Astazi, o zi aiurita, potrivita exact pentru mine

Ieşirea din casă :
vreme ce te îmbia la plimbare, un soare frumos şi o lumină din celea 'filtrare', minunile toamnei; când însă dădeai cu nasul de aerul de-afară ... pfff, îţi tăia obrajii de rece pe cât era.
Ceea ce probabil grăieşte multe despre cei născuţi într-o asemenea zi!

Pe drum :
întăi o salvare cu semnalul sonor pornit. După trei minute încă una.
Iar la câteva secunde ... un cârd de camioane kaki ale armatei, nu ştiu cum se numesc, dar ştiu că transportau seturi de ţevi, ca să nu le numesc lansatoare, că sună chiar războinic. Şi tot aşa, cu 'ţevile' astea cale de vreo 5 camioane, grotesc cortegiu prin centrul oraşului.
După încă trei minute ... o maşină a poliţiei mergând agale urmată de vreo cinci poliţişti călare (rimă involuntară). Bizară procesiune.
Iar la urmă, pe bulevard, venind către centru, rulota-magazin-ambulant a celor de la Adevărul.

Am avut senzaţia că-s martora unei parade a circului civilizaţiei contemporane !
Pe urmă mi-am dat seama : trebuie probabil că erau la mijloc nişte repetiţii pentru ziua naţională.

De ce vă spun toate astea? Tocmai fiindcă pentru mine 29 (şi nu ziua naţională) e o zi specială, aşa încât astăzi îmi permit o postare atât de subiectivă încât să nu  intereseze pe nimeni altcineva.
(iar temperatura zilei cea frumoasă de azi a fost, când am trecut eu pe lângă ceasul-termometru, de -0.9 grade, ca să mă amuze pe mine negativul lui 9).

Bon, iar după o zi atât de aiurită seara s-a încheiat glorios :
în autobuz s-o suit un om 'cinstit' bine, că nu pot să-i zic beţiv dacă nu-l întâlnesc şi-a doua oară în aceeaşi stare. Şi vorbea omul nostru de toate celea, ştiti cum devin unii de oratori când e caniculă teribilă.
Iar la un moment dat zice cu năduf : 'Ce-o să se aleagă de societatea asta cu copiii care se nasc acum, o să fie prăpăd! Nu mai e nici o educaţie, nu mai au nici o morală ...' n-a putut continua însă, fiindcă i se cam încurcase limba taman acum - ce festă caraghioasă îţi pot juca limitele organismului atunci când spiritul te înalţă pe altarul grijilor pentru umanitate !

Hai noroc !

p.s.  Iar astă seară o bucurie pentru mine făcută de Vodafone, mie, loialei Orange :
mă cam incomoda noua reclamă cu Paul şi Cristina, în care el 'poate chiar are o inimă bună' şi o înfofolea pe Cristina cu fularul lui (deşi mie mi se pare că el mai are încă unul pe sub haină); astă seară am văzut ultima reclamă Vodafone, în care Paul îşi revine şi în generozitatea lui îi învaţă pe ceilalţi joculeţul prin care îşi umflă creditul propriu. Tare haioasă , plăcut !

Va testez imaginatia iar eu imi testez memoria

Astăzi mi-a fost captivată privirea de imaginea de mai jos.
Aşa că am pozat-o iute.

Mie una imaginea  îmi dă clar o anume senzaţie - şi ca imagine reală, şi acum în fotografie.
Nu vă spun ce senzaţie, că vreau să vă testez imaginaţia :
vouă vă dă vreo impresie imaginea asta?

p.s. Dincolo însă de testarea voastră, eu mi-am picat testul de memorie.
Fiindcă (şi aici vă ofer un indiciu) imaginea asta mi-a atras imediat atenţia pentru că seamănă cu una dintr-un film, dar nu-mi amintesc exact nici filmul, nici secvenţa.
Simt doar senzaţia.

Te pomeneşti că-s singura ciudată ce a reacţionat în felul ăsta când a văzut porţiunea!

Completarea postarii de adineauri, poate vreti mai multe poze

Nu pot să nu vă ofer prilejul de a vedea că Ploieşti-ul e în mai multe feluri, fie el şi în noiembrie.
Aşadar, în cadrul proiectului Photowalking Ploieşti a cărui idee tare-mi place (mulţumim Waven!),
în afară de Cojo şi de Aditza pe care vi i-am dezvăluit deja,
primul a postat Dragoş 3ditorial,
au urmat apoi Bogdan cu Sandero (felicitări pentru noul site, dacă e bine ceea ce am văzut, te reprezintă header-ul, precum un anunţ la un mare concurs de poker),
Livia, la fel de influenţată de toamnă ca şi mine, sau cel puţin aşa mi se s-a părut mie,
Cristi pe ultima sută de minute ca şi mine

şi Errmy sau Silviu pe care vă sfătuiesc chiar să-l vizitaţi, una din fotografii, nu vă spun care anume, e superbă, e-aproape o imagine dintr-un vis.

Dar e totuşi Ploieşti-ul nostru,
banal, trist, plictisor, ignorat,
pe care nu-l putem înlocui însă cu nici un altul,
tocmai pentru momente precum cele pe care poate le simţiţi prin postările astea.

Ce ziceti? V-ati plimba prin orasul asta pe care vi-l arat eu?

N-o să vă vorbesc mult azi, că-s într-o criză de timp mai mare decât criza economică, aia de face din Black Friday încasări babane în săraca Românie.

Waven a propus luna trecută o idee foarte faină - anume să organizăm şi noi în orăşel un photo-walking.

Însă cum vremea e nasoală iar blogării ploieşteni socializează doar când e frumos afară, Cojo a venit cu ideea unui compromis - solitary photo-walking.

Am pornit şi eu la plimbarea asta, răcită şi solitară, nu contează, nu pot fi indiferentă la nici o ocazie de a-mi testa frustrările artistice, în special veleităţile de fotograf.
Nah, aşa cum toată lumea cântă, tot românul se pricepe la politică şi fotbal, îmi permit şi eu să-mi dau curs dragostei de aparatul foto fără jenă, fără complexe.

Prin urmare, fiind răcită am redus la maxim photo-walking :
o singură oră de întârziat pe bulevard şi în centrul Ploieşti-ului, miercuri, 23 noiembrie.

Am eu altă idee de poze cu Ploieşti-ul, unele ce sunt mai pe sufletul meu, însă n-am apucat să le finalizez şi deci nu respectam ideea de fotografii făcute într-o singură sesiune.
Vor veni însă şi acelea, în special pentru cei cărora le e dor de oraş.

Ce e haios e că Aditza mi-a furat ideea de a da nume pozelor făcute, deşi nici măcar nu ştia că eu asta intenţionam.

Bine, eu am trişat un picuţ din start, veţi vedea, fiindcă noiembrie ploieştean al meu (adică tema photo-walking-ului) înseamnă poftă de joacă, de un pic de teatru şi de manevrare a realităţii după poftele ce mă umplu în acest noiembrie, lună mereu specială pentru mine.

Vă las pozişoarele cu povestea lor, dar vă previn că n-am avut timp deloc să umblu la ele, le-am încărcat direct din Picassa.

infinitul e plictisitor, eu ma intorc de-acolo

cu gândul poţi dispărea către oriunde

abandonarea măştilor de toate felurile

către un foişor îndepărtat cât o vară

noiembrie în viaţa unei castane, care nu e nucă

rămăşiţele unui trecut elegant

hmmm, un oraş cu cavaleri, turnuri, aşteptări



porţile creează şi ele legende, nu-i aşa?





Între comunismul şi capitalismul vizual-arhitectonice, spaţiul lăsat gol e al ceea ce ar fi putut să mai fie Ploieşti-ul.
(dânsa nu face parte din photo-walking, anticipează doar următorul set de poze, unul nostagic,)

Majoritatea pozelor sunt cu un soi de dedicaţie oarecum învoluntară, să vedem dacă se simte omul.



Daca n-ai simtul masurii ma scoti din masura mea de calm

Simţul măsurii e o calitate destul de rară.
Iar lipsa lui e un defect pe care eu una nu-l prea tolerez.

Întâlniţi zilnic şi voi oameni lipsiţi de simţul măsurii, de intuiţia asta a lui 'când se cuvine să mă opresc, unde să mă limitez ca să nu devin penibil, iritant etc'

Oameni culţi, inteligenţi şi altminteri plăcuţi care la un moment dat dau cu bâta în balta impresiei lăsate în ochii altora pentru că nu simt cât sau unde sau când ar fi cazul să
- să se oprească cu glumiţele
- să se limiteze cu agitaţia într-un spaţiu public
- să îşi limiteze gesturile, atingerile fizice faţă de persoane destul de recent cunoscute
- să se întindă cu discursurile în public (unul care nu e format din fani, ci din simpli oameni curioşi)
- să îşi potolească pornirile negative faţă de cineva sau, la fel de neplăcut,
- să îşi potolească pornirile pozitive faţă de cineva
- ... (spaţiu pentru voi, să-l completaţi în funcţie de 'iritările' personale)

Ideea e că o dată ce am constatat cum cineva nu ştie unde să se oprească, nu ştiu voi cum reacţionaţi, dar eu una reacţionez mitocănesc, n-am mai multă răbdare în cazurile astea :
fie trântesc o mojicie dacă o persoană tot insistă cu întrebări sau cu invitaţii,
fie plec din mijlocul unei conferinţe ce durează peste puterile mele (de o oră în cazul de faţă),
fie încep să ignor persoana respectivă ...

Mă rog.
Sunt convinsă că voi reacţionaţi cu mai mult tact şi mai manierat decât mine.
Vă aştept să mă apostrofaţi pentru mitocănia mea
sau să-mi mărturisiţi alte maniere de a gestiona situaţiile de genul ăsta, doar să nu-mi predicaţi ceva în genul lui 'rabdă cu graţie, ca o doamnă ce-ar trebui să fii!' ... nu-mi plac lucrurile care 'trebuie'.

Şi da, nu-i nevoie să-mi mai spuneţi, ştiu că şi mie îmi lipseşte simţul măsurii, atunci când vine vorba de scris.
Dar pentru asta ştiu că şi eu sunt pedepsită, că nu cred eu că îs prea mulţi cei ce mă pot citi până la capăt.

Rosia Montana te vrea prost, nu bogat ! Tu ce vrei de fapt?

Compania asta de vrea să 'investească' la noi, în Românica, îşi tot intensifică publicitatea menită să obţină acceptul opiniei publice de a se începe exploatarea zăcămintelor.

Trei idei scurte :

- faptul că mi-au inclus printre argumente cum că 'mediul va fi îmbunătăţit în zonă' e o aroganţă a unui p.r. imbecil care crede că poate spune orice, lumea va crede, fiindcă lumea nu gândeşte.
Şi chiar spune faptul că natura nu se poate descurca prea bine singură, dar o dată ce intervine omul în natură să vezi ce bine îi merge ei, naturii, care  nu se poate echilibra singură.

- ideea locurilor de muncă în zonă ... Nici tanti aia care croşetează în reclamă, nici moşuletul ce deplânge plecarea tinerilor, n-or să pupe angajări pe-acolo. Tanti cel mult ca femeie de serviciu.
Iar băiatul care vrea să devină inginer de mine da, o să fie angajat fix la munca de jos, că n-o să stea Gold Corporation să aştepte până capătă el experienţă ca inginer.

- punctul trei pleacă de la faptul că eu reacţionez aiurea la tentativele de persuasiune, adică devin mai încăpăţânată.
Dar acum nu e vorba de mine, ci de o deducţie logică :
dacă Gold Corporation ăştia folosesc atâta bănet pentru campania de convingere (şi chiar tre' să fie ceva bănet, gândindu-ne numai de câţi ani tot derulează campania) , întrebare :
oare au investit atâţia bani până acum fiindcă vor să ridice PIB-ul României?,
fiindcă vor să ajute o zonă defavorizată?,
mediul şi şomerii României?
Sau fiindcă vor să se îmbogăţească ei ?
Şi fiindcă au simţit, animale de pradă cum sunt, că din Roşia Montana se poate obţine bănet gras ?

p.s.  nu-mi aduceţi argumentul cu 'vor ajuta ţara implicit prin plata taxelor şi impozitelor' dacă nu ştiţi povestea ironică a celor de la Nokia de Jucu şi a prostiei penibile dovedite de români şi atunci.

Postare scurta dar bucuroasa, generoasa dar vorbind despre un egoist

Un 'Egoist' pe nume Radu Beligan.
Pe care tocmai l-am văzut în seara asta.

Eu atât vă spun :
la anul, când vine din nou spectacolul, nu-l rataţi ! E o comedie reuşită, cu actori buni.
Costumele şi maniera regizorală pe mine una chiar m-au făcut să cred că am în faţă oamenii cu poveştile acelea, nu actori jucând nişte personaje.

Dar mai ales, este cu Radu Beligan.
Domnul Radu Beligan, pe care la final l-aş fi luat acasă, imposibil să nu te ataşezi instantaneu de un om cu atâta farmec şi cu atâta ironie în calmul său exasperant.
Un om care e fix opusul personajului din seara asta, căruia rude şi prieteni îi reproşau egoismul, ca prilej pentru a cere mereu mai mult.
Un om generos cu talentul lui.
Şi pe care, după ce l-am văzut astă-seară, tind să cred că îl mai putem vedea destul jucând (cum mă şi liniştise cineva), resursele de dragoste de teatru ascund bine de tot anii, peste 90.

Sala a fost plină aproape până la ultimul loc şi, vă spun sincer, merită toţi bănuţii (că nu-s puţini), nu cred să plece cineva lipsit de zâmbet şi de optimism de la piesa asta!

Iar Lamia Beligan, fata domnului Radu Beligan, o femeie frumoasă şi rafinată cum rar am văzut.

O replică din piesă îmi permit să vă las la final, ca să sintetizez esenţa pe care o cam uităm :
'Plăcerea e importantă pentru sănătate.'
Mai faceţi-vă şi câte o plăcere, contribuiţi la sănătatea umanităţii, am avut demonstraţia în seara asta !

Cand simt eu ca vin sarbatorile - mitologii personale, si tu ai una.

Bun, o să-mi replicaţi sec şi iute - ştii după calendar că se apropie sărbătorile de iarnă.
Da' eu vreau să daţi un pic din imaginaţii şi sensibilităţi, nu să vă zdrăngăniţi telefoanele mobile !

Hai să vă jucaţi cu mine, poate îmi răspundeţi la curiozitatea asta indiscretă :
ce vă aduce vouă prima senzaţie de bucurie iernatică ? fiorul ăla de frig topit în căldura vacanţei şi a cadourilor şi a revederilor ?

În mulţi ani prima care dădea buzna, de cele mai multe ori aiurea chiar de prin octombrie, cu invocarea sărbătorilor, era Coca-Cola.

Anul trecut mi se pare că la mine a funcţionat redifuzarea lui Harry Potter undeva pe la 1 decembrie.

De ce avem nevoie de 'anticipatorii' ăştia şi nu ne bucurăm de fiecare lună în parte, în vremea ei?
Simplu. Fiindcă se adună oboseală, planuri eşuate, frigul, şi e firesc ca să începi să numeri invers până la relaşul oferit de vacanţa de iarnă.

Eu sunt din nou paradoxală chiar şi in reacţia asta banală : deşi nu-mi plac iarna, frigul, răcelile, mă bucur mult când simt prima oară apropierea sărbătorilor.

Iar anul ăsta conştientizarea asta calendaristică mi-a adus-o ... ei bine, noua reclamă Orange.
Incă una din reclamele tandre marca Orange, fără să fie siropoase deloc!
Azi am văzut-o prima oară : fata care îi tot strecoară bileţele băiatului, el care rupe ultimul bilet ... dar nu vă spun continuarea, că nu vreau să vă stric plăcerea ghicitului.

Poate iar îmi dă cineva peste mână cum că  sunt romantică , uf ...

Senzatia de frig, ceva remedii stiti? Sunt o inghetata.

Vă cer ajutorul de data asta, dacă aveţi habar.

In primul rând ar trebui să ştiţi ce e aceea o senzaţie de frig.
Fiindcă atunci când spun cuiva că sunt friguroasă primesc instantaneu replica 'ah, şi eu!'.
N-am înţeles niciodată de ce mi se replică asta mereu : pentru a-mi arăta mie compasiune sau pentru a-mi stârni mie compasiunea?

Cert e că misterul pentru cât sunt în general celelalte fete de friguroase se lămureşte la primele zile cu temperaturi sub zece grade, când friguros la ele înseamnă că peste cămaşă îşi mai pun un pulovăraş pe care eu îl port când afară sunt vreo 20 de grade.

Ce înseamnă la mine că-s friguroasă?
Simplu , sunt înfăşurată în câteva straturi , mă ascund bine sub următoarele :
două pulovere de lână în camere, săli, birouri, unul musai pe gât,
plus jachetă îmblănită afară,
ciorapi de 50 den plus colanţi plus blugi,
fular pe sub jachetă şi o eşarfă peste.
Serios vă spun şi nu glumesc, toate astea le port simultan şi zi de zi de când coboară temperaturile sub 10 grade până prin aprilie.

Acum e adevărat că sunt o slăbănoagă, deci n-am stratul de pinguin să-mi ţină de cald.
Dar totuşi ...

E tare inconfortabil să stau încotoşmănată aşa zilnic.
De aspectul estetic nu mai vorbesc, că tre' să mai existe şi caraghioşi pe lumea asta.
Vreau şi eu să mă mişc mai firesc ...
că nu cer să pot purta fustă iarna,
pentru fustiţe şi rochiţe mă mulţumesc cu vara.

Bănuiesc că am un dezechilibru mineral sau ceva care-i responsabil (şi) pentru senzaţia asta de frig exagerată a mea.
Dacă nu mă îmbrăc după moda ursească pe care v-am detaliat-o mai sus tremur continuu, ca gelatina.
Şi-n condiţiile astea tot răcesc.

Acu' asta aş vrea să-mi spuneţi şi mie : dacă ştiţi, de la vreun medic, de pe la bunici, de pe la alţi bizari friguroşi ca mine, dacă aveţi idee de vreun remediu pentru senzaţia de frig. Sau de ceva care să-mi fortifice organismul.
Precizare : tot ce v-am scris mai sus e valabil pentru oraşul Ploieşti, n-am vizitat Siberia până acum.

Cum sa faci o impresie buna - nu proceda ca mine, in general

De patru zile nu ştiu cum se face dar eu, tocmai eu, care am oroare de alergat, fug după autobuz.
Cred că, adunat, am alergat vreo sută de metri.
Dar de azi gata, că azi l-am şi ratat.
Oricum, cred că nu doar eu, ci până şi şoferii de pe autobuze s-au plictisit să se tot întrebe 'de ce o fi făcând nebuna aia jogging îmbrăcată şi pe urmă se mai şi suie în autobuz?'.

Uite de ce in Romania n-o sa fie nici o Apocalipsa

Am o veste bună, am tot verificat înainte s-o anunţ :
dacă eşti român atunci să ştii că scapi de toate Apocalipsele.

Ultima verificare a teoriei mele naţionaliste cu iz de pucioasă a avut loc în cadrul Festivalului Naţional de Teatru de la Ploieşti. Şi a fost validată.

Deci să zicem că într-o zi o să trimită Dracu' un sms către toată lumea :
'mâine, organizare oficială, deci la orele 14 să vă prezentaţi pentru Apocalipsă, că altfel vă ia mama mea!'.
Ei bine, românii au să înceapă să vină şi ei pe la şi zece minute, şi-o să tot vină vreun sfert de oră, deranjând coada şi mulţumiţi că au ajuns foarte bine ca timp.
Până or să se strângă toţi românii o să fie demult trecut valul de Apocalipsă peste amărâţii de alde nemţi cu punctualitatea lor , de elveţieni cu ceasurile lor cu abateri centenare. Că doar p'ăia o să-i prindă grupaţi civilizat la locurile lor la ora indicată!

Dacă vi se pare prea sumbră teoria mea trebuie să vă lămuresc că zilele astea sunt cu nasul numai în literaturi medievale, deci pot prezenta o scuză.


p.s. Tocmai am împlinit un an de blog. Domnul ăsta trebuie deci să-mi dea de băut, că am muncit cu seriozitate anul ăsta ca să-i onorez cadoul !

Sa-i felicitam, ca sunt de felicitat. Mandrie locala, eveniment cultural, reusita organizatorica.

Pe vremuri de criză teoria spune că prima cedează cultura. Nu fiindcă e cea mai deşteaptă (ca în banc), ci fiindcă e considerată un soi de moft, o componentă non-vitală a existenţei.

Iaca Ploieşti-ul lui 2011 a arătat cum criza se mai îndulceşte cu moftul numit cultură.
Astă primăvară am avut un Festival de Film, o primă ediţie în orăşel aici.
Iar acum, în toamna (cea cam iarnă de fapt) am avut o primă ediţie a unui Festival Naţional de Teatru. Care se şi încheie azi.

Eu nu mi-am propus decât 3 manifestări din cadrul festivalului : o piesă de teatru cu Marius Manole, o conferinţă a lui Ion Caramitru şi o conferinţă despre Shakespeare.
Mi-am luat bilet din timp la piesa de teatru (bine am făcut, fiindcă sala a fost plină), am ajuns şi la conferinţa domnului Caramitru, dar la conferinţa despre Shakespeare ...

Impresii?
Să le argumentăm un pic.
Eu la teatru n-am prea fost până acum. Nici nu m-a tentat. Iar acum am mers pentru 'fenomenul' care este Marius Manole, despre care am auzit numai descrieri admirative.
Îmi pare însă tare bine că am fost la 'Inimă de câine', de Mihail Bulgakov. E o piesă cu pretext politic -acţiunea se desfăşoară în Moscova lui 1925, la câţiva ani după marea revoluţie proletară care a răsturnat lumea cu susul în jos. Însă dincolo de pretextul politic foarte acut redat, resimţi profund substratul uman, etern valabil dincolo de ideologii trecătoare.
Marius Manole? Un actor de-o sensibilitate aparte, accentuată probabil şi de aspectul fragil. În 'Inimă de câine' rolul este însă solicitant şi fizic şi vocal, iar Marius Manole în rolul câinelui pe care savantul experimentează eşuând, reuşeşte o performanţă deosebită.
Victor Rebengiuc în rolul savantului? Omul ăsta chiar inspiră autoritate, are un aer maiestuos.

Nu-s dusă la teatru, aşa că asta nu e critică teatrală. Vă spun doar ce m-a impresionat.
Iar eu Mă emoţionez cu greu, aşa încât piesa , actorii şi punerea în scenă chiar sunt 'la îndemâna' oricărui individ, indiferent de gradul de familiarizare cu forma asta artistică.
Vă recomand să n-o rataţi dacă vi se iveşte ocazia!

Regia mi s-a părut şi ea deosebită, atmosfera încă din primele momente îţi inspiră fiori, fundalul sonor  creează inumanitatea revoluţiei roşii, în vreme ce la final te trezeşti invadat de un val de compasiune, îţi reaminteşti de omul din animalul nostru zilnic.
Acum îmi doresc să văd şi altă piesă în regia lui Yuriy Kordonskiy.


Ion Caramitru la conferinţa despre Limitele Aşteptării? Un om impozant, exact aşa cum pare şi la teve. Şi cu acea voce seducătoare, pe care aş asculta-o citindu-mi orice, e o voce de povestitor care te poartă.


Impresiile spuneam deci?
Un pic mândră că-s ploieşteancă şi că, vezi bine, se poate să ieşim din mentalitatea de orăşel şters şi anonim.
Un pic mulţumită că am văzut o piesă de teatru cu miez şi cu sensbilitate.
Un pic entuziasmată de reuşită, fiindcă mie mi-a părut o reuşită organizatorică.

Mi-au plăcut teribil acei, presupun, voluntari îmbrăcaţi toţi în tricouri cu emblema festivalului, care te ghidau încă din holuri, care îţi adresau un Bine aţi venit şi Mulţumim pentru prezenţă.
Dădeau un aer stilat manifestării, o grijă mic-burgheză pentru maniere, deghizând totodată şi un pragmatism al unei bune desfăşurări a manifestărilor.
Aşa încât da, felicitări domnului Lucian Sabados, directorul Teatrului Toma Caragiu, nu vreau să mă gândesc cât efort a implicat această primă ediţie, însă rezultatul e de admirat. Şi de urmat !

Diferenta dintre cover si remix si preferintele mele, cu leapsa cu tot

Eheee, despre muzici mie tare îmi place să vorbesc, dar mai ales să dansez, să cânt (fals) şi câteodată să le mai şi ascult.

Am primit acum ceva vreme o leapşă de la Cojo pe care o găsiţi aici . E cât se poate de potrivită pasiunilor mele, fiindcă-i muzicală, doar că eu eram plecată pe când mi-a fost adresată, aşa încât o onorez abia acum.
Trebuia să 'desecretizez' câteva remixuri pe care le prefer eu.
Însă citind unul din comentariile găsite la Bogdan mi-am dat seama că lumea confundă două noţiuni.

'A remix is an alternative version of a recorded song, made from an original version.' citat Wikipedia.
pe când
'A cover version or cover song, or simply cover, is a new performance or recording of a contemporary or previously recorded, commercially released song or popular song.' tot citat Wikipedia (fiindcă sunt ataşată de ştiinţa wikipediei).

Cu alte cuvinte, remixul este al melodiei X dar cântată tot de artistul Y, căruia un şmecheraş umblând din butoane îi alterează ritmul, o segmentează, o intercalează cu o altă linie melodică. Adică în general o face praf.
Coverul este tot al melodiei X, dar nu are nimic de-a face cu artistul iniţial, tocmai fiindcă reprezintă o nouă interpretare, oferită de un alt cântăreţ.

Astea fiind zise, probabil că intuiţi şi cele ce vor fi zise mai jos.
Adică faptul că nu-s adepta remixurilor, n-am nimic contra muzicii electronice, doar sunt fan DM, însă muzică să fie ! Nu 7 sau 8 minute de zăpăceli din care nu mai pricepi nimic nici din voce, nici din linie melodică, doar îţi răsună în cap un bass exagerat. Deh, muzici de club, unde de fapt nu te duci să asculţi nici o muzică.

În schimb coveruri da, chit că îmi plac chit că nu, măcar aduc viziunea unui alt artist asupra unui cântec.
În general prefer variantele originale, dar sunt şi câteva preluări care fac dintr-un cântec obişnuit o bijuterie.

La final vă las şi exemplificarea diferenţei de care am vorbit mai sus şi la care ţin :
Personal Jesus e cântecul,
întâi în variantă orginală Depeche Mode
apoi un remix pe care eu nici nu am răbdare să-l ascult până la capăt, făcut de Eric Prydz
şi la final coverul realizat de Johnnz Cash.

Leapsa de genul 'voi ati vrut-o'

Am primit o leapşă pe gustul meu de mioapă.
3ditorial , adică Dragoş, m-a provocat să scriu aici primele două fraze ale celui de-al doilea paragraf de la pagina 34 din cartea pe care o citesc acum.
Sună complicat, nu?
Staţi să vedeţi numai ce urmează !
'Clara : Il noua a aussi raconte sa vie ... qui a ete absolument merveilleuse ...
Cesar : Et du halva ? Il vous en a dit quelque chose ?'

Culmea e că eu n-am ajuns încă la pagina 34 cu lectura!
Lectura piesei lui Matei Visniec, 'Trois nuits avec Madox'.

N-aş vrea să rămână neonorată leapşa asta, cui deci să i-o trimit mai departe?

Eu care vreau sa par snoaba, cand colo ...

Fost-am la librărie. Nevoia de dicţionar şi de încă vreo trei cărţi.
Şi cum stăteam eu aşa, mă opresc în dreptul raionului de auto-educare.
Şi deodată simt că se apropie grăbită doamna librar de mine, nu ştiam care-i baiul, că nu pusesem mâna pe nici o carte, nu declaşasem nici o bipuială ...
Doamna se uită la raft, apoi se uită la mine, şi-apoi îmi spune rapid : 'aaah, sunteţi clientă veche, nu cred că aveţi nevoie să vă ajut cu ceva, uitaţi-vă la ce cărţi doriţi.'

Mi s-a părut cam bizar, că a tulit-o la fel de iute cum şi apăruse lângă mine.
Şi-atunci m-am uitat şi eu pe raftul în dreptul căruia mă oprisem : vrei trei cărţi lăfăite acolo, toate cu titluri gen despre sex, ajutor în sex, totul despre sex, chestii de-astea.

Mă şi gândeam ce impresie am ajuns să-i las doamnei, după atâţia ani în care cumpăr cărţi savante de-acolo, ceva gen : 'ioti, după ce că-i curioasă şi perversă , mai e şi timidă şi doar dă ocol titlurilor ăstora.'

Da' io dacă vă spun că mă oprisem în locul cela fără să mă uit la cărţi, pierdută în calcule băneşti pentru câte cărţi îmi mai pot permite, oare mă credeţi?

Cei mai multi sarbatoriti

Anul ăsta n-am mai avut timp de suficient la dispoziţie, aşa încât nici măcar urările nu le-am trimis mai departe.
Însă anul trecut am încercat să trimit fiecăruia în parte urările.
Şi consternată de faptul că nu mai terminam,  am început să număr, unul câte una din listele fie din telefon, fie din mail , câţi prieteni, rude, colegi, am sărbătoriţi pe 8 noiembrie.

Am fost surprinsă de rezultat : ştiam că sfinţii Mihail şi Gavriil adună, pentru mine una cel puţin, cei mai mulţi aniversaţi. Dar chiar atât de mulţi nu mă aşteptam să număr.
Îmi rezultaseră vreo 32 de persoane, în condiţiile în care eu nu cunosc foarte multă lume.
Anul ăsta am mai adăugat 3 Mihaele listei celor care ar trebui să dea de băut pe 8 noiembrie.

Zău aşa ! Ce-o fi fost cu lipsa asta de inspiraţie la părinţi, de suntem atâtea Mihaele şi atâţia Gabrieli ?
Am eu propria mea teorie referitoare la Mihaela, de nume vorbesc, deşi am şi-o teorie a Miaielelor, absolvenţii mai vechi ai L.M.V.-ului din Ploieşti poate ştiu de unde numele ăsta.

Eu una am o relaţie complexă cu onomastica lui 8 noiembrie, mă entuziasmează prenumele Mihai, dar reacţionez fix la polul opus faţă de prenumele meu, Mihaela.
De fapt, ia strigaţi şi voi într-o mulţime 'Mihaela', şi după ce au să întoarcă vreo 5 capetele, atunci poate mă veţi înţelege !

Acum e drept că e cu o zi trecut de 8 noiembrie, dar niciodată nu-i târziu pentru gânduri bune, aşa încât La Mulţi Ani şi aniversaţilor dintre bloggeri, cei pe care îi ştiu eu,  urările mele către Mihaeladr, Adelin Mihai şi , desigur, Mihai Umograf din Cluj !

Cert e că nici un alt sfânt nu-mi oferă atâta prilej de reauzire !

Nesimtirea ca mostenire de familie

Dimineaţă. Una din staţiile de autobuz din Ploieşti.
Cum am ratat autobuzul azi, am avut vreme să fac ochi prin jur vreo 8 minute, cât am stat în staţie.

O maşină de şcoală de şoferi parcată trei metri mai în faţă, cu instructorul în interior deja, aşteptând.
Lângă maşină îşi terminau cornul un bunic şi un nepot.
Spun bunic fiindcă domnul avea o vârstă respectabilă judecând după mişcările greoaie şi părul alb-alb.
Iar nepotul, să presupunem, un puştan de vreo 18 ani.
Au consumat oamenii cornul, iar la final le-a rămas cafeaua.

Aveau fiecare câte un pahar de unică folosinţă, probabil cu cafea.

Primul şi-a terminat paharul bunicul.
Şi cum l-a terminat, cum s-a descotorosit de pahar.
A urmat nepotul. Acelaşi gest.

Coşul de gunoi, aici va trebui să mă credeţi pe cuvânt, este fix lângă copertina staţiei.
Şi există, nu e vandalizat, nu era nici plin în dimineaţa asta.

În schimb, bunicul a preferat să îndese paharul între băncuţă şi copertină.
Nepotul, cu mimetism de maimuţă, la fel.

Am aşteptat până au demarat cu maşina lor şcoală-de-şoferi şi am fotografiat.
Fiindcă, la fel ca şi FJ13, am obiceiul de a avea mereu aparatul foto cu mine,  telefonul nu-i musai.

Aşa m-a dezgustat gestul ... în special al bătrânului, că de la puşti ce pretenţii mai puteam avea.
Mi-am amintit cum ne băteau obrazul profesorii prin şcoală : 'aşa faci şi-acasă?'.
Pentru o secundă am avut impusul de a mă duce la bătrân să latru la el. Nu să-i zic ceva, pur şi simplu să latru ceva la el.
Pen' ce Dumnezeu nu te deplasezi 3 metri ? Nu-i şi oraşul tău? De ce-l împuţi?

Câteodată am senzaţia că optimismul e doar semn al prostiei mele !

colţul îndepărat, decor de civilizaţie de urbană

X Factor, un esec realizat cu talent. Talent pentru esec teve.

Nu m-am uitat la 'Românii au talent', că nu mi se pare că poţi alege care-i cel mai bun fruct dintre mere, pere, corcoduşe şi coarne.
În schimb, am fost curioasă faţă de 'X Factor', ştiind că alege doar dintre oamenii cu talent într-ale cântatului. Porneam cu aşteptări mari.

Fraieră eu, să nu iau în calcul chiar numele unei emisiuni !
Ce mama lui e ăla factorul 'X' ? Cum se defineşte ? Care-i legătura lui cu cântatul ?

Mai întâi au fost ediţii cu preselecţiile - unde, în afară de strecurarea unor poveşti lacrimogene, că doar suntem români de la 'Surprize, Surprize' încoace, chiar am putut asculta nişte oameni cântând.
Şi mulţi talentaţi, mulţi care au reuşit să transmită stări mai ceva decât 'profesioniştii' din muzica românească (cât de profesionişti îs majoritatea ... văleleu !).

Etapa următoare a fost o dezamăgire cruntă : li s-au impus oamenilor vreo 3 cântece cu care au defilat toţi, 3 cântece alese de juriu sau de precupeaţa de la tarabă, nici nu contează.
Ideea e că nici măcar marii cântăreţi nu cântă orice, ci îşi aleg ei cântecele, tocmai fiindcă oricâtă voce ai avea, sunt melodii ce te avantajează şi altele care te fac un anonim cu toate octavele tale.

În etapa asta oricum Antena 1 şi-a bătut joc de spectatori, că a ales să-i lase pe fiecare să 'demonstreze' vreo câteva secunde - a rezultat un montaj horror, de voci diferite care, puse cap la cap, sunau ceva de genul
'LET
it beeee,
let iiiit be,
la
LU
li,
lu li la'
Cam aşa de armonios şi cam atât s-a înţeles din talentul fiecăruia.

Etapa următoare : proba de dans. Probabil or fi vrut să ia şi din publicul 'Dansez pentru tine', dă-i cu ciorba înainte, ne băgăm picioarele în el de talent, vrem multilateral dezvoltaţi.

Etapa următoare : cei rămaşi, împărţiţi, iarăşi altă prostie, în 3 categorii egale pe criterii de vârstă, au primit câte un cântec să-l înveţe de pe o zi pe alta. Şi iar ideea de a impune.
Unii au uitat versurile la audiţii, că deh, n-au avut decât o zi să înveţe 4 strofe în engleză.

Şi-aşa se face că am intrat în ultima fază a concursului cu 12 -parcă 12- concurenţi din care unii falsează crunt !

Bine, nu pun în discuţie gândirea (ha!) care a stat la baza structurării etapelor.
Însă mă miră în continuu o chestie :
de când Mihai Morar, un dj de radio parcă, poate fi numit Mentor pentru nişte oameni cu talent la cântat ? Cum le poate fi el mentor ? Care-i criteriul superiorităţii lui relevant în plan vocal ?

Mă mai miră şi că Paula Seling, singura persoană din juriu ce poate fi Mentor muzical, a ales săptămâna trecută să păstreze în concurs tocmai individul ce-a falsat.
Care-i treaba ? Vor să se 'lucreze' reciproc Mentorii între ei şi să-şi dea afară tocmai rivalii cu talent ?

Mare dezamăgire X Factor ăsta.
Să-mi fie învăţătură de minte să mai caut talentul la teve !
Ce să caute talentul acolo unde tre' sa vezi shooooowwww, entertainmeeeent, şoooocccc ...

Bine că pe rockerul cela ce dădea furnicături cântând 'Bohemian Rapsody' (un cântec ce mie una nu mi-e nici măcar drag), bine că pe tipul ăsta l-au trimis acasă după proba de dans !
Nu merita să fie aici ! Aici e treabă de talente teve, nu de talent pur şi simplu !

Chiar nu mai cumpara nimeni carti?

M-am trezit şi eu de vreo oră deja (acum e 14.49). Deci în sfârşit o zi de weekend tipică pentru mine.
Asta fiindcă ieri m-am trezit de la orele 9. Şi are să-mi fie învăţătură de minte să nu mai fac aşa ceva.

Am nevoie de un dicţionar ce e de găsit doar la tarabele cu cărţi. Ştiam că astea-s deschise până pe la prânz în weekend.
Aşa încât ieri am făcut un efort şi am ajuns la 11.23 în centru (după ceasul din faţa Casei Albe).

Deja din autobuz începusem să presimt drumul în zadar. Şi văzusem eu bine de la depărtare, că la fel am văzut şi de la apropiere : numai tarabele cu flori şi cele ale anticarilor mai erau populate.
În rest, tarabele cu cărţi noi pustii foc, nici măcar nişte pisici alergate de câini nu le frecventau.

Asta presupun că e suficient de relevant despre cât de atractive mai sunt cărţile pentru ploieşteni, din moment ce înşişi comercianţii s-au resemnat.
Şi nu, nu era atât de frig afară încât să justifice o absenţă. Ba chiar a fost o zi frumoasă şi însorită.

Bănuiesc că e o tendinţă generală şi nu fac eu de râs ploieştenii în timp ce-n alte oraşe cresc şi înfloresc  cultura, educaţia, învăţământul !

Ofticoasă cum sunt, sper să fie şi mall-urile tot atât de afectate de pe urma crizei economice.
Însă până una alta mă oftic pentru dimineaţa pierdută degeaba în oraş.
Oare de când n-or mai fi tarabele deschise în weekend  ?
Că eu una, cu logica mea, mă gândesc că tocmai atunci ar trebui să fie mai abitir deschise ,  doar în cursul săptămânii lumea e la munci, nu pe străzi după cumpărături.

Din Leonard Cohen citire un vers, pentru ironia din voi

Acum n-o să mă apuc eu să vă recomand nici muzici bune, nici versuri fabuloase, deşi am gusturi excelente în ambele categorii.
Vreau doar să vă amuz cu o vorbă de duh.

N-o să vă recomand nici să ascultaţi Wyl fm, că n-are nevoie de nici o recomandare dacă vă place muzica bună.
Dar eu la ei am ascultat de vreo 5 ori până acum concertul lui Leonard Cohen din Londra, 1999.
Cu răsuflarea întretăiată mereu, să nu-i pierd vreo vorbă.
Are omul ăsta nişte versuri şi o atmosferă care îţi dau fiori până în măduvele venelor !

Probabil îl ştiţi pentru vocea lui cavernoasă. Care îi dă o aparenţă de om sumbru.
Când colo, pentru oamenii scormonitori de sensibiltăţi, sub vocea asta cavernoasă se ascunde o sensibilitate şi o ironie cum rar poţi spera, ca femeie, să găseşti la un bărbat.

Hai că iar o să mă acuze cineva că sunt gerontofilă. Deşi culmea, tocmai el ştie că nu-i deloc aşa.

Vroiam doar să vă las una din vorbele lui Cohen din cele multe cu care şi-a întreţinut ascultătorii cuminţi în între melodii în concertul ăsta.
Sper să vă placă şi vouă ironia lui veselă.
"I’ve also studied deeply into Philosophy and Religion, but cheerfulness kept breaking through."

Din câte ştiu eu, Leonard Cohen este evreu, vorba de mai sus mi se pare a fi umor tipic evreiesc.
Dar despre admiraţia mea pentru oamenii ăştia şi inteligenţa lor remarcabilă, altă dată.
Acum vă ofer doar o porţie de seducţie fără geografie şi fără istorie :