE. expuse erau foarte unitare, chiar intristator de unitare. Fiindca toate degajau aceeasi saracie si mizerie, fie ca era un cabinet veterinar din anii '80, fie o culegere a verzei, fie un tuns in fata casei, fie un spalat al rufelor in curte.
Fotografiile sunt toate in format mare, gen tablou, unele sunt colaje de-a dreptul, altele sunt postere aproape.
Alb-negrul isi releva insa inca o data valentele artistice si toate fotografiile sunt foarte expresive.
Am apreciat faptul ca aproape toate fotografiile aveau legenda, data, locul si numele fotografiei.
E drept ca unele imagini nu mi-au spus nimic, nu sunt familiarizata cu ceea ce a insemnat Equinox pentru Ploiesti, nu stiu cine a fost Nino Stratan.
E drept ca imaginile de la balciul din Adjud, destul de multe, nu mi-au spus nimic, fiindca nu e o lume care sa ma atraga.
Insa am gasit destule fotografii care m-au atins.
Cateva tocmai fiindca sunt imagini din Ploiesti-ul pe care eu nu l-am mai prins.
Cred ca din randul lor mi-am ales imaginea preferata - o straduta de pavate cu case micute intr-o lumina calda si generoasa,undeva in spatele Catedralei, un Ploiesti patriarhal pe care il ador.
Din pacate nici una din imaginile din Ploiesti nu purta denumirea strazii sau macar a zonei unde fusese luata, iar eu una chiar as fi vrut sa stiu (inutila cunoasterea, dar asta-s eu).
Al doilea motiv pentru care mi-a placut expozitia e unul pur contextual. In general ma deranjeaza sa vad cum (in cinematografie mai ales) e atat de exploatata tematica comunista.
In cazul de fata insa autorul este perfect acoperit: este ploiestean si si-a inceput cariera de artist fotograf inca din acele vremuri.
In plus, ma gasesc intr-o perioada in care, indiferent ce mi-as propune eu, toate lecturile si vizionarile de filme o cotesc inspre tema comunismului, deci cumva sunt intr-o completare binevenita.
Daca as fi profesoara de istorie, mi-as tine o ora aici, la expozitie, ar fi mai utila decat multe vorbe. Imaginea cu ALIMENTARA in care aveam o coada la un galantar gol complet e tipica pentru "epoca de aur", insa din cand in cand ea trebuie expusa mare, pentru aducere aminte. Sau pentru cunoastere, in cazul liceenilor.
Ce este frapant insa si groaznic de trist din expozitia aceasta e ca nu exista nici o ruptura practic intre comunism si capitalism, imaginile ne demonstreaza ca ceea ce numim "inainte" si "dupa" ('89) sunt in mare parte clisee induse de etichetele ideologice, care, la urma urmelor, valoreaza cam doi bani. Excelenta alaturarea a doua fotografii : intre resemnarea trista a babutei dintr-o casa de tara saracaciosa de prin '83 (parca) si disperarea surda a unui bolnav de pe patul unui spital de prin '93 (parca) nu e nici o diferenta; regimul o fi trecut, dar viata oamenilor nu se miscase cu un bob, istoria nu ajunsese pana in subsolul societatii - acolo tot saracia si mizeria erau conducatorii.
In fapt, cred ca dupa seria cu Ploiesti-ul, aceasta serie a portretelor oamenilor simpli mi-a placut cel mai mult.
Una din cele mai simpatice fotografii este cea a unui individ voios, imbracat jerpelit, in parcul din fata Casei Albe, langa alti doi jerpeliti hlizindu-se inspre el si elanul sau - omul tocmai rupea o poza a tovarasului. Oamenii atat de saracacios si de subtire imbracati ... am ramas uimita cand am citit decembrie 1989. Tre' sa fi fost o iarna tare blanda cu temperaturile.
NEDUMERIRILE. As vrea sa stiu unde se afla regiunea Zeletin (una din cele fotografiate). Asta e usor de aflat.
Apoi as fi vrut sa stiu cum de a fost posibila poza cu minerii din '91, ingrozitoare poza, foarte multa forta bruta degajata. Mareea minerilor cu bate si topoare trecand pe langa un fotograf cu obiectiv fara sa ii sparga aparatul...
As fi vrut sa stiu numele si zona tuturor imaginilor din Ploiesti.
Si as fi vrut sa stiu tare mult de ce pe tablourile cu panorame ale Ploiesti-ului anilor '70 ? '80 sta scris COLECTIA ALEXCOLOR.
Presupun ca fotografiile de la aceasta expozitie pot fi incadrate la reportaj. Presupun si ca pana si astazi se pot lua o groaza de imagini ale saraciei, multe sunt neschimbate. Insa o alta parte sunt pierdute pentru totdeauna : arhitectura veche, balciurile, mineriadele (din fericire). Poate ca si de-asta fotografiile din Flashback mi-au placut atat si mi s-au parut atat de expresive.
In alocutiunea de la vernisaj autorul, Florin Andreescu, le-a multumit parintilor care ii reprosau in tinerete ca fotografia are sa-l piarda.
Pana la urma fotografia nu numai ca nu l-a pierdut, din contra si chiar mai important, fotografia a castigat pentru noi, privitorii, existenta lucrurilor trecute.
Ziua de ieri - progresul meu sentimental
luni, 17 ianuarie 2011
Ieri seara m-am uitat la snooker pe Eurosport. Pentru prima oara o finala exclusiv asiatica intr-un sport inventat de ofiterii armatei Marii Britanii stationati prin coloniile asiatice. Ding Jung Hui contra lui Marco Fu.
Snooker-ul e sportul la care privitul poate avea unul din cele doua efecte : fie te relaxeaza scotindu-te din ritmul cotidian nebunesc, fie te innebuneste bagindu-te intr-un ritm lesinant de relaxat.
Mie una imi place snooker-ul, insa ieri seara n-am vazut mai nimic din meci, n-am avut ochi decat pentru Marco Fu.
Daca maine il intalnesc in statia de autobuz m-am fericit cu o indragostire.
Tipul asta nu numai ca e foarte aratos si are unele din cele mai fine trasaturi pe care le-am vazut; tipul asta are exact atitudinea dupa care ar trebui croiti barbatii.
In plus, se comporta ca un lord, are o tinuta impecabila, e elegant, retinut, discret.
Ce sa mai, ironia postmodernismului ne demonstreaza cum lordul englez in maniere si tinuta e intruchipat de un asiatic din Hong-Kong.
Ma uitam ca a pierdut meciul cu 10 la 4 insa la final a afisat un zambet perfect, a tinut nasul pe sus, si-a felicitat adversarul, cu mandria tipica asiaticilor.
La final a mai spus si cateva cuvinte intr-o engleza foarte sarmanta.
E drept ca protocolul semi-oficial al snooker-ului impune astfel de comportament si tinuta, insa pe de alta parte il avem pe Roonie O'Sullivan caruia ii reuseste demonstratia descendentei omului din maimuta. Asa ca la urma urmei tot la optiunea individuala se rezuma si atitudinea jucatorului de snooker.
Unde n-am intalni sportivi romani precum Marco Fu?
Ma declar sedusa de exoticul Fu, desi, paradoxal, asiaticii ma lasa rece.
Hai ca fac progrese, poate in cele din urma ajung sa ma si indragostesc. Si eu precum Tony Curtis.
Snooker-ul e sportul la care privitul poate avea unul din cele doua efecte : fie te relaxeaza scotindu-te din ritmul cotidian nebunesc, fie te innebuneste bagindu-te intr-un ritm lesinant de relaxat.
Mie una imi place snooker-ul, insa ieri seara n-am vazut mai nimic din meci, n-am avut ochi decat pentru Marco Fu.
Daca maine il intalnesc in statia de autobuz m-am fericit cu o indragostire.
Tipul asta nu numai ca e foarte aratos si are unele din cele mai fine trasaturi pe care le-am vazut; tipul asta are exact atitudinea dupa care ar trebui croiti barbatii.
In plus, se comporta ca un lord, are o tinuta impecabila, e elegant, retinut, discret.
Ce sa mai, ironia postmodernismului ne demonstreaza cum lordul englez in maniere si tinuta e intruchipat de un asiatic din Hong-Kong.
Ma uitam ca a pierdut meciul cu 10 la 4 insa la final a afisat un zambet perfect, a tinut nasul pe sus, si-a felicitat adversarul, cu mandria tipica asiaticilor.
La final a mai spus si cateva cuvinte intr-o engleza foarte sarmanta.
E drept ca protocolul semi-oficial al snooker-ului impune astfel de comportament si tinuta, insa pe de alta parte il avem pe Roonie O'Sullivan caruia ii reuseste demonstratia descendentei omului din maimuta. Asa ca la urma urmei tot la optiunea individuala se rezuma si atitudinea jucatorului de snooker.
Unde n-am intalni sportivi romani precum Marco Fu?
Ma declar sedusa de exoticul Fu, desi, paradoxal, asiaticii ma lasa rece.
Hai ca fac progrese, poate in cele din urma ajung sa ma si indragostesc. Si eu precum Tony Curtis.
Ziua de azi - progresul meu intelectual
Mi-a fost destul de productiva ziua de azi, mi-am mai exersat si eu neuronii un pic.
Am invatat si am citit vreo cateva lucrusoare tare interesante.
Mai intai am aflat de la radio ca azi a fost Blue Monday si acum stiu si ce inseamna. Daca vreti sa radeti un pic de cercetatorii britanici gasiti aici pe Wikipedia ce inseamna Blue Monday si cum se calculeaza.
La cate inutilitati ocupa mintile cercetatorilor britanici cred ca asta mi-e menirea, la ei am sa ajung in topul profesional!
Apoi am citit ca de obicei inca o cronica a unui film pe care nu am de gand sa il vad si cu ocazia asta am aflat si termenul Heist.
Dupa aceea am avut parte de un articol despre simbolismul cravatei, foarte interesant, din seria celor care imi plac mie atat de mult : aflu lucruri pe care nu le stiam si mai dibuiesc o portie din ironia neabatuta a istoriei.
Iar adineauri am terminat de citit o alta cronica faina de film, dintre cele amuza si explica in acelasi timp.
Ma simt destul de castigata pe ziua de azi. In ciuda lui Blue Monday.
Totusi : pe cat sa pariez ca in cateva luni n-am sa-mi mai amintesc ce inseamna Heist?
Am invatat si am citit vreo cateva lucrusoare tare interesante.
Mai intai am aflat de la radio ca azi a fost Blue Monday si acum stiu si ce inseamna. Daca vreti sa radeti un pic de cercetatorii britanici gasiti aici pe Wikipedia ce inseamna Blue Monday si cum se calculeaza.
La cate inutilitati ocupa mintile cercetatorilor britanici cred ca asta mi-e menirea, la ei am sa ajung in topul profesional!
Apoi am citit ca de obicei inca o cronica a unui film pe care nu am de gand sa il vad si cu ocazia asta am aflat si termenul Heist.
Dupa aceea am avut parte de un articol despre simbolismul cravatei, foarte interesant, din seria celor care imi plac mie atat de mult : aflu lucruri pe care nu le stiam si mai dibuiesc o portie din ironia neabatuta a istoriei.
Iar adineauri am terminat de citit o alta cronica faina de film, dintre cele amuza si explica in acelasi timp.
Ma simt destul de castigata pe ziua de azi. In ciuda lui Blue Monday.
Totusi : pe cat sa pariez ca in cateva luni n-am sa-mi mai amintesc ce inseamna Heist?
Iar m-am facut verde de ciuda - am ratat si ideea asta
duminică, 16 ianuarie 2011
Traim intr-o lume haioasa, daca o privim cu umor. Daca o privim rational si serios s-ar putea sa fie usor tragica lumea, dar acum fiecare cu privirea sa.
Eu am ales sa rad mioritic de stirile aiuristice. Din seria lor e si asta.
Numitului Regele tiganilor Cioaba i-a venit ideea magica : simpla si inventiva, din alea de nu-mi vin mie vreodata, fir-as sa fiu de complexa !
Tot e Sibiul un oras vizitat de straini, tot are el o casa interesanta, tot e comunitatea lui saraca, tot n-ar da el din tescherea pentru comunitatea lui.
Asa ca s-o dat anuntul : casa numitului Rege Cioaba trece la regimul de muzeu, devine obiectiv de vizitat.
L-am si vazut la tivi exersandu-si abilitatile de ghid, tre' sa recunosc fara vreo ironie ca omul era chiar credibil in postura aceasta - spunea cateva cuvinte despre cate un tablou, prezenta istoricul unui alt ceaun aflat de generatii in familia lor etc
Planul de afacere e chiar serios, intentioneaza sa exploateze toate aspectele culturii tiganesti : sa-si deschida si un restaurant cu mancaruri gatite traditional si numit (cam netraditional de data asta) "Casa di Cioaba" sau "A la Cioaba" , sa le ofere clientilor atmosfera muzicii lautaresti cu muzicantii lor.
Reprezentantii agentiilor de turism se declarau incantati de idee.
Lucru perfect de inteles daca luam in calcul fascinatia (distanta a) strainilor pentru tigani.
Revenind la ciuda mea, ma tot oftic, vorba Colegului, cum de nu-mi vine si mie o idee din asta banala. In cazul de fata de pilda taica-miu imi tot zice de ani buni "ce ai de gand sa faci cu atatea carti, mai arunca din reviste, la ce-ti mai trebuie si papucii astia, iar ti-ai luat o esarfa, unde le mai pui, tu nu vezi ca la noi arata ca la muzeu?".
Om destept taica-miu, da' prea retinut: trebuia sa-si duca judecata pana la capat. Eu nu facusem decat sa ma simt nasol cand imi zisese asta in loc sa sesisez oportunitatea de afacere cu taxele de vizitare la muzeu.
Eu am ales sa rad mioritic de stirile aiuristice. Din seria lor e si asta.
Numitului Regele tiganilor Cioaba i-a venit ideea magica : simpla si inventiva, din alea de nu-mi vin mie vreodata, fir-as sa fiu de complexa !
Tot e Sibiul un oras vizitat de straini, tot are el o casa interesanta, tot e comunitatea lui saraca, tot n-ar da el din tescherea pentru comunitatea lui.
Asa ca s-o dat anuntul : casa numitului Rege Cioaba trece la regimul de muzeu, devine obiectiv de vizitat.
L-am si vazut la tivi exersandu-si abilitatile de ghid, tre' sa recunosc fara vreo ironie ca omul era chiar credibil in postura aceasta - spunea cateva cuvinte despre cate un tablou, prezenta istoricul unui alt ceaun aflat de generatii in familia lor etc
Planul de afacere e chiar serios, intentioneaza sa exploateze toate aspectele culturii tiganesti : sa-si deschida si un restaurant cu mancaruri gatite traditional si numit (cam netraditional de data asta) "Casa di Cioaba" sau "A la Cioaba" , sa le ofere clientilor atmosfera muzicii lautaresti cu muzicantii lor.
Reprezentantii agentiilor de turism se declarau incantati de idee.
Lucru perfect de inteles daca luam in calcul fascinatia (distanta a) strainilor pentru tigani.
Revenind la ciuda mea, ma tot oftic, vorba Colegului, cum de nu-mi vine si mie o idee din asta banala. In cazul de fata de pilda taica-miu imi tot zice de ani buni "ce ai de gand sa faci cu atatea carti, mai arunca din reviste, la ce-ti mai trebuie si papucii astia, iar ti-ai luat o esarfa, unde le mai pui, tu nu vezi ca la noi arata ca la muzeu?".
Om destept taica-miu, da' prea retinut: trebuia sa-si duca judecata pana la capat. Eu nu facusem decat sa ma simt nasol cand imi zisese asta in loc sa sesisez oportunitatea de afacere cu taxele de vizitare la muzeu.
Hai sa fim sinceri, ca suntem mai simpatici
Din seria statisticilor care ne confirma ca suntem exact asa cum stiam si noi ca suntem: cica in Romania se citeste, scuze, se cumpara anual o singura carte pe cap de locuitor, spre deosebire de Polonia sau Cehia (probabil am sa incetez sa confund tarile astea doua dupa ce am sa le vizitez)unde se citesc, scuze, cumpara anual cate 10 carti pe cap de locuitor.
Stirea a fost urmata firesc de reportajul aferent printre trecatorii de pe bulevard. O minunata, una din doamnele intervievate a raspuns candid :
"anul trecut nu am mai cumparat decat o carte, una din alea de pus in biblioteca".
Stirea a fost urmata firesc de reportajul aferent printre trecatorii de pe bulevard. O minunata, una din doamnele intervievate a raspuns candid :
"anul trecut nu am mai cumparat decat o carte, una din alea de pus in biblioteca".
Incadrare juridica dependenta de incadrarea lingvistica
Ce ti-e si cu corectitudinea asta politic-lingvistica! Din pricina ei ajung bietii oameni sa fie gresit incadrati juridic!
Stirea la radio suna mai precis decat suna aici, cu nume si localitati: individul X, din localitatea Y, membru al partidului Z (serios ca nu am de gand sa va ofer o ecuatie) a fost trimis in judecata si exclus din partid.
Capul de acuzare? Trafic de persoane.
Cica nenea politicianul mergea in baruri unde facea cunostinta cu domnisoare carora le platea consumatia, cu care si dansa, cu care se si culca. Apoi, sub pretextul ca le ofera un loc de munca in Grecia, le trimitea acolo si le obliga in fapt sa se prostitueze.
Acum pararea mea e ca omul le-a schimbat locul de munca, nu si incadrarea. Politicianul n-a facut decat sa mute niste prostituate din Romania in Grecia.
Caz in care, dupa parerea mea, ar trebui sa fie pus sub acuzare pentru subminarea economiei nationale! Lucru nasol rau pe vremurile astea.
Stirea la radio suna mai precis decat suna aici, cu nume si localitati: individul X, din localitatea Y, membru al partidului Z (serios ca nu am de gand sa va ofer o ecuatie) a fost trimis in judecata si exclus din partid.
Capul de acuzare? Trafic de persoane.
Cica nenea politicianul mergea in baruri unde facea cunostinta cu domnisoare carora le platea consumatia, cu care si dansa, cu care se si culca. Apoi, sub pretextul ca le ofera un loc de munca in Grecia, le trimitea acolo si le obliga in fapt sa se prostitueze.
Acum pararea mea e ca omul le-a schimbat locul de munca, nu si incadrarea. Politicianul n-a facut decat sa mute niste prostituate din Romania in Grecia.
Caz in care, dupa parerea mea, ar trebui sa fie pus sub acuzare pentru subminarea economiei nationale! Lucru nasol rau pe vremurile astea.
Alta nedumerire de-a mea, una bancara azi
vineri, 14 ianuarie 2011
De felul meu sunt cam nedusa la biserica, nedusa la teatru, nedusa la restaurant, in general deci nedusa. Desi afirmatia ar putea fi contrazisa de un test psihologic.
Astazi am avut o portie de nervi din pricina neducerii mele la banca : nu stiam cum se procedeaza cu extrasul si am avut nevoie de ajutorul unei functionare.
Dumnezeule, cum se pot stramba femeile astea timp de opt ore?
Si lor nu le-as spus nimeni cand erau mici ca risca sa ramana asa?
Imi si imaginez cum arata reactia de partea cealalta :
a venit astazi o imbecila si m-a deranjat in timp ce capsam doua foi ca vrea un extras de cont. Prima oara nici nu i-am raspuns, dar a insitat.
Astazi am avut o portie de nervi din pricina neducerii mele la banca : nu stiam cum se procedeaza cu extrasul si am avut nevoie de ajutorul unei functionare.
Dumnezeule, cum se pot stramba femeile astea timp de opt ore?
Si lor nu le-as spus nimeni cand erau mici ca risca sa ramana asa?
Imi si imaginez cum arata reactia de partea cealalta :
a venit astazi o imbecila si m-a deranjat in timp ce capsam doua foi ca vrea un extras de cont. Prima oara nici nu i-am raspuns, dar a insitat.
Expozitia pe care am ratat-o desi am bifat-o
joi, 13 ianuarie 2011
Asta seara a avut loc un vernisaj foto la noi in orasel. Cum intamplarile cu tenta culturala sunt atat de rare din pacate in Ploiesti, incerc sa nu ratez prea multe.
In special la expozitiile foto imi face placere sa merg, fiindca sunt mare iubitoare de imagini statice, cu magice puteri de miscare ... in privitor.
Asa incat imi trecusem cu "musai" pe lista vernisajul expozitiei "Jurnal de Calatorie" organizata in foaierul Teatrului Toma Caragiu. Cu atat mai mult cu cat sunt o creatura cu dor de duca eu insami. Doar ca socoteala de-acasa nu s-a potrivit cu cea din foaier.
Am si fost da'n acelasi timp nici n-am fost la expozitie.
Adica am ajuns acolo la timp, asta insemnand cinci minute inaintea orelor 18 de "incepere".
Si spre surprinderea mea am descoperit un hol arhiplin cu liceeni (purtau toti aceeasi uniforma). Frumosi si frematatori ca toti cei de varsta lor, insa mult prea multi pentru o expozitie foto care cerea un spatiu de expunere si o distanta pentru vizibilitate.
Si mai ales mult prea statici : fiecare grupusor parea ca isi alesese un panou cu fotografii in dreptul careia sa stea de vorba(cu dosul la imagini). Nu se putea circula decat cu greu printre ei si oricum fotografiile ajungeau sa fie privite din lateral, de unde gaseai un coltisor liber.
Al doilea motiv de discofort pentru mine este unul intalnit in fapt si la vernisajul de anul trecut a Foto Clubului Ploiesti - la expozitiile cu autori multipli e de dorit ca in dreptul fiecarei fotografii (sau al panoului, daca e dedicat unui singur fotograf) sa fie trecut numele autorului. E o chestie de respect pentru creatorii respectivi.
Din pacate nici in seara asta nu mi-am putut da seama la toate fotografiile cui apartineau, nu aveau nici o legenda.
Iar a treia remarca "indispusa" este legata de neuniformitatea prezentarii fotografiilor.
Am fost si anul trecut la evenimentul lansarii clubului de fotografie Coket si ramasesem foarte placut impresionata de maniera eleganta de expunere a imaginilor.
Anul acesta insa doar o parte din fotografii erau expuse tot atat de elegant, in vreme ce restul erau total neingrijit expuse, de parca nu ar mai fi fost timp sa fie la fel puse in valoare toate.
Din cate se vede nu spun nimic despre fotografiile propriu-zise pentru simplul fapt ca nu le-am prea vazut.
Am stat acolo circa 10 minute, nu am asistat nici macar la discursurile organizatorilor expozitiei, desi cateva vorbe despre intentiile si contextul si povestea unei expozitii mi se par binevenite oricand.
Am avut vreme in cele 10 minute numai pentru a culege cele trei minusuri organizatorice de mai sus.
Iar pentru a culege impresiile si despre fotografiile expuse mi-am rezervat o a doua vizita la "Jurnal de Calatorie", intr-o zi mai neaglomerata. N-am avut rabdare in seara asta sa astept pana se mai elibera un pic spatiul. (Mi-am mai taiat o calitate din lista, obisnuiam sa zic ca sunt macar rabdatoare.)
In special la expozitiile foto imi face placere sa merg, fiindca sunt mare iubitoare de imagini statice, cu magice puteri de miscare ... in privitor.
Asa incat imi trecusem cu "musai" pe lista vernisajul expozitiei "Jurnal de Calatorie" organizata in foaierul Teatrului Toma Caragiu. Cu atat mai mult cu cat sunt o creatura cu dor de duca eu insami. Doar ca socoteala de-acasa nu s-a potrivit cu cea din foaier.
Am si fost da'n acelasi timp nici n-am fost la expozitie.
Adica am ajuns acolo la timp, asta insemnand cinci minute inaintea orelor 18 de "incepere".
Si spre surprinderea mea am descoperit un hol arhiplin cu liceeni (purtau toti aceeasi uniforma). Frumosi si frematatori ca toti cei de varsta lor, insa mult prea multi pentru o expozitie foto care cerea un spatiu de expunere si o distanta pentru vizibilitate.
Si mai ales mult prea statici : fiecare grupusor parea ca isi alesese un panou cu fotografii in dreptul careia sa stea de vorba(cu dosul la imagini). Nu se putea circula decat cu greu printre ei si oricum fotografiile ajungeau sa fie privite din lateral, de unde gaseai un coltisor liber.
Al doilea motiv de discofort pentru mine este unul intalnit in fapt si la vernisajul de anul trecut a Foto Clubului Ploiesti - la expozitiile cu autori multipli e de dorit ca in dreptul fiecarei fotografii (sau al panoului, daca e dedicat unui singur fotograf) sa fie trecut numele autorului. E o chestie de respect pentru creatorii respectivi.
Din pacate nici in seara asta nu mi-am putut da seama la toate fotografiile cui apartineau, nu aveau nici o legenda.
Iar a treia remarca "indispusa" este legata de neuniformitatea prezentarii fotografiilor.
Am fost si anul trecut la evenimentul lansarii clubului de fotografie Coket si ramasesem foarte placut impresionata de maniera eleganta de expunere a imaginilor.
Anul acesta insa doar o parte din fotografii erau expuse tot atat de elegant, in vreme ce restul erau total neingrijit expuse, de parca nu ar mai fi fost timp sa fie la fel puse in valoare toate.
Din cate se vede nu spun nimic despre fotografiile propriu-zise pentru simplul fapt ca nu le-am prea vazut.
Am stat acolo circa 10 minute, nu am asistat nici macar la discursurile organizatorilor expozitiei, desi cateva vorbe despre intentiile si contextul si povestea unei expozitii mi se par binevenite oricand.
Am avut vreme in cele 10 minute numai pentru a culege cele trei minusuri organizatorice de mai sus.
Iar pentru a culege impresiile si despre fotografiile expuse mi-am rezervat o a doua vizita la "Jurnal de Calatorie", intr-o zi mai neaglomerata. N-am avut rabdare in seara asta sa astept pana se mai elibera un pic spatiul. (Mi-am mai taiat o calitate din lista, obisnuiam sa zic ca sunt macar rabdatoare.)
Si datele obiective sunt mincinoase
miercuri, 12 ianuarie 2011
Acum cateva zile citeam pe nu mai stiu unde o zicere draguta despre statistica, cum seamana ea cu fusta mini - dezvaluie mult dar ascunde esentialul.
Astazi insa am ras cu satisfactie pe tema statisticii dandu-mi seama de urmatorul fapt :
duminica am participat la o chestioara culturala unde se aduna persoanele interesate de asa ceva. Printre cei vreo 15 participanti eram 3 colegi de la aceeasi firma. De unde rezulta densitatea remarcabila de indivizi culti sau cel putin culti-aspiranti angajati la firma cu pricina.
Asta fiind tocmai firma ce mi-a schimbat mie radical parerea despre poporul roman si despre veridicitatea curbei lui Gauss. Lucrand acolo Puteam demonstra stiintific neaplicabilitatea teoriei gaussiene in cazul romanilor : in loc de predominanta inteligentei medii, procentajul de 68 din totalul populatiei revenea inteligentelor limitate, spre retardare aproape. (Cu ocazia descoperirii asteia mi-am explicat in cele din urma ajungerea lui C.V. Tudor in finala prezidentialelor din 2000, dupa ce ani de zile suferisem un "stop cerebal" in chestiunea cu pricina.)
Na ca mi s-a oferit dovada ca m-am inselat : "statistica" spune ca firma de la care mi-am dat demisia cu impresia ca ma imbecilizam (si eu) e in fapt compania cu cei mai multi angajati culti din Ploiesti.
Si fiindca in seara asta am chef sa ma autodenunt, Rog a se sesiza doua detalii in comentariul asta al meu :
- mi-au trebuit doua zile ca sa constat ca 20% din participantii de duminica am avut acelasi loc de munca
- inca ma incapatanez sa trasez o legatura intre gradul de inteligenta si setea de cultura.
Cred ca ar trebui sa mai beau si altceva!
Astazi insa am ras cu satisfactie pe tema statisticii dandu-mi seama de urmatorul fapt :
duminica am participat la o chestioara culturala unde se aduna persoanele interesate de asa ceva. Printre cei vreo 15 participanti eram 3 colegi de la aceeasi firma. De unde rezulta densitatea remarcabila de indivizi culti sau cel putin culti-aspiranti angajati la firma cu pricina.
Asta fiind tocmai firma ce mi-a schimbat mie radical parerea despre poporul roman si despre veridicitatea curbei lui Gauss. Lucrand acolo Puteam demonstra stiintific neaplicabilitatea teoriei gaussiene in cazul romanilor : in loc de predominanta inteligentei medii, procentajul de 68 din totalul populatiei revenea inteligentelor limitate, spre retardare aproape. (Cu ocazia descoperirii asteia mi-am explicat in cele din urma ajungerea lui C.V. Tudor in finala prezidentialelor din 2000, dupa ce ani de zile suferisem un "stop cerebal" in chestiunea cu pricina.)
Na ca mi s-a oferit dovada ca m-am inselat : "statistica" spune ca firma de la care mi-am dat demisia cu impresia ca ma imbecilizam (si eu) e in fapt compania cu cei mai multi angajati culti din Ploiesti.
Si fiindca in seara asta am chef sa ma autodenunt, Rog a se sesiza doua detalii in comentariul asta al meu :
- mi-au trebuit doua zile ca sa constat ca 20% din participantii de duminica am avut acelasi loc de munca
- inca ma incapatanez sa trasez o legatura intre gradul de inteligenta si setea de cultura.
Cred ca ar trebui sa mai beau si altceva!
Nedumerirea mea sociala
marți, 11 ianuarie 2011
S-a dat lege pentru impozitarea, printre altele, a vrajitoriei.
La inceput tigancile au fost revoltate. Una dintre individele astea, o uscativa din celea de nu-ti dai seama de sunt batrane sau le-au imbatranit conditiile speciale de munca, graia in fata camerei de filmare doua argumente revoltate, anume ca ele nu si-au capatat stiinta in scolile statului si-apoi, daca tot le vor lua impozite, atunci sa li se dea si pensie.
Nu va puneti cu needucatii, ca isi stiu astia drepturile mai bine decat o sa mi le intuiesc eu vreodata! Bine, cateodata isi stiu chiar si drepturile pe care nu le au, dar asta-i alta chestiune si nu ei sunt subiectul nedumeririi mele acum.
Ca tigancile au fost revoltate la inceput, asta e o reactie fireasca.
Dar ca in faza a doua presa in majoritatea ei se arata revoltata de asa o initiativa, asta eu una n-o mai pricep.
Inteleg sa sesizezi caracterul incomplet al legii, lipsa metodologiei, dificultatea aplicarii, insa nu pricep cum de s-a ajuns sa se conteste insasi ideea legii tocmai de catre presa.
Zau daca vad vreun motiv pentru care manelistii si vrajitoarele sa nu plateasca taxe ca tot omul. Iar aici chiar e vorba de banet, nu gluma.
Cred ca pur si simplu presa a intrat intr-o spirala a criticarii deciziilor guvernului si tot dandu-i cu contestarea in numele pensionarilor, a bugetarilor, a mamicilor a ajuns sa se strambe la orice hotarare a guvernului.
Ca cititoare infocata a lui Harry Potter propun ca vrajitoarele sa fie exceptate de la achitarea impozitelor catre stat doar in masura in care pot trece testul de selectie pentru Vaj-Hat pe maturi autohtone. Daca nu-l trec insa, atunci rezulta ca nu traiesc intr-o lume paralela cu a noastra, deci aici tre' sa sa-si plateasca taxele.
La inceput tigancile au fost revoltate. Una dintre individele astea, o uscativa din celea de nu-ti dai seama de sunt batrane sau le-au imbatranit conditiile speciale de munca, graia in fata camerei de filmare doua argumente revoltate, anume ca ele nu si-au capatat stiinta in scolile statului si-apoi, daca tot le vor lua impozite, atunci sa li se dea si pensie.
Nu va puneti cu needucatii, ca isi stiu astia drepturile mai bine decat o sa mi le intuiesc eu vreodata! Bine, cateodata isi stiu chiar si drepturile pe care nu le au, dar asta-i alta chestiune si nu ei sunt subiectul nedumeririi mele acum.
Ca tigancile au fost revoltate la inceput, asta e o reactie fireasca.
Dar ca in faza a doua presa in majoritatea ei se arata revoltata de asa o initiativa, asta eu una n-o mai pricep.
Inteleg sa sesizezi caracterul incomplet al legii, lipsa metodologiei, dificultatea aplicarii, insa nu pricep cum de s-a ajuns sa se conteste insasi ideea legii tocmai de catre presa.
Zau daca vad vreun motiv pentru care manelistii si vrajitoarele sa nu plateasca taxe ca tot omul. Iar aici chiar e vorba de banet, nu gluma.
Cred ca pur si simplu presa a intrat intr-o spirala a criticarii deciziilor guvernului si tot dandu-i cu contestarea in numele pensionarilor, a bugetarilor, a mamicilor a ajuns sa se strambe la orice hotarare a guvernului.
Ca cititoare infocata a lui Harry Potter propun ca vrajitoarele sa fie exceptate de la achitarea impozitelor catre stat doar in masura in care pot trece testul de selectie pentru Vaj-Hat pe maturi autohtone. Daca nu-l trec insa, atunci rezulta ca nu traiesc intr-o lume paralela cu a noastra, deci aici tre' sa sa-si plateasca taxele.
Cristian Tudor Popescu
luni, 10 ianuarie 2011
Cine ma cunoaste stie ca nu le am deloc cu concizia : daca ma pui sa ma exprim laconic e clar ca are sa rezulte o fraza nici chiar scurta, nici chiar coerenta, ba nici chiar fraza macar.
De-asta admir mult oamenii capabili de formulari concise si precise.
Peste una din zicerile astea memorabile, cu mult adevar prins inlauntrul a putine cuvinte am dat citind cel mai nou articol al lui Cristian Tudor Popescu.
Il citez fara vreun alt comentariu, fiindca implicatiile sunt profunde :
"Lăsând la o parte profilul moral al insului A. Mutu în raport cu societatea, rămâne raportul lui cu fotbalul, sportul datorită căruia ştim cum îl cheamă. "
De-asta admir mult oamenii capabili de formulari concise si precise.
Peste una din zicerile astea memorabile, cu mult adevar prins inlauntrul a putine cuvinte am dat citind cel mai nou articol al lui Cristian Tudor Popescu.
Il citez fara vreun alt comentariu, fiindca implicatiile sunt profunde :
"Lăsând la o parte profilul moral al insului A. Mutu în raport cu societatea, rămâne raportul lui cu fotbalul, sportul datorită căruia ştim cum îl cheamă. "
Torture you, that's good, that's a good idea! Test yourself!
duminică, 9 ianuarie 2011
Asta e un vers din Fun Lovin Criminals. La care o sa ajung sa ma gandesc de fiecare data cand am sa mai intru pe facebook.
Acum vreo cateva luni primeam prin mail un newsletter sau s-or numi.
Bon si-acolo eram avertizati cum ticalosul de creator al Facebook-ului, un evreu desigur (las pe fiecare sa se perpeleasca ce-am vrut sa zic prin "desigur", cat de antisemita oi fi etc), a avut un scop malefic atunci cand a creat Fb-ul.
Si cum de fapt in spatele fb-ului se ascund Mossad-ul si FBI-ul.
Initial am facut ochii de melc (cred ca de melc, desi poate ca aratam precum veverita din Ice Age cand isi pierde ghinda).
Apoi am citit argumentele si m-am lamurit : Mossad-ul gandise cea mai ampla si mai ieftina baza de date despre fiecare dintre noi. Ba chiar Big Brother-ul rezultat are la baza cea mai de incredere sursa : autodenuntul cum ar veni.
Se exemplifica in newsletter-ul respectiv ca, vezi Doamne, de-acum Mossad-ul si FBI-ul vor sti la un simplu click pe Facebook totul despre un suspect-in-ochii-lor : ce carti prefera, ce filme ii plac, ce muzici, care sunt prietenii, rudele, vecinii etc
Si se mai atragea acolo cum fiecare oferim pe tava ticalosilor astora toate datele despre noi cand de fapt ei nu au in minte decat sa ne aiba, vorba lui Martin Gore, stripped to the bone.
Cu alte cuvinte sa le taiem craca de sub tastatura fbi-istilor si mossad-istilor si sa boicotam facebook.
Ca o gasca ignoranta ce sunt am ras cand am citit asta, insa am ras atat de mult incat am tinut minte bancul.
Ma si vedeam torturata de FBI in urmatoarea formula : incepem cu un refren de DM si, fix cand ma incinge pasiunea, se taie banda si mi se vara in urechi manele.
Apoi se alterneaza cu o lectura din ... sa vedem ... ce n-am putut eu sa citesc eu niciodata? Poezie de Nichita de pilda.
Apoi mi se da sa comentez o piesa de teatru contemporan si cu insertii dintr-un concert de camera.
Pfff, nici nu indraznesc sa imi mai imaginez la ce alte forme de torturi ar duce toate informatiile astea!
Sau cat de vulnerabila ma face marturisirea ca sunt indragostita de Dave Gahan de pe la 13 ani. Pai daca-s ispitata cu un rendez-vous avec Monsieur Gahan cine stie ce ajung sa execut pentru cel ce imi procura astfel material pentru slabiciunea mea cea mai mare?
Bine, am mai scris eu despre nebunia de Facebook si toate ineptiile la care da nastere, cum lumea a ajuns sa dea atata importanta FB-ului de parca traim in Fb si aici doar citim Fb-ul !
M-am ras deci de teoria de conspiratiei despre Facebook- cea mai mare baza de date pentru serviciile secrete.
Insa vad ca bulgarele de prostie o data declansat se tot roteste.
Ieri inca un tacanit-cu-arma din USA a apucat sa macelareasca vreo 12 oameni intr-un mall.
Cand am auzit noul comentariu al stirilor de genul asta m-am ingrozit insa : "se pare ca asasinul are profilul tipic al psihopatului. Pe siteurile de socializare el mentionase drept carti preferate Manifestul Comunist, Ferma Animalelor si Vrajitorul din Oz."
Hait! Nasol rau de tot, nasol de mine. Va anunt ca, in proportie de 66% eu insami sunt deci psihopata : am nominalizat si eu printre preferatele mele si Ferma Animalelor si Vrajitorul din Oz.
Ce-mi recomandati?
Acum vreo cateva luni primeam prin mail un newsletter sau s-or numi.
Bon si-acolo eram avertizati cum ticalosul de creator al Facebook-ului, un evreu desigur (las pe fiecare sa se perpeleasca ce-am vrut sa zic prin "desigur", cat de antisemita oi fi etc), a avut un scop malefic atunci cand a creat Fb-ul.
Si cum de fapt in spatele fb-ului se ascund Mossad-ul si FBI-ul.
Initial am facut ochii de melc (cred ca de melc, desi poate ca aratam precum veverita din Ice Age cand isi pierde ghinda).
Apoi am citit argumentele si m-am lamurit : Mossad-ul gandise cea mai ampla si mai ieftina baza de date despre fiecare dintre noi. Ba chiar Big Brother-ul rezultat are la baza cea mai de incredere sursa : autodenuntul cum ar veni.
Se exemplifica in newsletter-ul respectiv ca, vezi Doamne, de-acum Mossad-ul si FBI-ul vor sti la un simplu click pe Facebook totul despre un suspect-in-ochii-lor : ce carti prefera, ce filme ii plac, ce muzici, care sunt prietenii, rudele, vecinii etc
Si se mai atragea acolo cum fiecare oferim pe tava ticalosilor astora toate datele despre noi cand de fapt ei nu au in minte decat sa ne aiba, vorba lui Martin Gore, stripped to the bone.
Cu alte cuvinte sa le taiem craca de sub tastatura fbi-istilor si mossad-istilor si sa boicotam facebook.
Ca o gasca ignoranta ce sunt am ras cand am citit asta, insa am ras atat de mult incat am tinut minte bancul.
Ma si vedeam torturata de FBI in urmatoarea formula : incepem cu un refren de DM si, fix cand ma incinge pasiunea, se taie banda si mi se vara in urechi manele.
Apoi se alterneaza cu o lectura din ... sa vedem ... ce n-am putut eu sa citesc eu niciodata? Poezie de Nichita de pilda.
Apoi mi se da sa comentez o piesa de teatru contemporan si cu insertii dintr-un concert de camera.
Pfff, nici nu indraznesc sa imi mai imaginez la ce alte forme de torturi ar duce toate informatiile astea!
Sau cat de vulnerabila ma face marturisirea ca sunt indragostita de Dave Gahan de pe la 13 ani. Pai daca-s ispitata cu un rendez-vous avec Monsieur Gahan cine stie ce ajung sa execut pentru cel ce imi procura astfel material pentru slabiciunea mea cea mai mare?
Bine, am mai scris eu despre nebunia de Facebook si toate ineptiile la care da nastere, cum lumea a ajuns sa dea atata importanta FB-ului de parca traim in Fb si aici doar citim Fb-ul !
M-am ras deci de teoria de conspiratiei despre Facebook- cea mai mare baza de date pentru serviciile secrete.
Insa vad ca bulgarele de prostie o data declansat se tot roteste.
Ieri inca un tacanit-cu-arma din USA a apucat sa macelareasca vreo 12 oameni intr-un mall.
Cand am auzit noul comentariu al stirilor de genul asta m-am ingrozit insa : "se pare ca asasinul are profilul tipic al psihopatului. Pe siteurile de socializare el mentionase drept carti preferate Manifestul Comunist, Ferma Animalelor si Vrajitorul din Oz."
Hait! Nasol rau de tot, nasol de mine. Va anunt ca, in proportie de 66% eu insami sunt deci psihopata : am nominalizat si eu printre preferatele mele si Ferma Animalelor si Vrajitorul din Oz.
Ce-mi recomandati?
Rock si depeche, Ioan Mihai Cochinescu si eu
sâmbătă, 8 ianuarie 2011
Pe la inceputul anilor '90 in proaspat respirabila Romanie in materie de muzica nu se canta decat rock, Depeche Mode si altele.
Nu stiu cum a luat nastere rivalitatea asta, nu vreau nici sa-mi dau cu ghiciul sociologic.
Tin insa bine minte cele doua stereotipuri : rock-erii cei pletosi, cu pantaloni de piele si nu intotdeauna ingrijiti, cu manifestari mai zgomotoase, gesturi mai ample, cu un soi de "loud is being male" drept motto. Si-apoi depeche-istii. Cu tunsorile periuta, cu helancile negre (alea numite acum malete), mai putin vorbareti si ma economi in tot comportamentul in general. Cu un "enjoy the silence" pe post de hai sictir!
Cam asta era lumea atunci. Daca vi s-a parut ca i-am portretizat pe unii usor dezgustatori si pe altii seducatori prin definitie apai asta e varianta eufemistica.
Bon, si-acum sa-ncerc s-aduc subiectul la ideea din mintea mea.
N-am vazut niciodata vreo bataie intre cele doua grupuri, insa tin minte ca, atunci cand se intersectau pe strada, in loc de-un rock-er si-un depeche-ist simteai doi motani gata sa sara, privirile erau elocvente. Erau schimburi de vorbe, barfe intre grupuri, rasete de la departare.
Era batalia pentru decernarea titlurilor de "a mea e muzica" "a ta e o porcarie".
Si da, credeam tare in chestia asta.
Ba chiar recunosc, eu una si-acum le separ. Nu muzica de porcarii, ci rock-ul de depeche.
Bun, acum ca am reconturat atmosfera sa trecem si la fapte.
Pe vremea aia nu era net, erau chioscuri cu ziare, erau reviste cu muzica si, din cand in cand, cu norocul de a-l apuca pe Dumnezeu de mana, cate o vedere sau cate un poster cu muzicienii indragiti. Si le devoram pe toate.
Asa incat, in ziua in care am vazut in vitrina librariei "Nichita Stanescu" o carte numita chiar Rock & Depeche am sarit probabil peste o bataie cardiaca. A doua zi taica-miu mergea sa-mi cumpere minunatia de carte, enervat de entuziasmul meu, cum e el mereu balanta mea emotionala.
Am citit cartea pe repede-inainte.
Din tot entuziasmul inflacarat al fanului care banuieste ca acolo sunt date despre idolii sai, secrete marturisite abia acum, din toate asteptarile astea despre muzica si despre cei 4 D.M. ... nimic.
Am descoperit o cartica slabuta, creata dupa reteta strop de violenta, strop de sex si strop de muzica, strop de idealism, fix toti stropii ce formeaza adolescenta.
O fictiune despre prietenia a doi tineri. A caror singura legatura cu rock-ul sau D.M.-ul era faptul ca erau fani ai celor doua curente.
Deci in mare doi reprezentati ai nostri, ai majoritatii adolescentilor acelui an.
Deci ... o carte cu mare potential de public. Doar pe baza titlului.
Am fost atunci dezamagita, chit ca povestea era draguta si un pic cam roz chiar si pentru naiva de mine. Si l-am tratat pe autor, pe Ioan Mihai Cochinescu drept sarlatan care s-a folosit de trucul cu titlul cu buna stiinta.
Fiindca de vandut stiu sigur ca s-a vandut repede, e drept insa ca nu stiu in cate exemplare fusese tiparita.
Iar de citit o citise cam toata suflarea depeche-ista. Despre cea rock nu am nici pana azi informatii.
Eu insami am primit-o de la o alta fana spre lectura si apoi am imprumutat exemplarul meu altora. Cartea a circulat cu frenezie atunci, prin '93-'94.
Si-am ajuns in cele din urma si la ceea ce vroiam in fapt sa spun.
Ca anii l-au transformat pe "sarlatanul Ioan Mihai Cochinescu" in "autorul vizionar".
Nu mult timp dupa aparitia cartii depeche-istii se trezeau cu pamantul tras de sub picioare, cu un Dave cu plete si comportament de rock-er dupa a zecea bere.
Nu mult timp dupa dihotomia nu-si mai avea sensul, fiindca D.M. virau spre elemente clare de rock.
Iar azi, deci catva timp dupa aparitia cartii, insa definitiile genurilor muzicale nu-si mai au rostul, intr-atat s-au influentat reciproc.
Mai mult insa decat viziunea asta de profet la rece a lui Ioan Mihai Cochinescu ma frapeaza altceva la acea brosurica subtirica, Rock & Depeche.
Cum a reusit sa ramana in amintirile fiecarui depeche-ist ce a citit-o la acea vreme. Cat de mult a insemnat totusi povestea naiva a prieteniei celor doi adolescenti aparent despartiti de mentalitatea la moda ce indica norma de separare intre tineri.
Cum s-a impletit carticica asta banala in insasi adolescenta noastra si a devenit parte din povestea noastra de depeche-isti ce suntem!
Mai vreau !
Nu stiu cum a luat nastere rivalitatea asta, nu vreau nici sa-mi dau cu ghiciul sociologic.
Tin insa bine minte cele doua stereotipuri : rock-erii cei pletosi, cu pantaloni de piele si nu intotdeauna ingrijiti, cu manifestari mai zgomotoase, gesturi mai ample, cu un soi de "loud is being male" drept motto. Si-apoi depeche-istii. Cu tunsorile periuta, cu helancile negre (alea numite acum malete), mai putin vorbareti si ma economi in tot comportamentul in general. Cu un "enjoy the silence" pe post de hai sictir!
Cam asta era lumea atunci. Daca vi s-a parut ca i-am portretizat pe unii usor dezgustatori si pe altii seducatori prin definitie apai asta e varianta eufemistica.
Bon, si-acum sa-ncerc s-aduc subiectul la ideea din mintea mea.
N-am vazut niciodata vreo bataie intre cele doua grupuri, insa tin minte ca, atunci cand se intersectau pe strada, in loc de-un rock-er si-un depeche-ist simteai doi motani gata sa sara, privirile erau elocvente. Erau schimburi de vorbe, barfe intre grupuri, rasete de la departare.
Era batalia pentru decernarea titlurilor de "a mea e muzica" "a ta e o porcarie".
Si da, credeam tare in chestia asta.
Ba chiar recunosc, eu una si-acum le separ. Nu muzica de porcarii, ci rock-ul de depeche.
Bun, acum ca am reconturat atmosfera sa trecem si la fapte.
Pe vremea aia nu era net, erau chioscuri cu ziare, erau reviste cu muzica si, din cand in cand, cu norocul de a-l apuca pe Dumnezeu de mana, cate o vedere sau cate un poster cu muzicienii indragiti. Si le devoram pe toate.
Asa incat, in ziua in care am vazut in vitrina librariei "Nichita Stanescu" o carte numita chiar Rock & Depeche am sarit probabil peste o bataie cardiaca. A doua zi taica-miu mergea sa-mi cumpere minunatia de carte, enervat de entuziasmul meu, cum e el mereu balanta mea emotionala.
Am citit cartea pe repede-inainte.
Din tot entuziasmul inflacarat al fanului care banuieste ca acolo sunt date despre idolii sai, secrete marturisite abia acum, din toate asteptarile astea despre muzica si despre cei 4 D.M. ... nimic.
Am descoperit o cartica slabuta, creata dupa reteta strop de violenta, strop de sex si strop de muzica, strop de idealism, fix toti stropii ce formeaza adolescenta.
O fictiune despre prietenia a doi tineri. A caror singura legatura cu rock-ul sau D.M.-ul era faptul ca erau fani ai celor doua curente.
Deci in mare doi reprezentati ai nostri, ai majoritatii adolescentilor acelui an.
Deci ... o carte cu mare potential de public. Doar pe baza titlului.
Am fost atunci dezamagita, chit ca povestea era draguta si un pic cam roz chiar si pentru naiva de mine. Si l-am tratat pe autor, pe Ioan Mihai Cochinescu drept sarlatan care s-a folosit de trucul cu titlul cu buna stiinta.
Fiindca de vandut stiu sigur ca s-a vandut repede, e drept insa ca nu stiu in cate exemplare fusese tiparita.
Iar de citit o citise cam toata suflarea depeche-ista. Despre cea rock nu am nici pana azi informatii.
Eu insami am primit-o de la o alta fana spre lectura si apoi am imprumutat exemplarul meu altora. Cartea a circulat cu frenezie atunci, prin '93-'94.
Si-am ajuns in cele din urma si la ceea ce vroiam in fapt sa spun.
Ca anii l-au transformat pe "sarlatanul Ioan Mihai Cochinescu" in "autorul vizionar".
Nu mult timp dupa aparitia cartii depeche-istii se trezeau cu pamantul tras de sub picioare, cu un Dave cu plete si comportament de rock-er dupa a zecea bere.
Nu mult timp dupa dihotomia nu-si mai avea sensul, fiindca D.M. virau spre elemente clare de rock.
Iar azi, deci catva timp dupa aparitia cartii, insa definitiile genurilor muzicale nu-si mai au rostul, intr-atat s-au influentat reciproc.
Mai mult insa decat viziunea asta de profet la rece a lui Ioan Mihai Cochinescu ma frapeaza altceva la acea brosurica subtirica, Rock & Depeche.
Cum a reusit sa ramana in amintirile fiecarui depeche-ist ce a citit-o la acea vreme. Cat de mult a insemnat totusi povestea naiva a prieteniei celor doi adolescenti aparent despartiti de mentalitatea la moda ce indica norma de separare intre tineri.
Cum s-a impletit carticica asta banala in insasi adolescenta noastra si a devenit parte din povestea noastra de depeche-isti ce suntem!
Mai vreau !
GLBT. Hai ca am ales un titlu incitant
vineri, 7 ianuarie 2011
Am tot chiulit zilele astea din toate formele de realitate posibile : virtuala, oraseneasca, telefonica.
Iertata sa fiu, am sa ma revansez eu fata de lumea draga.
Am citit in vremea asta. Si daca tot m-am desteptat o graunta zic sa impartasesc repede din cunostintele aflate, nu cumva sa le uit si sa revin la graunta anterioare de desteptaciune.
Pentru seara asta un subiect scurt : GLBT.
Habar n-aveam ce inseamna cand am vazut denumirea asta intr-un articol in engleza. Si acolo culmea, nu era explicat nicaieri, semn ca orice prost trebuia sa stie ce inseamna. Plina de ambitie cum sunt mi-am zis macar standardul asta de lectura sa il ating si eu.
Asa ca am aflat ce inseamna GLBT. Pentru cei care nu stiu inca gay, lesbian, bisexual si transgender.
Sau, fiindca suntem in epoca in care feminismul se impune (cam barbateste totusi) in toate cele, LGBT.
Sau GLBTQ, incluzind si persoanele ce inca isi mai questioneaza identitatea sexuala.
Sau GLBTI, incluzind si grupul celor intersex, adica al hermafroditilor.
Cam astea-s variatiunile termenului misterios.
Se pare ca in Vest termenul este intr-adevar impamantenit de ani, de cand cu nebunia corectitudinii politice.
Termenul initial folosit de "gay community" a ofensat categoriile ce nu se considerau reprezentate in aceasta denumire generica.
Prin urmare s-au redus cu totii la o initiala si s-au bagat in aceeasi varza, lingvistic vorbind.
Ca altfel, fiecare cu varza lui, sa ne fie clar !
No, ce subiect mi-am gasit si eu la miezul noptii!
Iertata sa fiu, am sa ma revansez eu fata de lumea draga.
Am citit in vremea asta. Si daca tot m-am desteptat o graunta zic sa impartasesc repede din cunostintele aflate, nu cumva sa le uit si sa revin la graunta anterioare de desteptaciune.
Pentru seara asta un subiect scurt : GLBT.
Habar n-aveam ce inseamna cand am vazut denumirea asta intr-un articol in engleza. Si acolo culmea, nu era explicat nicaieri, semn ca orice prost trebuia sa stie ce inseamna. Plina de ambitie cum sunt mi-am zis macar standardul asta de lectura sa il ating si eu.
Asa ca am aflat ce inseamna GLBT. Pentru cei care nu stiu inca gay, lesbian, bisexual si transgender.
Sau, fiindca suntem in epoca in care feminismul se impune (cam barbateste totusi) in toate cele, LGBT.
Sau GLBTQ, incluzind si persoanele ce inca isi mai questioneaza identitatea sexuala.
Sau GLBTI, incluzind si grupul celor intersex, adica al hermafroditilor.
Cam astea-s variatiunile termenului misterios.
Se pare ca in Vest termenul este intr-adevar impamantenit de ani, de cand cu nebunia corectitudinii politice.
Termenul initial folosit de "gay community" a ofensat categoriile ce nu se considerau reprezentate in aceasta denumire generica.
Prin urmare s-au redus cu totii la o initiala si s-au bagat in aceeasi varza, lingvistic vorbind.
Ca altfel, fiecare cu varza lui, sa ne fie clar !
No, ce subiect mi-am gasit si eu la miezul noptii!
Am bani, deci imi da mana sa dorm ca un homeless
luni, 3 ianuarie 2011
De cativa ani iarna ma delectez cu stirile despre Hotel de Gheata de la Balea. Rad satisfacuta cu gandul la indivizii care merg la hotelul cu pricina. Desigur, asta spune totul despre caracterul meu, dupa cum mi s-a mai atras atentia.
Anul asta stirea a sunat astfel: din capacitatea de 600-800 de locuri, deja 400 sunt rezervate.
Doritorii sunt englezi in cea mai mare parte, se pare ca romanii nu prea poftesc sa doarma in Hotelul de Gheata.
Pretul pentru o noapte intr-un pat de gheata dintr-o camera de gheata a unui hotel din gheata este de circa 100 dolari.
O simpla vizita la barul in care esti servit din pahare de gheata costa circa 3 dolari.
Daca tot exista atata cerere pentru senzatii inghetate ma gandesc ca iata, asta e oportunitatea pentru doua categorii defavorizate : pensionarii care si-au inchis maretele repartitoare impulsionati nu de dormitul in frig, ci de traitul fara hrana si indivizii ramasi fara vreun adapost care dorm pe unde apuca.
Ambele categorii ar putea specula nisa asta turistica pentru care un singur hotel mi se pare cam putin. Contra unui tarif concurential si-ar putea imprumuta apartamentele neincalzite sau locul de dormit amenajat in zapada.
Acum e drept, eu ma declar surprinsa de apetenta asta pentru dormit in gheata, fiindca sunt o mare friguroasa. Pentru mine frig inseamna inca de cand vad primele frunze galbene. Veti spune ca problema mea in alta parte, din moment ce la un stimul cromatic am o reactie termica.
Totusi, zau daca stiu cum sa ma raportez la diversitatea asta!
Deci de o parte avem oameni care tremura pe gratis de frig, constransi de circumstante, de cealalta parte avem oameni care platesc pentru a tremura in frig, constransi de ... si aici las pe fiecare sa completeze, in functie de opinia personala, ca sa nu imi manifest inca o data gandirea rigid-vetusta.
Anul asta stirea a sunat astfel: din capacitatea de 600-800 de locuri, deja 400 sunt rezervate.
Doritorii sunt englezi in cea mai mare parte, se pare ca romanii nu prea poftesc sa doarma in Hotelul de Gheata.
Pretul pentru o noapte intr-un pat de gheata dintr-o camera de gheata a unui hotel din gheata este de circa 100 dolari.
O simpla vizita la barul in care esti servit din pahare de gheata costa circa 3 dolari.
Daca tot exista atata cerere pentru senzatii inghetate ma gandesc ca iata, asta e oportunitatea pentru doua categorii defavorizate : pensionarii care si-au inchis maretele repartitoare impulsionati nu de dormitul in frig, ci de traitul fara hrana si indivizii ramasi fara vreun adapost care dorm pe unde apuca.
Ambele categorii ar putea specula nisa asta turistica pentru care un singur hotel mi se pare cam putin. Contra unui tarif concurential si-ar putea imprumuta apartamentele neincalzite sau locul de dormit amenajat in zapada.
Acum e drept, eu ma declar surprinsa de apetenta asta pentru dormit in gheata, fiindca sunt o mare friguroasa. Pentru mine frig inseamna inca de cand vad primele frunze galbene. Veti spune ca problema mea in alta parte, din moment ce la un stimul cromatic am o reactie termica.
Totusi, zau daca stiu cum sa ma raportez la diversitatea asta!
Deci de o parte avem oameni care tremura pe gratis de frig, constransi de circumstante, de cealalta parte avem oameni care platesc pentru a tremura in frig, constransi de ... si aici las pe fiecare sa completeze, in functie de opinia personala, ca sa nu imi manifest inca o data gandirea rigid-vetusta.
Am teve, deci imi declar toate simturile nule
Intamplare simpla vazuta la teve, din seria celor ce nu mai necesita comentarii:
Decorul - parc bucurestean la inceput de ianuarie, zapada inghetata pe jos
Element-cheie - un ceas urban electronic indicand temperatura de 21 de grade
Repoter intreband cu aburi la gura: "Ce ziceti de afisajul ceasului, sunt 21 de grade acum?"
Batranica raspunzand cu o alta serie de aburi: "Nu sunt 21 de grade! Poate vreo 3."
Repoter adresand o intrebare de 100 de puncte, cu aburi desigur: "De unde stiti ca nu sunt acum 21 de grade?"
Batranica, si ea cu aburii de riggoare: "Pai... a spus la televizor!"
Q.E.D.
Decorul - parc bucurestean la inceput de ianuarie, zapada inghetata pe jos
Element-cheie - un ceas urban electronic indicand temperatura de 21 de grade
Repoter intreband cu aburi la gura: "Ce ziceti de afisajul ceasului, sunt 21 de grade acum?"
Batranica raspunzand cu o alta serie de aburi: "Nu sunt 21 de grade! Poate vreo 3."
Repoter adresand o intrebare de 100 de puncte, cu aburi desigur: "De unde stiti ca nu sunt acum 21 de grade?"
Batranica, si ea cu aburii de riggoare: "Pai... a spus la televizor!"
Q.E.D.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
