Mi-e imposibil să nu scriu despre subiectul ăsta - mie mi-a adus lacrimi în ochi.
E vorba despre povestea de iubire dintre Irinel Liciu şi Ştefan Augustin Doinaş.
Au trăit ani buni împreună. Erau un cuplu de nedespăţit.
În 2002 survine inevitabilul : el moare la spital, după o operaţie, la vârsta de 80 de ani.
În aceeaşi seară ea, ajunsă acasă, se sinucide, lăsând un mesaj simplu prin care îi cerea iertare lui Dumnezeu, pentru că o prea mare iubire ucide, spunea ea acolo.
La vremea respectivă ştirea asta m-a tulburat preţ de câteva zile.
Părea o iubire ca în poveşti, cu doi oameni care au împărţit o viaţă, care s-au iubit până la imposibil, până la a nu putea trăi fără celălalt şi care chiar după ce au străbătut bătrâneţea împreună tot nu au putut concepe să nu plece împreună.
Sau aşa părea.
Astăzi am citit un articol în ziarul Adevărul pe care vi-l recomand şi vouă.
Dintr-o dată perspectiva marii iubiri devine complexă, adică difuză între lumini şi umbre, între paradoxuri şi nedumeriri.
La vremea când s-au cunoscut, ea era faimoasă, talentată, apreciată, realizată. El era un aspirant.
Pe de o parte femeia asta care, în momentul 'plecării' nu a putut să îi supravieţuiască lui omului ei drag şi a ales să 'plece' odată cu el.
De cealaltă parte, bărbatul căsătorit cu o femeie dorită şi apreciată, care i-a fost loială inclusiv în momentele lui grele.
Şi cu toate astea, bărbatul ăsta îşi înşela soţia. O astfel de soţie!
Câteodată până şi poveştile ce par perfecte în frumuseţea lor ascund crăpături de neînţeles.
Loialitatea şi devotamentul, să fie ele doar ale Penelopei?
Oare bărbatul, oricât ar iubi, nu poate să nu înşele?
Sunt atât de diferite cele două?
Sunt o nesatula!
duminică, 26 mai 2013
Luna mai 2013 a însemnat pentru mine trei concerte cât trei amintiri până la atacul Alzheimer-ului.
Toate trei au fost programate şi mult timp planificate şi aşteptate.
În schimb, tot luna mai a însemnat şi un nou concert ratat, fix în aceeaşi manieră ca în vara anului trecut.
Nu ştiu dacă Aditza îşi mai aminteşte ironia de care am avut parte la Sighişoara în august : eu îmi doream să asist la un concert de orgă la una din bisericile catolice de acolo. Plecarea din Sighişoara era stabilită sâmbătă pe la prânz, iar concertele erau toate sâmbătă după-amiază sau duminică dimineaţa.
Situaţia de acum, copie la cronometru : plecarea din oraş o aveam stabilită pentru joi după-amiaza, iar joi seara era concertul de muzică klezmer la Sinagogă.
E drept, oricum nu mai aveam simţuri disponibile pentru a rezona puternic la nimic, după concertul DM.
Totuşi, nu pot să nu constat amuzată :
n-am noroc la concerte neprogramate.
Poate la voi funcţionează mai mult lucrurile spontane, la mine dacă nu-s din timp aranjate şi din timp sursă de stres, lucrurile nu se întâmplă.
Toate trei au fost programate şi mult timp planificate şi aşteptate.
În schimb, tot luna mai a însemnat şi un nou concert ratat, fix în aceeaşi manieră ca în vara anului trecut.
Nu ştiu dacă Aditza îşi mai aminteşte ironia de care am avut parte la Sighişoara în august : eu îmi doream să asist la un concert de orgă la una din bisericile catolice de acolo. Plecarea din Sighişoara era stabilită sâmbătă pe la prânz, iar concertele erau toate sâmbătă după-amiază sau duminică dimineaţa.
Situaţia de acum, copie la cronometru : plecarea din oraş o aveam stabilită pentru joi după-amiaza, iar joi seara era concertul de muzică klezmer la Sinagogă.
E drept, oricum nu mai aveam simţuri disponibile pentru a rezona puternic la nimic, după concertul DM.
Totuşi, nu pot să nu constat amuzată :
n-am noroc la concerte neprogramate.
Poate la voi funcţionează mai mult lucrurile spontane, la mine dacă nu-s din timp aranjate şi din timp sursă de stres, lucrurile nu se întâmplă.
Atentie, cad prepozitii!
vineri, 17 mai 2013
Cad prepoziţiile astea mai ceva decât pădurile prin zona lui Laszlo Borbely.
Şi culmea, nu cad la vorbitorii maghiari. Ci la românaşii noştri mândri.
Ba chiar o culme şi mai mare, cad la oamenii din presă.
Reporteriţa pe care am auzit-o în treacăt mai devreme pe Realitatea Tv : 'reprezentanţii au vorbit despre deciziile care au subscris în urma discuţiilor'.
Interesantă figură de stil - deci deciziile au subscris, dar oare ce au făcut în timpul ăsta reprezentanţii cu pricina?
Câteva minute mai târziu, un stimabil politician a tăiat de la rădăcină o altă prepoziţie, comentînd o altă ştire.
Dar măcar era vorba de 'pe', care biata de ea o să rămână în curând doar în dicţionarele de arhaisme.
Dicţionare __ care oricum nu le citeşte nimeni.
(a se completa spaţiul liber doar dacă se simte zgărietura din ureche)
Şi culmea, nu cad la vorbitorii maghiari. Ci la românaşii noştri mândri.
Ba chiar o culme şi mai mare, cad la oamenii din presă.
Reporteriţa pe care am auzit-o în treacăt mai devreme pe Realitatea Tv : 'reprezentanţii au vorbit despre deciziile care au subscris în urma discuţiilor'.
Interesantă figură de stil - deci deciziile au subscris, dar oare ce au făcut în timpul ăsta reprezentanţii cu pricina?
Câteva minute mai târziu, un stimabil politician a tăiat de la rădăcină o altă prepoziţie, comentînd o altă ştire.
Dar măcar era vorba de 'pe', care biata de ea o să rămână în curând doar în dicţionarele de arhaisme.
Dicţionare __ care oricum nu le citeşte nimeni.
(a se completa spaţiul liber doar dacă se simte zgărietura din ureche)
Atat!
joi, 16 mai 2013
Dragilor, daca aveti copii, va sfatuiesc sa ii lasati sa isi urmeze pasiunea.
Oricare ar fi ea : ca picteaza sau fac balet, ca sustin o formatie de fotbal sau una de muzica,
nu le spuneti niciodata 'cu prostiile astea iti consumi timpul total inutil' !
Ba din contra, incurajati-le pasiunea !
Cateodata din pasiunea asta care poate parea un fanatism de copil se poate naste o intreaga poveste !
Cateodata pasiunea asta poate duce la cunoasterea unor oameni cum rar poti gasi in populatia normala !
Si, mai ales, cateodata o pasiune ca asta iti poate oferi cel mai frumos moment al vietii !
Va garantez ca e posibil! Concertul din 15 mai 2013, Bucuresti, Arena Nationala. Unicii. Depeche Mode!
Oricare ar fi ea : ca picteaza sau fac balet, ca sustin o formatie de fotbal sau una de muzica,
nu le spuneti niciodata 'cu prostiile astea iti consumi timpul total inutil' !
Ba din contra, incurajati-le pasiunea !
Cateodata din pasiunea asta care poate parea un fanatism de copil se poate naste o intreaga poveste !
Cateodata pasiunea asta poate duce la cunoasterea unor oameni cum rar poti gasi in populatia normala !
Si, mai ales, cateodata o pasiune ca asta iti poate oferi cel mai frumos moment al vietii !
Va garantez ca e posibil! Concertul din 15 mai 2013, Bucuresti, Arena Nationala. Unicii. Depeche Mode!
Melcul cu asteptarea si evenimentul cu supersonicul
marți, 14 mai 2013
Planuri, pregătiri, emoţii, aştepatări,
apoi emoţii, aşteptări, planuri, pregătiri
şi tot aşa!
Ne fixăm câte un eveniment important şi el devine reper de măsură, reper de emoţie, reper de orice.
Cu cât se aproprie evenimentul, cu atât emoţiile cresc.
Aşa şi acum cu mine : mâine trebuie să fie concertul DM.
Al doilea doar ţinut până acum în România.
Avînd în vedere însă istoricul concertelor DM -unul anulat chiar cu fanii strânşi pe stadion- e bine să nu mă bucur de şansa mea până nu-i văd efectiv intrînd pe scenă.
Însă tocmai mi-am dat seama de un paradox citind ultimul comentariu al lui Rudolph Aspirant. Ca de obicei, el vine cu o perspectivă originală asupra lucrurilor. M-aş bucura să fie aşa cum argumentează el acolo - fiindcă eu mă consum pentru evenimente, mă agit, planific, anticipez,
într-un fel cred că în fapt consum în timp mai multă emoţie în aşteparea unui eveniment important decât în momentul cu pricina.
De fapt, bănuiesc că aşa suntem toţi :
aşteptăm şi câteva luni ceva ce va dura câteva ore !
Aşteptarea pare nesfârşită, iar apoi ... ţuşti, evenimentul a şi trecut şi tu nici n-ai apucat să te dezmeticeşti bine!
Mâine, pe la 12 noaptea, totul va fi deja terminat.
Unii urcă Everestul ca să ajungă să aibă momente de anestezie sufletească, alţii merg la concertele 'idolilor' din adolescenţă !
Nu prea cred eu că e corect argumentul lui Rudolph, dar îmi place şi pe viitor am să-l adopt :
cu o conşţiinţă deci curată, sclipitoare, aştept supersonicul meu de mâine !
Voi? Ce supersonice v-aţi programat?
apoi emoţii, aşteptări, planuri, pregătiri
şi tot aşa!
Ne fixăm câte un eveniment important şi el devine reper de măsură, reper de emoţie, reper de orice.
Cu cât se aproprie evenimentul, cu atât emoţiile cresc.
Aşa şi acum cu mine : mâine trebuie să fie concertul DM.
Al doilea doar ţinut până acum în România.
Avînd în vedere însă istoricul concertelor DM -unul anulat chiar cu fanii strânşi pe stadion- e bine să nu mă bucur de şansa mea până nu-i văd efectiv intrînd pe scenă.
Însă tocmai mi-am dat seama de un paradox citind ultimul comentariu al lui Rudolph Aspirant. Ca de obicei, el vine cu o perspectivă originală asupra lucrurilor. M-aş bucura să fie aşa cum argumentează el acolo - fiindcă eu mă consum pentru evenimente, mă agit, planific, anticipez,
într-un fel cred că în fapt consum în timp mai multă emoţie în aşteparea unui eveniment important decât în momentul cu pricina.
De fapt, bănuiesc că aşa suntem toţi :
aşteptăm şi câteva luni ceva ce va dura câteva ore !
Aşteptarea pare nesfârşită, iar apoi ... ţuşti, evenimentul a şi trecut şi tu nici n-ai apucat să te dezmeticeşti bine!
Mâine, pe la 12 noaptea, totul va fi deja terminat.
Unii urcă Everestul ca să ajungă să aibă momente de anestezie sufletească, alţii merg la concertele 'idolilor' din adolescenţă !
Nu prea cred eu că e corect argumentul lui Rudolph, dar îmi place şi pe viitor am să-l adopt :
cu o conşţiinţă deci curată, sclipitoare, aştept supersonicul meu de mâine !
Voi? Ce supersonice v-aţi programat?
Concert frumos, cinste cui te-a cantat si cui te-a ascultat
duminică, 12 mai 2013
Mă răsfăţ cu neruşinare zilele astea.
Mă umplu de culori, de sunete, mă bucur de tot.
Vineri seara am avut încă o dovadă că pot exista şi zile perfecte : am fost la concertul Urma Unplugged.
Urma e singura formaţie/cântăreţ român pentru care m-aş deplasa fără ezitări la Bucureşti, cu toate emoţiile induse de eveniment : cele de a-i reasculta, cele a nu prinde ultimul tren către casă şi a înnopta în Gara de Nord ...
Dragii mei, dacă nu i-aţi descoperit încă, vi-i recomand în concert.
Vineri au cântat la Cinema Patria (o sală superbă) alături de o mini-orchestră şi de invitaţi,
au oferit tot ceea ce ai fi putut dori de la un concert Urma : o experienţă, o mirare, o trăire.
Mai mult decât atât, fiindcă oamenii speciali au aceleaşi pasiuni şi preocupări, cu ocazia concertului de pe 10 mai am aflat că Urma se implică în proiecte se salvare-protejare a clădirilor de patrimoniu din ţară, precum Moara lui Assan, Hala Matache, Cazinoul din Constanţa dar şi case mai mici, nu atât de celebre, dar la fel de valoroase în vremurile noastre neatente la un lucru rar, frumos, muncit şi născut din talent.
Ce pot eu să le cer mai mult băieţilor?
Îmi doresc doar ca la un viitor eveniment Urma să înnoptez în Bucureşti ca să pot merge la întălnirile pe care şi le dau ei cu fanii într-un club, în orele de după concert.
Am cam văzut că weekend-ul ăsta ploieştenii mei s-au răsfăţat şi ei, cu un miting aviatic la Ştejnic :
Cojo, Waven şi 3ditorial Dragoş. Aditza nu ştiu cum a petrecut, dar oricum el s-a tot distrat în ultima vreme.
O să vă povestesc altădată păţaniile zilei de vineri, momentan mi-am spus să rămână doar senzaţia 'mândră că-s româncă, adică dintr-un neam cu super talente care trec neobservate de majoritatea aceluiaşi neami' .
Ca să vă daţi seama cam cum sună Urma, cu precizarea că piesele lor au fost reorchestrate special pentru a fi cântate cu o orchestră :
Întrebarea mea e totuşi :
voi nu aveţi mustrări de conştiinţă după ce vă răsfăţaţi astfel tocmai într-o perioadă în care aveţi o mulţime de proiecte de terminat?
Mă umplu de culori, de sunete, mă bucur de tot.
Vineri seara am avut încă o dovadă că pot exista şi zile perfecte : am fost la concertul Urma Unplugged.
Urma e singura formaţie/cântăreţ român pentru care m-aş deplasa fără ezitări la Bucureşti, cu toate emoţiile induse de eveniment : cele de a-i reasculta, cele a nu prinde ultimul tren către casă şi a înnopta în Gara de Nord ...
Dragii mei, dacă nu i-aţi descoperit încă, vi-i recomand în concert.
Vineri au cântat la Cinema Patria (o sală superbă) alături de o mini-orchestră şi de invitaţi,
au oferit tot ceea ce ai fi putut dori de la un concert Urma : o experienţă, o mirare, o trăire.
Mai mult decât atât, fiindcă oamenii speciali au aceleaşi pasiuni şi preocupări, cu ocazia concertului de pe 10 mai am aflat că Urma se implică în proiecte se salvare-protejare a clădirilor de patrimoniu din ţară, precum Moara lui Assan, Hala Matache, Cazinoul din Constanţa dar şi case mai mici, nu atât de celebre, dar la fel de valoroase în vremurile noastre neatente la un lucru rar, frumos, muncit şi născut din talent.
Ce pot eu să le cer mai mult băieţilor?
Îmi doresc doar ca la un viitor eveniment Urma să înnoptez în Bucureşti ca să pot merge la întălnirile pe care şi le dau ei cu fanii într-un club, în orele de după concert.
Am cam văzut că weekend-ul ăsta ploieştenii mei s-au răsfăţat şi ei, cu un miting aviatic la Ştejnic :
Cojo, Waven şi 3ditorial Dragoş. Aditza nu ştiu cum a petrecut, dar oricum el s-a tot distrat în ultima vreme.
O să vă povestesc altădată păţaniile zilei de vineri, momentan mi-am spus să rămână doar senzaţia 'mândră că-s româncă, adică dintr-un neam cu super talente care trec neobservate de majoritatea aceluiaşi neami' .
Ca să vă daţi seama cam cum sună Urma, cu precizarea că piesele lor au fost reorchestrate special pentru a fi cântate cu o orchestră :
Întrebarea mea e totuşi :
voi nu aveţi mustrări de conştiinţă după ce vă răsfăţaţi astfel tocmai într-o perioadă în care aveţi o mulţime de proiecte de terminat?
Cizmarul n-are cizme, psihologul n-are autocontrol
luni, 6 mai 2013
Mă aşteaptă două luni agitate, aglomerate, cu stres, în care încerc să fac slalom printre toate câte mi le-am propus.
Şi mai fac parte şi din firile păcătoase care vor ca totul să iasă perfect şi să realizeze toate sarcinile la superlativ (după o gradaţie personală, nu după grila universală).
Riscul pentru astfel de persoane superpretenţioase e ... să abandoneze totul în cazul în care nu iese cum vor ele.
Problema mea nu e legată de capacităţile mele - aş fi capabilă să realizez ce îmi propun la standardele auto-impuse.
Problema mea e legată de timp - minuţiozitatea cere mult timp.
Ori noi trăim în epoca lui 'să dăm rasol la totul, dar să bifăm cât mai multe !'.
Era cantităţii care a aruncat la coş calitatea.
Şi-atunci mă mai mir că-s stresată şi-mi muşc buzele incoştient !
Cum oare reuşiţi voi să rămâneţi mereu egali, mereu calmi, mereu în control ?
Cel puţin pe bloguri aşa păreţi cu toţii ! Sau poate ar trebui să vă cunosc ca să îmi explic imaginea asta care mă ademeneşte atât de mult : omul calm şi în control mereu, mai ales asupra timpului, indiferent câte are de făcut.
Şi mai fac parte şi din firile păcătoase care vor ca totul să iasă perfect şi să realizeze toate sarcinile la superlativ (după o gradaţie personală, nu după grila universală).
Riscul pentru astfel de persoane superpretenţioase e ... să abandoneze totul în cazul în care nu iese cum vor ele.
Problema mea nu e legată de capacităţile mele - aş fi capabilă să realizez ce îmi propun la standardele auto-impuse.
Problema mea e legată de timp - minuţiozitatea cere mult timp.
Ori noi trăim în epoca lui 'să dăm rasol la totul, dar să bifăm cât mai multe !'.
Era cantităţii care a aruncat la coş calitatea.
Şi-atunci mă mai mir că-s stresată şi-mi muşc buzele incoştient !
Cum oare reuşiţi voi să rămâneţi mereu egali, mereu calmi, mereu în control ?
Cel puţin pe bloguri aşa păreţi cu toţii ! Sau poate ar trebui să vă cunosc ca să îmi explic imaginea asta care mă ademeneşte atât de mult : omul calm şi în control mereu, mai ales asupra timpului, indiferent câte are de făcut.
Poze la castani, tipi faini si tehnica de agatat. Toate degeaba.
joi, 2 mai 2013
Azi am plecat in căutare de rechizite, dar nu m-am putut abţine să parcurg pe jos bulevardul - au înflorit castanii şi mi-am spus că trebuie să îi pozez.
I-am pozat şi în octombrie, când au înflorit a doua oară pe anul trecut, datorită căldurii neobişnuite. Poate ar trebui să caut pozele să le compar culorile.
Însă alta-i povestea haioasă a zilei. Pe bulevard mă abordează un tip ce stătea pe o bancă, dacă nu îi fac şi lui o poză. I-am răspuns că momentan fac doar poze la castani. M-o invitat el încă o dată, fără succes, să iau loc lângă el, dar mă întreb cât o fi intuit motivul refuzului meu.
Tipul era subţirel, longilin (sau aşa părea), cam de vârsta mea şi mai avea şi bicicletă. Ce poate cere mai mult iubitoare de ciclism din mine?
Păi nimic. Da' pur şi simplu nu-mi place să fiu agăţată pe stradă, că nu-s creangă de trandafiri.
Deci am apreciat faptul că tipul era destul de fain şi în loc să-i răspund cu o mitocănie, i-am răspuns calm. E maximul de care-s capabilă pentru un tip fain ce mă abordează din senin.
În plus, mă amuză un fapt la mine. Nu-s o tipă frapantă, nu sar în ochi. Sunt mai degrabă ştearsă.
Dar singurele dăţi când am fost abordată de tipi pe stradă au fost, culmea, nu când eram îmbracată cu fustiţă strâmtă şi câte-un umăr dezgolit, ci când eram îmbrăcată din cap până-n picioare.
Azi de pildă aveam una din ţinutele mele flower-power : de sub fustă mi se zăreau numai gleznele.
Deci ori tipii s-au cam săturat de goliciuni şi preferă stilul 'îmbrăcate precum musulmancele',
ori sunt eu mai promiţătoare când sunt îmbracată din cap până-n glezne.
Şi tot azi o altă mare dezamăgire : am găsit blugii vieţii mele, bleumarin, un pic evazaţi, talie înaltă, nedecoloraţi. Minunaţi. Din păcate erau mărimea 26, iar eu de anul trecut port mărimea 27.
Brusc le-am înţeles pe surorile Cenuşăresei : ele s-ar fi maltrat pentru un condur. Eu doar pentru o pereche de blugi clasici. E drept, condurul lor era all inclusive cu prinţul, regatul şi Merţanul.
Blugii mei în schimb veneau la pachet cu senzaţia 'ce-ţi mai trebuie prinţ, eşti perfectă şi fără!'.
astea-s câteva dintre imaginile cu castani de astăzi. Din păcate dovada cu faptul că există şi tipi faini prin Ploieşti v-am spus că nu o am. Dacă-i rost de curiozitate totuşi, plimbaţi-vă şi voi pe bulevard, poate-l mai găsiţi prin zonă!
I-am pozat şi în octombrie, când au înflorit a doua oară pe anul trecut, datorită căldurii neobişnuite. Poate ar trebui să caut pozele să le compar culorile.
Însă alta-i povestea haioasă a zilei. Pe bulevard mă abordează un tip ce stătea pe o bancă, dacă nu îi fac şi lui o poză. I-am răspuns că momentan fac doar poze la castani. M-o invitat el încă o dată, fără succes, să iau loc lângă el, dar mă întreb cât o fi intuit motivul refuzului meu.
Tipul era subţirel, longilin (sau aşa părea), cam de vârsta mea şi mai avea şi bicicletă. Ce poate cere mai mult iubitoare de ciclism din mine?
Păi nimic. Da' pur şi simplu nu-mi place să fiu agăţată pe stradă, că nu-s creangă de trandafiri.
Deci am apreciat faptul că tipul era destul de fain şi în loc să-i răspund cu o mitocănie, i-am răspuns calm. E maximul de care-s capabilă pentru un tip fain ce mă abordează din senin.
În plus, mă amuză un fapt la mine. Nu-s o tipă frapantă, nu sar în ochi. Sunt mai degrabă ştearsă.
Dar singurele dăţi când am fost abordată de tipi pe stradă au fost, culmea, nu când eram îmbracată cu fustiţă strâmtă şi câte-un umăr dezgolit, ci când eram îmbrăcată din cap până-n picioare.
Azi de pildă aveam una din ţinutele mele flower-power : de sub fustă mi se zăreau numai gleznele.
Deci ori tipii s-au cam săturat de goliciuni şi preferă stilul 'îmbrăcate precum musulmancele',
ori sunt eu mai promiţătoare când sunt îmbracată din cap până-n glezne.
Şi tot azi o altă mare dezamăgire : am găsit blugii vieţii mele, bleumarin, un pic evazaţi, talie înaltă, nedecoloraţi. Minunaţi. Din păcate erau mărimea 26, iar eu de anul trecut port mărimea 27.
Brusc le-am înţeles pe surorile Cenuşăresei : ele s-ar fi maltrat pentru un condur. Eu doar pentru o pereche de blugi clasici. E drept, condurul lor era all inclusive cu prinţul, regatul şi Merţanul.
Blugii mei în schimb veneau la pachet cu senzaţia 'ce-ţi mai trebuie prinţ, eşti perfectă şi fără!'.
astea-s câteva dintre imaginile cu castani de astăzi. Din păcate dovada cu faptul că există şi tipi faini prin Ploieşti v-am spus că nu o am. Dacă-i rost de curiozitate totuşi, plimbaţi-vă şi voi pe bulevard, poate-l mai găsiţi prin zonă!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
