E cea mai expresivă şi mai amuzantă ilustrare a unei relaţii, garantez că alungă încruntarea chiar şi persoanelor deprimate şi le ajuntă să mai înţeleagă faptul că, de fapt, cam aşa merg lucrurile în general :
ea îl aşteaptă, e nerăbdătoare,
el îşi face în sfârşit timp şi ...
o vreme, plutesc împreună armonios iar el respectă toate manierele cavalereşti, de te miri ce noroc e pe rozalia asta,
el e puternic, grijuliu şi responsabil până când ...
uită pur şi simplu de ea, prins cu o comunicare mai pasionantă,
încearcă să-şi ceară scuze iar ea se lasă cu greu înduplecată,
reîncep plutirea împreună până când el vede o alta,
ea se înfurie dar el o ia în serios doar cât se simte 'urmărit',
se întoarce aparent spăşit dar doar mimează sincronizarea cu ea,
mai continuă împreună o perioadă încercînd să se rearmonizeze, dar obiceiurile lui de fiinţă 'prea-sociabilă' nu s-au schimbat,
iar când ea încearcă în sfârşit să-i ceară socoteala el o surprinde ca şi cum plănuise totul pentru ea,
numai că aici patinatorii noştri 'îngheaţă' povestea şi ne lasă pe noi să ne alegem finalul :
îl va ierta ea iarăşi sau în sfârşit îl va face să plătească ?
Nu puteţi să nu vă amuzaţi,
ne regăsim într-un fel cu toţii prin programul ăsta de patinaj, minunat conceput, cu umor şi cu miez.
Rolurile pot fi şi inversate, desigur.
Kirsten Moore Towers and Dylan Moscovitch - CAN - World Championships 2014 - Exhibition Gala
7 comentarii:
Dar astea nu sunt toate etapele unei relatii de cuplu, sunt doar etapele unor relatii de cuplu experimentale in care se angajeaza teoretic maj adolescentilor mari si adultilor ff tineri, un spectacol desigur amuzant si poate corect, insa nu cu asta se incheie viata de cuplu a oamenilor care in mod real traiesc vreo 70 de ani in timpurile noastre, oricat de nostalgici si insetati om fi cu totii sa ne retraim perpetuu tineretea. Urmeaza si alte etape probabile, asa la nivel statistic mai larg, insa poate ca nu mai sunt chiar asa de amuzante, dinamice sau teatrale ca astea, de aia nu le prea vedem asa de des in diverse reprezentatii artistice decat poate pe unele chiar ff emotional tragice de gen relatia de cuplu adult din Cui I-e frica de Virginia Woolf, sau relatiile de cuplu si familiale din Lungul drum al zilei catre noapte, etc....dar alea sunt cam lungi si poate si prea obositoare pt audienta pt un spectacol de acest gen de cateva minute.
Plus alea nu prea sunt totusi rated G...trebuie ca producatorii sa se gandeasca totusi si la minori, persoane vulnerabile, etc, sa nu ii sperie chiar asa de tare in legatura cu relativa monotonie si banalitate a vietii de cuplu adult, fie ca e o monotonie mai obisnuita, fie una mai sumbra.
Dar bine ca rolurile pot fi si inversate. Dar mai bine ar fi sa nu se treacă de etapa plutirii. Ar fi ideal.
Mi se pare cel mai frumos sport posibil patinajul!!!
Rudolph, problema este ca in zilele noastre putine cupluri mai ajung sa traiasca impreuna pana la 70 de ani, in formula in care au plecat la drum cand aveau 20 de ani.
Iar cele care totusi raman in aceeasi formula, parca si alea traiesc tot ca la 20 de ani, tot intr-o lipsa de evolutie a cuplului ...
Complexitatea relatiilor de care vorbesti tu implica oameni complecsi. Ori noi traim in era superficialitatii, fiindca oamenii nu mai au timp pentru complexitate. La suprafata lucrurilor se traieste cel mai bine, fiindca nu se sufera, nu se judeca, nu se consuma ... desi in realitate nici nu se traieste cu adevarat la suprafata asta a lucrurilor. Pana nu cobori in miezul lor n-ai nici cum sa te bucuri cu adevarat. Dar asta, repet, cere timp.
... hai ca am ajuns sa filosofez rau si asa tocmai mi-am dat seama ca, din cand in cand, mie chiar mi se face dor sa vad o carutza pe strada. Pur si simplu, in miez de zi, în margine de oras. Dar azi nu le mai vezi. Ca o sfidare a vitezei si a conformismului !
Rudolph, plus ca filmul Who's Afraid of Virginia Woolf l-am vazut prima oara cand aveam vreo 20 de ani. Iar atunci m-am speriat teribil vazindu-l. Nu pricepeam cum Albee ala (parca el a scris-o) a stiut exact ce se intampla in familia mea.
Eu cu asta inca mai 'cresc' si azi tot cu piesa asta.
Iar asta e o dovada ca unele relatii de cuplu nu EVOLUEAZA pana la stadiul asta, ci pur si simplu asa se nasc de la bun inceput.
Nu stiu cat de sanatosi sunt copiii rezultati, se pare ca nu foarte-foarte ;)
Aditza, departe de mine sa afirm ca doar barbatii sunt cei care primesc 'apeluri' care ii distrag !
Insa tu mai crezi inca in faptul ca idealul poate exista? Ca se poate ramane doar la faza plutirii ?
Ma uit pur si simplu in jurul meu :
cupluri care se destrama, unele chiar dupa un 'certificat' si dupa un copil,
sau cupluri care prelungesc o agonie.
Cunosc doar un singur cuplu care e inca impreuna, fara compromisuri, cu bucurie unul de celalalt. Dar ei amandoi sunt speciali, iar cu un cuplu nu poti face o statistica.
Asa ca eu, una din cele mai credule creaturi, si am ajuns sa nu mai cred ca idealul e posibil.
Am ajuns la faza aia, poate se numeste intelepciune, poate imbatranire, poate dez-vrajire, in care cred ca tot ce putem face e sa ne consideram norocosi daca macar pentru un timp am simtit ca plutim.
Fiindca unii nu simt asta nici macar o data in viata.
Asa ca eu una macar pot fi recunoscatoare pentru asta, pentru ca am avut capacitatea de a pluti. Nu-i putin lucru, nu o are toata lumea.
Trimiteți un comentariu