Mă aşteaptă două luni agitate, aglomerate, cu stres, în care încerc să fac slalom printre toate câte mi le-am propus.
Şi mai fac parte şi din firile păcătoase care vor ca totul să iasă perfect şi să realizeze toate sarcinile la superlativ (după o gradaţie personală, nu după grila universală).
Riscul pentru astfel de persoane superpretenţioase e ... să abandoneze totul în cazul în care nu iese cum vor ele.
Problema mea nu e legată de capacităţile mele - aş fi capabilă să realizez ce îmi propun la standardele auto-impuse.
Problema mea e legată de timp - minuţiozitatea cere mult timp.
Ori noi trăim în epoca lui 'să dăm rasol la totul, dar să bifăm cât mai multe !'.
Era cantităţii care a aruncat la coş calitatea.
Şi-atunci mă mai mir că-s stresată şi-mi muşc buzele incoştient !
Cum oare reuşiţi voi să rămâneţi mereu egali, mereu calmi, mereu în control ?
Cel puţin pe bloguri aşa păreţi cu toţii ! Sau poate ar trebui să vă cunosc ca să îmi explic imaginea asta care mă ademeneşte atât de mult : omul calm şi în control mereu, mai ales asupra timpului, indiferent câte are de făcut.
Poze la castani, tipi faini si tehnica de agatat. Toate degeaba.
joi, 2 mai 2013
Azi am plecat in căutare de rechizite, dar nu m-am putut abţine să parcurg pe jos bulevardul - au înflorit castanii şi mi-am spus că trebuie să îi pozez.
I-am pozat şi în octombrie, când au înflorit a doua oară pe anul trecut, datorită căldurii neobişnuite. Poate ar trebui să caut pozele să le compar culorile.
Însă alta-i povestea haioasă a zilei. Pe bulevard mă abordează un tip ce stătea pe o bancă, dacă nu îi fac şi lui o poză. I-am răspuns că momentan fac doar poze la castani. M-o invitat el încă o dată, fără succes, să iau loc lângă el, dar mă întreb cât o fi intuit motivul refuzului meu.
Tipul era subţirel, longilin (sau aşa părea), cam de vârsta mea şi mai avea şi bicicletă. Ce poate cere mai mult iubitoare de ciclism din mine?
Păi nimic. Da' pur şi simplu nu-mi place să fiu agăţată pe stradă, că nu-s creangă de trandafiri.
Deci am apreciat faptul că tipul era destul de fain şi în loc să-i răspund cu o mitocănie, i-am răspuns calm. E maximul de care-s capabilă pentru un tip fain ce mă abordează din senin.
În plus, mă amuză un fapt la mine. Nu-s o tipă frapantă, nu sar în ochi. Sunt mai degrabă ştearsă.
Dar singurele dăţi când am fost abordată de tipi pe stradă au fost, culmea, nu când eram îmbracată cu fustiţă strâmtă şi câte-un umăr dezgolit, ci când eram îmbrăcată din cap până-n picioare.
Azi de pildă aveam una din ţinutele mele flower-power : de sub fustă mi se zăreau numai gleznele.
Deci ori tipii s-au cam săturat de goliciuni şi preferă stilul 'îmbrăcate precum musulmancele',
ori sunt eu mai promiţătoare când sunt îmbracată din cap până-n glezne.
Şi tot azi o altă mare dezamăgire : am găsit blugii vieţii mele, bleumarin, un pic evazaţi, talie înaltă, nedecoloraţi. Minunaţi. Din păcate erau mărimea 26, iar eu de anul trecut port mărimea 27.
Brusc le-am înţeles pe surorile Cenuşăresei : ele s-ar fi maltrat pentru un condur. Eu doar pentru o pereche de blugi clasici. E drept, condurul lor era all inclusive cu prinţul, regatul şi Merţanul.
Blugii mei în schimb veneau la pachet cu senzaţia 'ce-ţi mai trebuie prinţ, eşti perfectă şi fără!'.
astea-s câteva dintre imaginile cu castani de astăzi. Din păcate dovada cu faptul că există şi tipi faini prin Ploieşti v-am spus că nu o am. Dacă-i rost de curiozitate totuşi, plimbaţi-vă şi voi pe bulevard, poate-l mai găsiţi prin zonă!
I-am pozat şi în octombrie, când au înflorit a doua oară pe anul trecut, datorită căldurii neobişnuite. Poate ar trebui să caut pozele să le compar culorile.
Însă alta-i povestea haioasă a zilei. Pe bulevard mă abordează un tip ce stătea pe o bancă, dacă nu îi fac şi lui o poză. I-am răspuns că momentan fac doar poze la castani. M-o invitat el încă o dată, fără succes, să iau loc lângă el, dar mă întreb cât o fi intuit motivul refuzului meu.
Tipul era subţirel, longilin (sau aşa părea), cam de vârsta mea şi mai avea şi bicicletă. Ce poate cere mai mult iubitoare de ciclism din mine?
Păi nimic. Da' pur şi simplu nu-mi place să fiu agăţată pe stradă, că nu-s creangă de trandafiri.
Deci am apreciat faptul că tipul era destul de fain şi în loc să-i răspund cu o mitocănie, i-am răspuns calm. E maximul de care-s capabilă pentru un tip fain ce mă abordează din senin.
În plus, mă amuză un fapt la mine. Nu-s o tipă frapantă, nu sar în ochi. Sunt mai degrabă ştearsă.
Dar singurele dăţi când am fost abordată de tipi pe stradă au fost, culmea, nu când eram îmbracată cu fustiţă strâmtă şi câte-un umăr dezgolit, ci când eram îmbrăcată din cap până-n picioare.
Azi de pildă aveam una din ţinutele mele flower-power : de sub fustă mi se zăreau numai gleznele.
Deci ori tipii s-au cam săturat de goliciuni şi preferă stilul 'îmbrăcate precum musulmancele',
ori sunt eu mai promiţătoare când sunt îmbracată din cap până-n glezne.
Şi tot azi o altă mare dezamăgire : am găsit blugii vieţii mele, bleumarin, un pic evazaţi, talie înaltă, nedecoloraţi. Minunaţi. Din păcate erau mărimea 26, iar eu de anul trecut port mărimea 27.
Brusc le-am înţeles pe surorile Cenuşăresei : ele s-ar fi maltrat pentru un condur. Eu doar pentru o pereche de blugi clasici. E drept, condurul lor era all inclusive cu prinţul, regatul şi Merţanul.
Blugii mei în schimb veneau la pachet cu senzaţia 'ce-ţi mai trebuie prinţ, eşti perfectă şi fără!'.
astea-s câteva dintre imaginile cu castani de astăzi. Din păcate dovada cu faptul că există şi tipi faini prin Ploieşti v-am spus că nu o am. Dacă-i rost de curiozitate totuşi, plimbaţi-vă şi voi pe bulevard, poate-l mai găsiţi prin zonă!
O printesa pe strazile orasului. Doar zilele astea!
vineri, 12 aprilie 2013
Vă garantez că zilele astea prin oraş circulă o aiurită care se crede prinţesă :
umblă doar pe degete, nu pune toată talpa pe pământ! E caraghioasă, desigur, dar nici că-i pasă!
Eu n-am şi văzut-o, dar credeţi-mă că aşa merge!
Fiindcă individa asta sunt eu.
Am făcut pe viteaza şi, în loc să-mi protejez tălpile deja afectate de bătături, am mers vreo 3 ore pe jos.
Acum am răni până la sânge în talpa dreaptă. Pe cea stângă o pot pune pe pământ, că nu mă doare cine ştie ce.
Aşa încât aveam de ales : fie calc cu stângul normal, dar asta ar fi însemnat să pară că şchiopătez,
fie merg pe vârfurile degetelor. Fiindcă nu puteam rămâne acasă în cursul săptămânii.
Am ales a doua variantă fiindcă îmi oferă un avantaj nesperat : mă şi închipui o prinţesă dintr-un balet lipsit de prinţ, de castel, de rochia aferentă. Ba chiar, din păcate, şi de căpcăun.
Deci sunt o prinţesă în mare deficit de recuzită, dar măcar la stilul de mers nu renunţ zilele astea.
Iar dacă vi se pare că doar mă răsfăţ, vă invit să mergeţi zece minute pe vârfuri :
gambele dumnevoastră vor pulsa ca şi când aţi urca la Cota 1400,
iar gândul că pur şi simplu nu vă pasă de impresia lăsată vă da un zâmbet cuprinzător de pisică afurisită. Asta, sau o grimasă de durere.
umblă doar pe degete, nu pune toată talpa pe pământ! E caraghioasă, desigur, dar nici că-i pasă!
Eu n-am şi văzut-o, dar credeţi-mă că aşa merge!
Fiindcă individa asta sunt eu.
Am făcut pe viteaza şi, în loc să-mi protejez tălpile deja afectate de bătături, am mers vreo 3 ore pe jos.
Acum am răni până la sânge în talpa dreaptă. Pe cea stângă o pot pune pe pământ, că nu mă doare cine ştie ce.
Aşa încât aveam de ales : fie calc cu stângul normal, dar asta ar fi însemnat să pară că şchiopătez,
fie merg pe vârfurile degetelor. Fiindcă nu puteam rămâne acasă în cursul săptămânii.
Am ales a doua variantă fiindcă îmi oferă un avantaj nesperat : mă şi închipui o prinţesă dintr-un balet lipsit de prinţ, de castel, de rochia aferentă. Ba chiar, din păcate, şi de căpcăun.
Deci sunt o prinţesă în mare deficit de recuzită, dar măcar la stilul de mers nu renunţ zilele astea.
Iar dacă vi se pare că doar mă răsfăţ, vă invit să mergeţi zece minute pe vârfuri :
gambele dumnevoastră vor pulsa ca şi când aţi urca la Cota 1400,
iar gândul că pur şi simplu nu vă pasă de impresia lăsată vă da un zâmbet cuprinzător de pisică afurisită. Asta, sau o grimasă de durere.
Societatea te vrea mediocru si conformist. Mini colectie de exemple.
duminică, 7 aprilie 2013
Te dezgustă ideea unei expoziţii de cadavre umane autentice, mumificate? Eşti o persoană retrogradă!
Ceri să se introducă în facultăţi (cel puţin) conceptul de curs opţional şi studentul să aleagă? Eşti o persoană care îndeamnă la revolte!
Te-ai făcut profesor sau medic din drag pentru profesie? Atunci Descurcă-te cum poţi ca să trăieşti!
Eşti profesor şi faci pregătire cu elevii sau le vinzi cărţi? Eşti o persoană profitoare, lipsită de deontologie şi obraz!
Mergi la vot în continuare? Eşti o persoană naivă care se lasă manipulată!
Nu mai mergi la vot din dezamăgire generală? Eşti o persoană care şi-a pierdut dreptul civic de a critica!
Îi treci cu vederea 'jumătăţii' toate rătăcirile? Eşti o persoană care dă dovadă de prostie
Decizi să rămâi singur până vei găsi pe cineva pentru care să merite să faci compromisuri? Eşti o persoană plină de tine şi nerealistă!
Aduci obiecţii unui proiect şi ceri luarea în calcul a unei a doua opţiuni? Eşti o persoană cârcotaşă care nu vrea decât să pună beţe în roate!
Aprobi tot ceea ce se decide şi se face? Eşti o persoană linguşitoare şi obedientă!
Nu arunci cu piatra în Lance Armstrong? Eşti o persoană care încurajează trişorii şi necinstea!
Ceri ca serviciile pe care le plăteşti să aibă o anumită calitate şi nu doar o mulţumire cu resturi în bătaie de joc? Eşti o persoană cu mofturi şi pretenţii de boier!
Râzi mai mereu? Eşti o persoană hlizită care n-are nimic în cap!
Vorbeşti puţin şi eşti sobru? Eşti o persoană care strică tot cheful celorlalţi!
Te îmbraci doar în blugi şi pulovere şi nu te machiezi? Eşti o femeie neîngrijită şi şleampătă!
Te îmbraci în rochiţă şi te accesorizezi? Eşti o femeie ce vrea să atragă atenţia bărbaţilor!
Şi încă vreo 3 astfel de exemple de comportamente şi atitudini contrastante pe care le-am întâlnit doar săptămâna asta dar pe care le-am uitat.
Diversitatea de opinie are ca efect doar etichetarea (jignitoare, desigur).
Doar mie mi se pare frustrant asta?
Ceri să se introducă în facultăţi (cel puţin) conceptul de curs opţional şi studentul să aleagă? Eşti o persoană care îndeamnă la revolte!
Te-ai făcut profesor sau medic din drag pentru profesie? Atunci Descurcă-te cum poţi ca să trăieşti!
Eşti profesor şi faci pregătire cu elevii sau le vinzi cărţi? Eşti o persoană profitoare, lipsită de deontologie şi obraz!
Mergi la vot în continuare? Eşti o persoană naivă care se lasă manipulată!
Nu mai mergi la vot din dezamăgire generală? Eşti o persoană care şi-a pierdut dreptul civic de a critica!
Îi treci cu vederea 'jumătăţii' toate rătăcirile? Eşti o persoană care dă dovadă de prostie
Decizi să rămâi singur până vei găsi pe cineva pentru care să merite să faci compromisuri? Eşti o persoană plină de tine şi nerealistă!
Aduci obiecţii unui proiect şi ceri luarea în calcul a unei a doua opţiuni? Eşti o persoană cârcotaşă care nu vrea decât să pună beţe în roate!
Aprobi tot ceea ce se decide şi se face? Eşti o persoană linguşitoare şi obedientă!
Nu arunci cu piatra în Lance Armstrong? Eşti o persoană care încurajează trişorii şi necinstea!
Ceri ca serviciile pe care le plăteşti să aibă o anumită calitate şi nu doar o mulţumire cu resturi în bătaie de joc? Eşti o persoană cu mofturi şi pretenţii de boier!
Râzi mai mereu? Eşti o persoană hlizită care n-are nimic în cap!
Vorbeşti puţin şi eşti sobru? Eşti o persoană care strică tot cheful celorlalţi!
Te îmbraci doar în blugi şi pulovere şi nu te machiezi? Eşti o femeie neîngrijită şi şleampătă!
Te îmbraci în rochiţă şi te accesorizezi? Eşti o femeie ce vrea să atragă atenţia bărbaţilor!
Şi încă vreo 3 astfel de exemple de comportamente şi atitudini contrastante pe care le-am întâlnit doar săptămâna asta dar pe care le-am uitat.
Diversitatea de opinie are ca efect doar etichetarea (jignitoare, desigur).
Doar mie mi se pare frustrant asta?
Ce inseamna sistem de sanatate? Ca eu azi i-am pierdut sensul
joi, 4 aprilie 2013
În România dreptul la sănătate NU există ! Afirm cu toată responsabilitatea asta.
Nu de alta, dar dacă ai nevoie de sistemul medical, poţi deja să te consideri cu un picior în groapă.
Nu din pricina şpăgii, nu din pricina incompetenţei medicilor, nu din lipsa dotărilor din spitale.
Ci pur şi simplu din pricină că, pentru românul simplu, sistemul nu se manifestă nicăieri !
Poate Umograf este enervat de astfel de păreri, îl chiar poftesc să mă contrazică, aş fi bucuroasă de orice contra-argument viabil.
Astăzi am mers să îmi fac nişte analize. De sânge, nimic complicat.
O parte compensată, o parte necompensată.
Dacă trăiţi în România cât de cât atunci aţi intuit corect :
compensate erau analize gen fier, glicemie şi altele, care costă între 8 şi 13 roni,
necompensate sunt analize de glandă, care costă între 35 şi 64 roni.
Pe scurt, am plătit pe un set de analize de sânge suma de 375 roni !
Să presupunem că te-a pus sufleţelul să fii profesor. Şi ai un salariu de 8 milioane.
Vă daţi seama că nici măcar nu te califici pentru prima etapă, asta cu făcutul analizelor.
Ce să mai spunem de un eventual tratament!
Unde dracu' e sistemul de sănătate românesc ? Ce defineşte el ?
Ce drept am câştigat, în afară de ăla de a înjura ?
Crema de ghete si obrazul unui director RATP
miercuri, 3 aprilie 2013
Aveţi nostalgii cu tinereţea voastră? Vă poftesc să veniţi la Ploieşti şi să utilizaţi reţeaua de transport în comun : veţi plonja imediat în trecut !
Eu o folosesc 5 zile pe săptămână şi de vreo jumătate de an mă tot mir de unde şi mai ales de ce au repus oamenii în circulaţie vechile autobuze de acum 15 ani şi mai bine. Minunăţii demne de un muzeu circulă prin Ploieşti : fac inventarul organelor interne ale călătorilor, zdruncină, hurducăie, trosnesc, buşesc din uşi, se mişcă din scaune, trepidează din podele şi dispun de bare menite doar să le susţină caroseria, fiindcă unde-s plasate nu ajunge decât Ghiţă Mureşan.
Iniţial mi-am spus că mai marii RATP-ului s-au gândit la călătorii lor şi au îndesit autobuzele.
Pe urmă mi-am dat seama că le-au îndesit pe dracu' : sunt la fel de pline vârf la orele de vârf, la fel tre' să te îmbulzeşti să prinzi loc şi tot la fel tre' să stai înfipt ca statuia pe picioarele tale să nu te dea jos puhoiul de oameni înainte de staţia ta de destinaţie, că altfel cine ştie dacă mai reuşeşti să te sui la loc!
Astăzi, în mod neobişnuit, am fost în oraş pe la orele 14. Şi ce-am văzut ? Autobuzele cele noi, acelea în care măcar găseşti o bară de care să te ţii şi nu faci pariuri cu zona de unde va începe să pice tavanul ... ei bine, autobuzele bune ale RATP-ului, cele galbene, sunt folosite pentru curse speciale : 301, 702 sau mai ştiu eu cât!
Să ne fie clar : cursele speciale nu folosesc călătorilor plătitori ai RATP-ului, ci merg către destinaţii speciale, gen fabrici şi uzine.
Asta în timp ce călătorii RATP-ului merg cu autobuzele din anii '90 !
De felul meu nu suport să plec cu pantofii nedaţi cu cremă. Însă am constatat că asta e o risipă snoabă de resurse, atâta vreme cât la ora 8, când cobor din autobuz, cizmele mele poartă mereu câteva amprente.
Prin urmare, dacă tovarăşul director al transportului în comun ploieştean a făcut ceea ce pare, dacă adică a închiriat autobuzele bune unor firme, iar pe cele casabile le-a pus la dispoziţia cetăţenilor pe care tre' să îi deservească, mai că mi-aş toci cizmele mele degeaba cremuite cu şuturi în dosul individului !
Eu o folosesc 5 zile pe săptămână şi de vreo jumătate de an mă tot mir de unde şi mai ales de ce au repus oamenii în circulaţie vechile autobuze de acum 15 ani şi mai bine. Minunăţii demne de un muzeu circulă prin Ploieşti : fac inventarul organelor interne ale călătorilor, zdruncină, hurducăie, trosnesc, buşesc din uşi, se mişcă din scaune, trepidează din podele şi dispun de bare menite doar să le susţină caroseria, fiindcă unde-s plasate nu ajunge decât Ghiţă Mureşan.
Iniţial mi-am spus că mai marii RATP-ului s-au gândit la călătorii lor şi au îndesit autobuzele.
Pe urmă mi-am dat seama că le-au îndesit pe dracu' : sunt la fel de pline vârf la orele de vârf, la fel tre' să te îmbulzeşti să prinzi loc şi tot la fel tre' să stai înfipt ca statuia pe picioarele tale să nu te dea jos puhoiul de oameni înainte de staţia ta de destinaţie, că altfel cine ştie dacă mai reuşeşti să te sui la loc!
Astăzi, în mod neobişnuit, am fost în oraş pe la orele 14. Şi ce-am văzut ? Autobuzele cele noi, acelea în care măcar găseşti o bară de care să te ţii şi nu faci pariuri cu zona de unde va începe să pice tavanul ... ei bine, autobuzele bune ale RATP-ului, cele galbene, sunt folosite pentru curse speciale : 301, 702 sau mai ştiu eu cât!
Să ne fie clar : cursele speciale nu folosesc călătorilor plătitori ai RATP-ului, ci merg către destinaţii speciale, gen fabrici şi uzine.
Asta în timp ce călătorii RATP-ului merg cu autobuzele din anii '90 !
De felul meu nu suport să plec cu pantofii nedaţi cu cremă. Însă am constatat că asta e o risipă snoabă de resurse, atâta vreme cât la ora 8, când cobor din autobuz, cizmele mele poartă mereu câteva amprente.
Prin urmare, dacă tovarăşul director al transportului în comun ploieştean a făcut ceea ce pare, dacă adică a închiriat autobuzele bune unor firme, iar pe cele casabile le-a pus la dispoziţia cetăţenilor pe care tre' să îi deservească, mai că mi-aş toci cizmele mele degeaba cremuite cu şuturi în dosul individului !
Peticele unei zile amestecate
duminică, 31 martie 2013
Minciună, Minciună!
Cred că şi voi nimeriţi câte o zi din aceea care se adună din bucăţele mici de senzaţii plăcute, sau amuzante, sau de pofte visătoare. Am avut eu o astfel de zi frumoasă ieri.
Pe la 8 sau 9 dimineaţa m-a trezit din somn Wyl Fm (eu dorm de câte ori pot cu radioul deschis) care îmi difuza Heaven, noul single Depeche Mode. E prima oară când l-am auzit la ei. L-am auzit prin somn şi am dormit în continuare încă şi mai bine. Dar sigur n-a fost doar în mintea mea!
După prânz intenţiile bune mi-au fost anulate de faptul că am rămas cu săpunul pe mine : oprise vecinul apa caldă. Ceea ce a schimbat planurile casnice de sâmbătă într-unele plimbătoare de zi însorită, sub imboldul exterior primit.
În centrul Ploieşti-ului, târg de carte. Frumos expuse, din păcate nu am găsit nici una din cele 2 cărţi pe care le căutam. În schimb ... vai de ce plăcere am avut parte! Rarissim : în parcul Nichita Stănescu se auzeau melodii din Bucureşti-ul de odinioară. Mă tot roteam pe-acolo, nu-mi venea să plec!
Nu-mi venea nici să-mi cred urechilor că dintr-un cort de bere poate răsuna aşa ceva :
Cristian Vasile, Zavaidoc, Jean Moscopol !
Mi-ar fi plăcut, tare mi-ar fi plăcut ... ca ploieştenii să fie mai naturali, mai degajaţi, să văd dansînd în cupluri, rotindu-se cu perechea pe loc ! De ce nu ne putem permite o aşa extravanţă?
De ce n-am dansa în mijloc de parc?
Apoi ziua suprizelor continuă : pe trecerea de pietoni mă claxonează o maşină. Eu nu răspund niciodată la claxoane sau alte sâsăieli pe care nu ştiu cum să le interpretez.
Când colo, mă aud strigată pe nume. Ei da, dacă strigi Mihaela mă întorc!
Omul cu maşina era un fost coleg de şcoală, amuzantă întânirea, fiindcă ne-am tot străduit să ne revedem cu colegii şi n-am reuşit. Dar uite ce poate aduce culoarea roşie a stopului!
Iar la întoarcere, altă întâlnire plăcută. Mie mi-e frică de câini, dar am o singură specie după care mă topesc. Şi culmea, şi ei mă simpatizează, fiindcă altminteri câinii mă cam latră.
M-am oprit lângă căţel, i-am spus că e frumos (da, vorbesc fără ruşine cu animalele pe stradă), i-am spus că pe partea cealaltă a drumului mai e unul ce seamănă cu el şi i-am făcut nişte poze. Dar stătea blănosul blând la pozat de parcă aştepta de când lumea o şedinţă foto!
Vă las doar una din pozele făcute.
S-aveţi şi voi tot soiul de astfel de momente, cât mai multe !
Cred că şi voi nimeriţi câte o zi din aceea care se adună din bucăţele mici de senzaţii plăcute, sau amuzante, sau de pofte visătoare. Am avut eu o astfel de zi frumoasă ieri.
Pe la 8 sau 9 dimineaţa m-a trezit din somn Wyl Fm (eu dorm de câte ori pot cu radioul deschis) care îmi difuza Heaven, noul single Depeche Mode. E prima oară când l-am auzit la ei. L-am auzit prin somn şi am dormit în continuare încă şi mai bine. Dar sigur n-a fost doar în mintea mea!
După prânz intenţiile bune mi-au fost anulate de faptul că am rămas cu săpunul pe mine : oprise vecinul apa caldă. Ceea ce a schimbat planurile casnice de sâmbătă într-unele plimbătoare de zi însorită, sub imboldul exterior primit.
În centrul Ploieşti-ului, târg de carte. Frumos expuse, din păcate nu am găsit nici una din cele 2 cărţi pe care le căutam. În schimb ... vai de ce plăcere am avut parte! Rarissim : în parcul Nichita Stănescu se auzeau melodii din Bucureşti-ul de odinioară. Mă tot roteam pe-acolo, nu-mi venea să plec!
Nu-mi venea nici să-mi cred urechilor că dintr-un cort de bere poate răsuna aşa ceva :
Cristian Vasile, Zavaidoc, Jean Moscopol !
Mi-ar fi plăcut, tare mi-ar fi plăcut ... ca ploieştenii să fie mai naturali, mai degajaţi, să văd dansînd în cupluri, rotindu-se cu perechea pe loc ! De ce nu ne putem permite o aşa extravanţă?
De ce n-am dansa în mijloc de parc?
Apoi ziua suprizelor continuă : pe trecerea de pietoni mă claxonează o maşină. Eu nu răspund niciodată la claxoane sau alte sâsăieli pe care nu ştiu cum să le interpretez.
Când colo, mă aud strigată pe nume. Ei da, dacă strigi Mihaela mă întorc!
Omul cu maşina era un fost coleg de şcoală, amuzantă întânirea, fiindcă ne-am tot străduit să ne revedem cu colegii şi n-am reuşit. Dar uite ce poate aduce culoarea roşie a stopului!
Iar la întoarcere, altă întâlnire plăcută. Mie mi-e frică de câini, dar am o singură specie după care mă topesc. Şi culmea, şi ei mă simpatizează, fiindcă altminteri câinii mă cam latră.
M-am oprit lângă căţel, i-am spus că e frumos (da, vorbesc fără ruşine cu animalele pe stradă), i-am spus că pe partea cealaltă a drumului mai e unul ce seamănă cu el şi i-am făcut nişte poze. Dar stătea blănosul blând la pozat de parcă aştepta de când lumea o şedinţă foto!
Vă las doar una din pozele făcute.
S-aveţi şi voi tot soiul de astfel de momente, cât mai multe !
Ce spuneti de asa exemplu? Fizic sau psihic, sanatos sau nebun?
miercuri, 27 martie 2013
Sunt oameni, ca mine, care au stări de leşin după 11 ore de şcoală (fiindcă aşa cred pedagogii că e eficient un program de studiu). Sunt oameni cărora după un efort prelungit, fizic sau intelectual, li se învârt toate cele 6 urechi ale celor 3 capete pe care simt că le au. Eu sunt un astfel de om.
Sunt alţii care simt nevoia să nu meargă pe jos nici o staţie, că de-aia s-a inventat roata şi s-a privatizat Petrom-ul. Ştim fiecare câte o astfel de persoană.
Şi mai sunt alţi oameni care ... pe care îi crezi normali dar care îţi dovedesc că-s nebuni.
Că-s nebuni să nu creadă în limite, să fie surzi la reacţiile corpului lor.
Ei, oameni din specia asta nu-s foarte mulţi, aşa că-i bine să-i arătăm cu degetul când îi întâlnim.
Un astfel de 'nebun' vă pot indica eu : se numeşte Adrian Rotaru, se alintă Aditza şi tocmai a făcut parte dintr-o echipă de 8 oameni care şi-au propus să meargă pe jos, timp de 2 zile, 100 de kilometri.
Şi ghici ce? Au reuşit! Eu vă vorbesc despre el fiindcă pe el îl cunosc. E la fel de încăpăţănat pe cât sunt şi eu, şi în bine şi în rău.
Oamenii ăştia au mers pe jos sâmbătă 60 de km, de la Ploieşti la Sinaia, probabil erau 3 grade şi un vânt de vreo 70 km la oră. Iar a doua zi au continuat, până la Braşov, încă 40 de km.
Fără să fie sportivi profesionişti!
Eu acum nu vreau să vă conving nici să mergeţi pe jos,
nici să vă propuneţi nebunii care mie îmi par iresponsabile,
nici să mergeţi în condiţii mai grele decât sportivii, fără vitaminizări, fără dozaj, fără nimic, doar cu voinţă.
Pentru oamenii obişnuiţi nu funcţionează să mergem doar alimentaţi de voinţă.
Sau aşa credem noi!
Dar se pare că, din când în când, iresponsabilitatea şi încăpăţânarea ne duc mai departe decât credem.
Duminică dimineaţă, când am vorbit cu Aditza la telefon, era iritat şi mă repezea orice aş fi zis.
Mi-am dat seama că erau oboseala şi îndoiala care se simţeau deja în felul ăsta şi care îl trăgeau în direcţia opusă faţă de cea în care îl îndemna orgoliul.
Mi-am dorit atunci, precum în poveşti, să se pornească o furtună puternică şi să-i oprească, dacă el tot nu avea grijă de binele organismului său. Dar nu s-a oprit.
Apoi, seara, când mai avea vreo 8 km până la final (din cei 100 km) deja omul avea vocea celui care pluteşte în beatitudine. Tinţa se simţea aproape. Imposibilul a devenit tangibil.
Aşa că vă îndemn :
NU mergeţi zeci de km pe jos odată, DAR priviţi oamenii din jurul vostru cu atenţie şi gândiţi-vă că s-ar putea să vă mire cândva prin exemplul lor !
NU plecaţi în mod spartan în proiecte, fără precauţii (fie ele meteo sau alimentare sau de altă natură), DAR gândiţi-vă că fiecare din noi, toţi ascundem resurse de voinţă ce zac în ruginire printre celulele noastre comode şi precaute !
Eu ştiu că mi-am mai adăugat un om la lista celor 3 oameni din preajma mea pe care mi-i arăt cu degetul când simt că am nevoia unui exemplu pentru a merge mai departe în câte-un moment !
Sunt alţii care simt nevoia să nu meargă pe jos nici o staţie, că de-aia s-a inventat roata şi s-a privatizat Petrom-ul. Ştim fiecare câte o astfel de persoană.
Şi mai sunt alţi oameni care ... pe care îi crezi normali dar care îţi dovedesc că-s nebuni.
Că-s nebuni să nu creadă în limite, să fie surzi la reacţiile corpului lor.
Ei, oameni din specia asta nu-s foarte mulţi, aşa că-i bine să-i arătăm cu degetul când îi întâlnim.
Un astfel de 'nebun' vă pot indica eu : se numeşte Adrian Rotaru, se alintă Aditza şi tocmai a făcut parte dintr-o echipă de 8 oameni care şi-au propus să meargă pe jos, timp de 2 zile, 100 de kilometri.
Şi ghici ce? Au reuşit! Eu vă vorbesc despre el fiindcă pe el îl cunosc. E la fel de încăpăţănat pe cât sunt şi eu, şi în bine şi în rău.
Oamenii ăştia au mers pe jos sâmbătă 60 de km, de la Ploieşti la Sinaia, probabil erau 3 grade şi un vânt de vreo 70 km la oră. Iar a doua zi au continuat, până la Braşov, încă 40 de km.
Fără să fie sportivi profesionişti!
Eu acum nu vreau să vă conving nici să mergeţi pe jos,
nici să vă propuneţi nebunii care mie îmi par iresponsabile,
nici să mergeţi în condiţii mai grele decât sportivii, fără vitaminizări, fără dozaj, fără nimic, doar cu voinţă.
Pentru oamenii obişnuiţi nu funcţionează să mergem doar alimentaţi de voinţă.
Sau aşa credem noi!
Dar se pare că, din când în când, iresponsabilitatea şi încăpăţânarea ne duc mai departe decât credem.
Duminică dimineaţă, când am vorbit cu Aditza la telefon, era iritat şi mă repezea orice aş fi zis.
Mi-am dat seama că erau oboseala şi îndoiala care se simţeau deja în felul ăsta şi care îl trăgeau în direcţia opusă faţă de cea în care îl îndemna orgoliul.
Mi-am dorit atunci, precum în poveşti, să se pornească o furtună puternică şi să-i oprească, dacă el tot nu avea grijă de binele organismului său. Dar nu s-a oprit.
Apoi, seara, când mai avea vreo 8 km până la final (din cei 100 km) deja omul avea vocea celui care pluteşte în beatitudine. Tinţa se simţea aproape. Imposibilul a devenit tangibil.
Aşa că vă îndemn :
NU mergeţi zeci de km pe jos odată, DAR priviţi oamenii din jurul vostru cu atenţie şi gândiţi-vă că s-ar putea să vă mire cândva prin exemplul lor !
NU plecaţi în mod spartan în proiecte, fără precauţii (fie ele meteo sau alimentare sau de altă natură), DAR gândiţi-vă că fiecare din noi, toţi ascundem resurse de voinţă ce zac în ruginire printre celulele noastre comode şi precaute !
Eu ştiu că mi-am mai adăugat un om la lista celor 3 oameni din preajma mea pe care mi-i arăt cu degetul când simt că am nevoia unui exemplu pentru a merge mai departe în câte-un moment !
Sa ne traiasca optiunile si parerile!
marți, 12 martie 2013
Am o problemă serioasă, se pare : nu îmi pot pune patriotismul mai presus de gusturile personale.
Când se remarcă pe undeva câte un ploieştean, indiferent de domeniu, hopa apar şi îndemnurile să-l susţinem, cu mic, cu mare, cu surle şi bloguri. Sunt convinsă că la fel se petrece în toate oraşele ţării, identitatea locală e 'muşchiul' cel mai tare încordat.
La fel şi acum cu tipul ăsta de a câştigat (dubios) preselecţia pentru Eurovision, Cezar Ouatu. Eu înţeleg că are un talent rar, că e ceva deosebit să fii contratenor, dar de-aici şi până la a-l susţine ...
Nu mai amintesc de argumentul agresiv al unora, de genul 'dacă nu îţi place opera eşti un manelist'. Prea sună de la sine a prostie deducţia asta limitată!
Mie una nu-mi place opera, îmi zgârie urechile şi restul organelor simţitoare.
Nu-mi place nici o femeie cântînd operă, darămite vocea unui bărbat cântînd operă precum o femeie!
În plus, îmi plac vocile care cântă natural, adică pentru mine o soprană e tot atât de ne-muzicală precum unul care îmi zbiară death-metal. Îmi asum impertinenţa afirmaţiei!
Dar mai mult decât stilurile vocale forţate îmi displac atitudinile mentale forţate :
visez la o lume civilizată în care să fim îndemnaţi să susţinem pe cine ne place nouă, fiecăruia,
nu una în care să fie considerat ca obligatoriu să-ţi susţii colegul de clasă sau vecinul de bloc sau co-orăşeanul pe motiv că 'e de-al nostru, deci gusturile se suprimă!'.
Numai joi seară să n-aud că nu ţineţi cu Steaua ... că pe urmă ştiţi şi voi pe Cine supărăm!
Când se remarcă pe undeva câte un ploieştean, indiferent de domeniu, hopa apar şi îndemnurile să-l susţinem, cu mic, cu mare, cu surle şi bloguri. Sunt convinsă că la fel se petrece în toate oraşele ţării, identitatea locală e 'muşchiul' cel mai tare încordat.
La fel şi acum cu tipul ăsta de a câştigat (dubios) preselecţia pentru Eurovision, Cezar Ouatu. Eu înţeleg că are un talent rar, că e ceva deosebit să fii contratenor, dar de-aici şi până la a-l susţine ...
Nu mai amintesc de argumentul agresiv al unora, de genul 'dacă nu îţi place opera eşti un manelist'. Prea sună de la sine a prostie deducţia asta limitată!
Mie una nu-mi place opera, îmi zgârie urechile şi restul organelor simţitoare.
Nu-mi place nici o femeie cântînd operă, darămite vocea unui bărbat cântînd operă precum o femeie!
În plus, îmi plac vocile care cântă natural, adică pentru mine o soprană e tot atât de ne-muzicală precum unul care îmi zbiară death-metal. Îmi asum impertinenţa afirmaţiei!
Dar mai mult decât stilurile vocale forţate îmi displac atitudinile mentale forţate :
visez la o lume civilizată în care să fim îndemnaţi să susţinem pe cine ne place nouă, fiecăruia,
nu una în care să fie considerat ca obligatoriu să-ţi susţii colegul de clasă sau vecinul de bloc sau co-orăşeanul pe motiv că 'e de-al nostru, deci gusturile se suprimă!'.
Numai joi seară să n-aud că nu ţineţi cu Steaua ... că pe urmă ştiţi şi voi pe Cine supărăm!
La pomul laudat ... ai grija cat dai pe bilet!
sâmbătă, 2 martie 2013
In sfârşit, după 4 ani de zile în care am ratat mereu, anul ăsta am reuşit : am văzut un spectacol de balet rusesc. În Ploieşti, la Casa Sindicatelor. Compus din selecţiuni după creaţiile lui Ceaikovsky.
Hai să nu povestesc cum la înainte să înceapă spectacolul, abia mă aşezasem pe locul meu, şi vine o cucoană care mă întreabă ce număr am, după care mă informează că şi ea are tocmai acelaşi loc, a primit invitaţie !
Eu mă invitasem pe banii mei, cu bilet, nu pe banii organizatorilor, aşa că am ridicat din umeri. Dar mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă ajungeam eu mai târziu decât ea.
Despre spectacol ... nu vă pot spune cât îmi place baletul ! Cât m-aş dori eu însămi balerină !
Aşa încât să văd la noi în orăşel în turneu nişte balerini ruşi, tocmai ruşi ... vai ce ocazie !
Numai că jumătate din trupa de balerini păreau adolescenţi, mai mult elevi ai unei şcoli de balet.
Erau frumoşi şi talentaţi, dar tineri foc.
Costumele ... parte din ele păreau încropite la vreun teatru de provincie din România, pe vreme de criză.
Unele balerine erau mai plinuţe decât balerinii.
În schimb decorul pentru Lacul Lebedelor - o minunăţie. Nu i-am priceput sensul, fiindcă îmi părea mai degrabă o lume sub-acvatică, dar frumos realizată şi foarte expresivă.
Una din balerinele cu experieţă avea exact ţinuta şi graţia pe care le bănuiam eu implicite la toate balerinele.
Balerinul-adolescent care mi s-a părut mie cel mai graţios, cel mai talentat, a fost o demonstraţie indirectă despre cum efortul baletului se poate transpune în bucurie - toată figura lui era luminată de bucurie, de mândria că poate dansa, că poate oferi şi altora.
Ce m-a suprins şi mi-a mers drept la suflet ?
Faptul că la mulţi dintre cei de pe scenă se simţeau emoţiile, se vedea din respiraţia lor.
Mi-am spus atunci că dacă până şi balerinii, obişnuiti cu scena din atâtea spectacole, dacă până şi ei au emoţii, atunci n-are trebui să mă mai judec eu atât de aspru pentru emotivitatea mea ruşinată.
Însă acum ştiu :
dacă vreau să văd graţie, eleganţă, perfecţiune, costume de poveste, atunci să nu le aştept de la un turneu provincial al vreunei trupe : dacă vreau BALET atunci Sankt Petersburg sau Moscova mi-s destinaţia!
Hai să nu povestesc cum la înainte să înceapă spectacolul, abia mă aşezasem pe locul meu, şi vine o cucoană care mă întreabă ce număr am, după care mă informează că şi ea are tocmai acelaşi loc, a primit invitaţie !
Eu mă invitasem pe banii mei, cu bilet, nu pe banii organizatorilor, aşa că am ridicat din umeri. Dar mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă ajungeam eu mai târziu decât ea.
Despre spectacol ... nu vă pot spune cât îmi place baletul ! Cât m-aş dori eu însămi balerină !
Aşa încât să văd la noi în orăşel în turneu nişte balerini ruşi, tocmai ruşi ... vai ce ocazie !
Numai că jumătate din trupa de balerini păreau adolescenţi, mai mult elevi ai unei şcoli de balet.
Erau frumoşi şi talentaţi, dar tineri foc.
Costumele ... parte din ele păreau încropite la vreun teatru de provincie din România, pe vreme de criză.
Unele balerine erau mai plinuţe decât balerinii.
În schimb decorul pentru Lacul Lebedelor - o minunăţie. Nu i-am priceput sensul, fiindcă îmi părea mai degrabă o lume sub-acvatică, dar frumos realizată şi foarte expresivă.
Una din balerinele cu experieţă avea exact ţinuta şi graţia pe care le bănuiam eu implicite la toate balerinele.
Balerinul-adolescent care mi s-a părut mie cel mai graţios, cel mai talentat, a fost o demonstraţie indirectă despre cum efortul baletului se poate transpune în bucurie - toată figura lui era luminată de bucurie, de mândria că poate dansa, că poate oferi şi altora.
Ce m-a suprins şi mi-a mers drept la suflet ?
Faptul că la mulţi dintre cei de pe scenă se simţeau emoţiile, se vedea din respiraţia lor.
Mi-am spus atunci că dacă până şi balerinii, obişnuiti cu scena din atâtea spectacole, dacă până şi ei au emoţii, atunci n-are trebui să mă mai judec eu atât de aspru pentru emotivitatea mea ruşinată.
Însă acum ştiu :
dacă vreau să văd graţie, eleganţă, perfecţiune, costume de poveste, atunci să nu le aştept de la un turneu provincial al vreunei trupe : dacă vreau BALET atunci Sankt Petersburg sau Moscova mi-s destinaţia!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
