Ploiesteni, veti avea un festival. Nu stiu daca il veti merita insa.

Pentru cei ce nu au citit pe facebook, nu au văzut afişele sau nu au avut prieteni care să le poarte vestea, mai anunţ şi aici că în zilele de 30, 31 august şi 1 septembrie Ploieşti-ul va fi în festival.

E ceva cultural, deci n-or să sară mulţi, că nu-i pe bază de mici, bere şi concerte gratis.

Va fi însă gratis acces la expoziţii, mai mult chiar, tot acces gratuit  la ateliere şi la conferinţe fotografice.

Locurile în care vor avea loc manifestările sunt Teatrul Toma Caragiu, Muzeul de Arta, Muzeul de Istorie şi Conacul Bellu.
Plus centrul civic al oraşului.  Ba chiar şi Parcul Tineretului sâmbătă seara când va avea loc o lansare de lampioane.
Iar la Jazz Cafe vor avea loc vizionări de documentare.

Dacă vreţi să participaţi la ateliere sau conferinţe trebuie să vă înscrieţi pe site-ul festivalului.
Şi tot acolo găsiţi şi informaţiile complete.              http://escamonde.ro/secvente/

Ploieştenilor li se oferă deci un cadou weekend-ul ăsta.
Dar în acelaşi timp ploieştenii vor fi testaţi la nivelul civilizaţiei. Sper că vom trece testul!

Sunteţi aşteptaţi la Festivalul de Fotografie SECVENŢE, poftiţi fie şi din curiozitate, poate vă va plăcea !

Tovarasul Ceausescu, un intelept al audio-vizualului

Am încercat să mă uit şi eu un pic la teve azi, că e prea cald pentru citit, prea soare pentru plimbări.

Şi-am nimerit ştiri ... despre caniculă. Pe bune? Cine-ar fi crezut că e caniculă? Câţi dintre noi nu aveam NEVOIA de a ne informa prin interviuri cu mămăiţe, despre cum e cald vara? Nemaivăzut, nemaitrăit, doar de-aia a ajuns la ştiri.

Şi uite aşa am ajuns să îmi dau seama că în fapt Ceauşescu a fost un înţelept. Un dictator, dar unul spre sănătatea mentală a poporului. Fiindcă după ce priveşti mai mult de-o oră la canalele tv româneşti, oricare dintre ele, Protivi-ul sau Realitateateve, chiar şi două ore de televiziune zilnice sunt prea mult!

Strategii falimentare pe termen lung

An de an competiţiile sportive încearcă să-şi menţină sau chiar să-şi crească audienţa.
Cum anume? Păi introducînd niveluri de dificultate sporite.

În ciclism cel puţin strategia asta e foarte vizibilă :
în Le Tour 2013 i-au pus pe salahorii ăia de ciclişti să treacă în aceeaşi zi de două ori peste Alpe d'Huez.
Şi pentru că astfel pragul de sensibilizare (şi de interes deci) al publicului a mai crescut cu un vârf, la anul cicliştii vor trebui să treacă fie de trei ori peste Alpe d'Huez, fie să-l treacă o dată, dar pe o singură roată.

Problema e că cealaltă componentă a ecuaţiei nu sporeşte în acelaşi ritm, an de an.
Capacităţile umane, fie ele şi ale unui ciclist de performanţă, nu urcă anual cu un vârf.

Limitele fizice se menţin cam în aceiaşi parametri, în schimb organizatorii pretind cu fiecare tur mai mult, mai greu.
Iar noi, public, ne mirăm ipocrit că sportivii se dopează.
Ori ipocrizie, ori prostie. Sau o combinaţie a celor două.

Pragurile de sensibilitate diferă. Eu public, tu ciclist, ei organizatori.
Nouă ne descreşte interesul faţă de ceea ce am văzut deja, cicliştilor le stagnează capacităţile corpului.
Organizatorilor le creşte foamea de bani, aşa că şi cicliştilor trebuie să le crească măcar pragul de dopaj, dacă tot limitele astea omeneşti se încăpăţânează să rămână neschimbate sub indiferenţa publicului obişnuit să i se dea mereu mai mult.  Mai mult, nu mai curat!

Şi da, eu una prefer să rămân cu acelaşi nivel al admiraţiei pentru Lance. Tot noi ca public şi ei ca organizatori creăm toţi campionii ăştia pătaţi, măcar să ni-i asumăm!

Cum stati cu spiritul de observatie? Victor Slav are pietre la rinichi

Eu cu deducţia sunt imbatabilă. Mai tare decât Gogu mentalist.
Numai ce l-am văzut în ultimele două seri pe Victor Slav, tipul de la Protivi prezentând meteo şi mi-am dat seama - tipul are probleme cu rinichii.
Cum de ştiu asta? Simplu : observaţie!

În ultimele două zile Victor dragul de el a venit îmbrăcat în acelaşi mod :
tricoul era băgat în pantaloni doar în dreptul şliţului, în rest era lăsat pe dinafara blugilor.

Cum Victor nu e un adolescent obsedat de a  ieşi în evidenţă,
cum Protivi-ul e-un post serios (dovedit prin mai toate emisiunile sale ca profisionist),
cum rubrica meteo e o rubrică serioasă, nu-i acolo de caterincă,
e clar că nu-i decât o explicaţie posibilă :
bietu' Victor Slav are probleme mari cu rinichii şi-l trec nevoile fix înainte de a intra în direct,
dar cum e băiat profisionist abia ce apucă să-şi bage tricoul în pantaloni un pic, pe fugă, ca să intre în direct la secunda potrivită.
De apreciat omul !

Dar acum mă gândesc cu teamă la starea lui de sănătate :
dacă, fir-ar să fie, problemele i se agravează şi o să stea mai mult la baie, conştiincios cum e să dea fuga în platou, oare în ce ţinută o să ajungă să ne prezinte meteo?

Cretinoizii ar trebui castrati!

Ieri, în centrul oraşului, în faţa mea se plimbau agale două persoane în jurul cărora gravita o fetiţă de vreo 4 ani.
Persoanele aveau cam 35 de ani, iar una dintre ele era genul dubios care nu ştii dacă-i bărbat sau femeie. Tocmai persoanei ăsteia fetiţa îi spunea mamă. Eu tocmai remarcasem cât de tandru se ţineau de mână cele două persoane şi cât de captivate erau de discuţia purtată.
Numai că fetiţa intervine în discuţia lor : 'Mami, vreu să mergem pe jos.'

Persoana cu identitate dubioasă îi răspunde 'pe jos mergem.'  şi se ia din nou de mână cu cealaltă femeie, continunîndu-şi discuţia şi ignorînd copilul.
Aşa încât bietul copilul revine cu rugămintea 'vreau să mergem pe jos pe jos'. Nu ţipase, nu plânsese, nu făcuse nimic nelalocul lui, doar revenise cu dorinţa ei. Atât i-a trebuit.

Individa căreia îi spunea mamă s-a rupt brusc din discuţia plăcută purtată şi din ţinerea de mână a celeilalte femei şi s-a năpustit asupra copilei. Cu o palmă, cu tras de păr şi ţipînd la ea : 'TÂMPITO! ţi-am spus că ăe jos mergem, ce mă înnebuneşti atâta? Proastă ce eşti!'.

Biata fetiţă n-a zis nici pîs.
Eu, la doi paşi în urma lor, rămăsesem uluită. Primul instinct a fost să intervin,
dar creatura aia de mamă cu aspect de bărbat lovea cu atâta ură copilul că mi-era să nu mă pocnească şi pe mine dacă intervin.

Un caz. Ziua în amiaza mare, în ochii lumii, în centrul unui oraş.
Cine ştie cum se comporta între cei patru pereţi ai casei faţă de copila aia !

De-asta sunt clar de părere că da, societatea ar trebui să decidă şi să castreze imbecilii.
Condamnăm la o viaţă de chin nişte copii doar pentru dreptul unor cretinoizi de a avea copii. De a avea copii pentru a nu le acorda atenţia decât când ţipă şi îi bat!
Nu mai adaug faptul că e probabil ca aceşti copii crescuţi astfel să imite la rândul lor modelul parental avut.
De ce ? Doar pentru egalitatea de drepturi ?
În mod normal eu ştiu că un drept revine şi cu doza lui de responsabilitate.
Dacă nu poţi duce responsabilitatea, atunci nu trebuie să primeşti dreptul!

O fi radicală măsura, dar nu văd alta : sterilizarea cretinoizilor scuteşte suferinţa inutilă!

Atentie, urmeaza un comentariu cu posibil impact asupra prostiei

Nu ştiu de unde este preluată moda relativ nouă a televiziunilor de a-şi avertiza publicul asupra caracterului posibil dăunător al ştirii ce urmează.
Probabil redactorii o consideră o dovadă a transparenţei sau aşa ceva, argumentînd că, iată, publicul este prevenit şi deci în cunoştinţă de cauză, ba este chiar şi protejat.

Singurul lucru de care sigur publicul nu e protejat este prostia ( implicit prostirea).

Fiindcă anunţul 'vă avertizăm că urmează imagini cu puternic impact emoţional' nu e decât semn al prostiei şi-al ipocriziei.

Păi dacă redactorul a evaluat deja ştirea ca posibil nocivă, atunci de ce a ales să o mai dea?
La ce foloseşte să-l vezi de pildă pe motociclist ferfeniţat de un automobil?
Şi, mai ales, Cum se consideră că va reacţiona publicul?
Că va schimba canalul? Desigur că nu, fiindcă redactorul nu-i masochist să-şi alunge muşteriii.
Că îşi va lua repede platoşa anti-emoţie şi astfel va putea viziona în siguranţă imaginea?

Probabil sunt eu mai grea de cap de nu pricep rostul anunţului.
Excluzînd ipocrizia tipică mass-media, rămâne o mare dâră de prostie în urma anunţului.
Fie a ştiristei care îl citeşte calmă şi chiar crede că e atentă cu telespectatorii ei, fie a lui Titircă şi a Marghioalei care ascultă aşa ceva şi apreciază.

Desigur că totul mizează pe perversitatea psihică a interdicţiei : încearcă să spui cuiva 'nu e bine să faci asta!', că exact 'asta' va face.

Anunţul ăsta care duhneşte a manipulare şi mimează grija mă enervează atât încât drept reacţie schimb canalul. Nu de teama impactului asupra emoţiilor, ci din pricina impactului asupra intelectului.
Şi dau pe Europsort unde chiar risc să văd imagini cu puternic impact emoţional, deşi nu mă avertizează nimeni : minunatul Nadal câştigînd din nou turneul parizian!

Oi fi eu..., or fi ceilalti ... ?

Haioasă foc ziua de azi, cu 3 femei care m-au făcut să mă mir, să mă enervez şi să mă hlizesc ca proasta.

Prima, vânzătoarea de la un stand care m-a luat cu replica 'Vrei ceva, copilă? Zi!'.

Da, vroiam o pereche de cercei de 5 roni, dar m-a confuzat aşa de tare cu apelativul ăsta de copil că i-am arătat cu degetul cu vroiam. 

Cu alte cuvinte ai grijă cum mă numeşti, s-ar putea să mă comport în consecinţă.

A doua a fost una bucată cerşetoare pe care o puteţi contacta zilnic la ieşirea dinspre Omnia a Galeriilor Comerciale. Azi am fost îmbracată ceva mai elegant (deduc deci că pentru vânzătoarea de mai sus etalonul eleganţei e Sandy Belle). Lucru speculat de către cerşetoarea de vocaţie - după obişnuitul 'Dă-mi maică să-mi iau o pâine', lamentat tărăgănat (îi admir mereu modulaţiile vocii, eu n-am talentul ăsta), cum eu am trecut impasibilă la 3 metri de ea, bătrânica plângăcioasă a marşat schimbînd tonul pe unul de profesoară moralizatoare 'De ce eşti rea?'.

Pfff, şi-au îmbogăţit cerşetorii repertoriul! 

Dacă cerşetorii o să înceapă să meargă şi la sală, nu doar prin restaurante, o să fie nevoie să avem grijă când nu le dăm 'bănuţii de pâinică'.

De ce sunt rea cu ei merită povestit separat, e chiar educativă povestea : pe mine tot un cerşetor m-a lecuit definitiv să mai plec urechea la specia lor!

Şi faza cea mai haioasă a zilei. Azi, prin părculeţul de lângă biserica Eroilor. 

Trec liniştită pe lângă o băbuţă ce stătea pe una din bănci când o aud că mă întreabă 'cât aveţi ...

Eu, cu conştientul încărcat că am fost rea cu baba-cerşetoare, dau să-i răspund prompt şi mă uit la ceas.

Băbuţa râde şi îmi spune 'Nu ceasul. Talia. Cât aveţi talia?'.

Hait! Cred că am făcut ochii mari la ea.

Râde în continuare şi îmi spune 'Aveţi 60 în talie? Nu cred. Aveţi o talie de viespe.'

Asta aşa e, o am.

Cum rămăsesem locului fără reacţie (a doua oară pe ziua de azi), băbuţa tace serioasă vreo 10 secunde, după care adaugă, fără să mai râdă :

'Dar aveţi şolduri late!'.

Şi-asta tot aşa e, le am.

Dar cum oare dau eu peste astfel de oameni vorbăreţi?

Şi ce evaluări diferite am generat azi în rândul femeilor!

Baremi ultima, oare era pictoriţă şi căuta modelul ideal pentru vreun tablou?

Sau mama vitregă a Albei-ca-Zăpada care rămăsese cu o curea în plus şi nu mai avea talia cui să o încingă?

Nah, am dezamăgit-o şi pe ea!

O revelatie despre femei adusa de meciul de cupa al Petrolului

Mi-s ploieşteancă fără merit prin naştere şi
ploieşteancă voluntară prin lipsa de dorinţă de a-l părăsi.
Dar la fotbal ţin cu Steaua. De mulţi ani şi în mare parte datorită lui Marius Lăcătuş.

Însă Galeria Petrolului, pe care am avut ocazia să o admir la meciul de inaugurare a noului stadion Ilie Oană, mi se pare cea mai frumoasă galerie  din România.

Sunt atât de mândră şi de încântată de galeria petrolistă, de atitudinea şi de entuziasmul ei  încât dacă Petrolul ar fi jucat contra Stelei în seara asta cred că mi-aş fi sacrificat echipa preferată. Şi asta doar pentru că suporterii ploieşteni pun atâta suflet în pasiunea lor fotbalistică încât merită să se bucure de succesul preferaţilor.

Să îmi doresc eu să câştige o altă echipă decât cea favorită, doar fiindcă admir galeria celorlalţi!

Cu alte cuvinte, să vă ferească sfântul de femeia corectă :
amestecă sentimentul cu logica de ajunge la nişte decizii paradoxale,
iar simţul dreptăţii poate părea drept trădare.

Doua vieti si O poveste cat un roman. Mai mult : o poveste reala.

Mi-e imposibil să nu scriu despre subiectul ăsta - mie mi-a adus lacrimi în ochi.

E vorba despre povestea de iubire dintre Irinel Liciu şi Ştefan Augustin Doinaş.
Au trăit ani buni împreună. Erau un cuplu de nedespăţit.
În 2002 survine inevitabilul : el moare la spital, după o operaţie, la vârsta de 80 de ani.
În aceeaşi seară ea, ajunsă acasă, se sinucide, lăsând un mesaj simplu prin care îi cerea iertare lui Dumnezeu, pentru că o prea mare iubire ucide, spunea ea acolo.

La vremea respectivă ştirea asta m-a tulburat preţ de câteva zile.
Părea o iubire ca în poveşti, cu doi oameni care au împărţit o viaţă, care s-au iubit până la imposibil, până la a nu putea trăi fără celălalt şi care chiar după ce au străbătut bătrâneţea împreună tot nu au putut concepe să nu plece împreună.
Sau aşa părea.
Astăzi am citit un articol în ziarul Adevărul pe care vi-l recomand şi vouă.

Dintr-o dată perspectiva marii iubiri devine complexă, adică difuză între lumini şi umbre, între paradoxuri şi nedumeriri.

La vremea când s-au cunoscut, ea era faimoasă, talentată, apreciată, realizată. El era un aspirant.
Pe de o parte femeia asta care, în momentul 'plecării' nu a putut să îi supravieţuiască lui omului ei drag şi a ales să 'plece' odată cu el.
De cealaltă parte, bărbatul căsătorit cu o femeie dorită şi apreciată, care i-a fost loială inclusiv în momentele lui grele.

Şi cu toate astea, bărbatul ăsta îşi înşela soţia. O astfel de soţie!
Câteodată până şi poveştile ce par perfecte în frumuseţea lor ascund crăpături de neînţeles.

Loialitatea şi devotamentul, să fie ele doar ale Penelopei?
Oare bărbatul, oricât ar iubi, nu poate să nu înşele?
Sunt atât de diferite cele două?

Sunt o nesatula!

Luna mai 2013 a însemnat pentru mine trei concerte cât trei amintiri până la atacul Alzheimer-ului.
Toate trei au fost programate şi mult timp planificate şi aşteptate.

În schimb, tot luna mai a însemnat şi un nou concert ratat, fix în aceeaşi manieră ca în vara anului trecut.

Nu ştiu dacă Aditza îşi mai aminteşte ironia de care am avut parte la Sighişoara în august : eu îmi doream să asist la un concert de orgă la una din bisericile catolice de acolo. Plecarea din Sighişoara era stabilită sâmbătă pe la prânz, iar concertele erau toate sâmbătă după-amiază sau duminică dimineaţa.

Situaţia de acum, copie la cronometru : plecarea din oraş o aveam stabilită pentru joi după-amiaza, iar joi seara era concertul de muzică klezmer la Sinagogă.

E drept, oricum nu mai aveam simţuri disponibile pentru a rezona puternic la nimic, după concertul DM.
Totuşi, nu pot să nu constat amuzată :
n-am noroc la concerte neprogramate.

Poate la voi funcţionează mai mult lucrurile spontane, la mine dacă nu-s din timp aranjate şi din timp sursă de stres, lucrurile nu se întâmplă.