Am o problemă serioasă, se pare : nu îmi pot pune patriotismul mai presus de gusturile personale.
Când se remarcă pe undeva câte un ploieştean, indiferent de domeniu, hopa apar şi îndemnurile să-l susţinem, cu mic, cu mare, cu surle şi bloguri. Sunt convinsă că la fel se petrece în toate oraşele ţării, identitatea locală e 'muşchiul' cel mai tare încordat.
La fel şi acum cu tipul ăsta de a câştigat (dubios) preselecţia pentru Eurovision, Cezar Ouatu. Eu înţeleg că are un talent rar, că e ceva deosebit să fii contratenor, dar de-aici şi până la a-l susţine ...
Nu mai amintesc de argumentul agresiv al unora, de genul 'dacă nu îţi place opera eşti un manelist'. Prea sună de la sine a prostie deducţia asta limitată!
Mie una nu-mi place opera, îmi zgârie urechile şi restul organelor simţitoare.
Nu-mi place nici o femeie cântînd operă, darămite vocea unui bărbat cântînd operă precum o femeie!
În plus, îmi plac vocile care cântă natural, adică pentru mine o soprană e tot atât de ne-muzicală precum unul care îmi zbiară death-metal. Îmi asum impertinenţa afirmaţiei!
Dar mai mult decât stilurile vocale forţate îmi displac atitudinile mentale forţate :
visez la o lume civilizată în care să fim îndemnaţi să susţinem pe cine ne place nouă, fiecăruia,
nu una în care să fie considerat ca obligatoriu să-ţi susţii colegul de clasă sau vecinul de bloc sau co-orăşeanul pe motiv că 'e de-al nostru, deci gusturile se suprimă!'.
Numai joi seară să n-aud că nu ţineţi cu Steaua ... că pe urmă ştiţi şi voi pe Cine supărăm!
La pomul laudat ... ai grija cat dai pe bilet!
sâmbătă, 2 martie 2013
In sfârşit, după 4 ani de zile în care am ratat mereu, anul ăsta am reuşit : am văzut un spectacol de balet rusesc. În Ploieşti, la Casa Sindicatelor. Compus din selecţiuni după creaţiile lui Ceaikovsky.
Hai să nu povestesc cum la înainte să înceapă spectacolul, abia mă aşezasem pe locul meu, şi vine o cucoană care mă întreabă ce număr am, după care mă informează că şi ea are tocmai acelaşi loc, a primit invitaţie !
Eu mă invitasem pe banii mei, cu bilet, nu pe banii organizatorilor, aşa că am ridicat din umeri. Dar mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă ajungeam eu mai târziu decât ea.
Despre spectacol ... nu vă pot spune cât îmi place baletul ! Cât m-aş dori eu însămi balerină !
Aşa încât să văd la noi în orăşel în turneu nişte balerini ruşi, tocmai ruşi ... vai ce ocazie !
Numai că jumătate din trupa de balerini păreau adolescenţi, mai mult elevi ai unei şcoli de balet.
Erau frumoşi şi talentaţi, dar tineri foc.
Costumele ... parte din ele păreau încropite la vreun teatru de provincie din România, pe vreme de criză.
Unele balerine erau mai plinuţe decât balerinii.
În schimb decorul pentru Lacul Lebedelor - o minunăţie. Nu i-am priceput sensul, fiindcă îmi părea mai degrabă o lume sub-acvatică, dar frumos realizată şi foarte expresivă.
Una din balerinele cu experieţă avea exact ţinuta şi graţia pe care le bănuiam eu implicite la toate balerinele.
Balerinul-adolescent care mi s-a părut mie cel mai graţios, cel mai talentat, a fost o demonstraţie indirectă despre cum efortul baletului se poate transpune în bucurie - toată figura lui era luminată de bucurie, de mândria că poate dansa, că poate oferi şi altora.
Ce m-a suprins şi mi-a mers drept la suflet ?
Faptul că la mulţi dintre cei de pe scenă se simţeau emoţiile, se vedea din respiraţia lor.
Mi-am spus atunci că dacă până şi balerinii, obişnuiti cu scena din atâtea spectacole, dacă până şi ei au emoţii, atunci n-are trebui să mă mai judec eu atât de aspru pentru emotivitatea mea ruşinată.
Însă acum ştiu :
dacă vreau să văd graţie, eleganţă, perfecţiune, costume de poveste, atunci să nu le aştept de la un turneu provincial al vreunei trupe : dacă vreau BALET atunci Sankt Petersburg sau Moscova mi-s destinaţia!
Hai să nu povestesc cum la înainte să înceapă spectacolul, abia mă aşezasem pe locul meu, şi vine o cucoană care mă întreabă ce număr am, după care mă informează că şi ea are tocmai acelaşi loc, a primit invitaţie !
Eu mă invitasem pe banii mei, cu bilet, nu pe banii organizatorilor, aşa că am ridicat din umeri. Dar mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă ajungeam eu mai târziu decât ea.
Despre spectacol ... nu vă pot spune cât îmi place baletul ! Cât m-aş dori eu însămi balerină !
Aşa încât să văd la noi în orăşel în turneu nişte balerini ruşi, tocmai ruşi ... vai ce ocazie !
Numai că jumătate din trupa de balerini păreau adolescenţi, mai mult elevi ai unei şcoli de balet.
Erau frumoşi şi talentaţi, dar tineri foc.
Costumele ... parte din ele păreau încropite la vreun teatru de provincie din România, pe vreme de criză.
Unele balerine erau mai plinuţe decât balerinii.
În schimb decorul pentru Lacul Lebedelor - o minunăţie. Nu i-am priceput sensul, fiindcă îmi părea mai degrabă o lume sub-acvatică, dar frumos realizată şi foarte expresivă.
Una din balerinele cu experieţă avea exact ţinuta şi graţia pe care le bănuiam eu implicite la toate balerinele.
Balerinul-adolescent care mi s-a părut mie cel mai graţios, cel mai talentat, a fost o demonstraţie indirectă despre cum efortul baletului se poate transpune în bucurie - toată figura lui era luminată de bucurie, de mândria că poate dansa, că poate oferi şi altora.
Ce m-a suprins şi mi-a mers drept la suflet ?
Faptul că la mulţi dintre cei de pe scenă se simţeau emoţiile, se vedea din respiraţia lor.
Mi-am spus atunci că dacă până şi balerinii, obişnuiti cu scena din atâtea spectacole, dacă până şi ei au emoţii, atunci n-are trebui să mă mai judec eu atât de aspru pentru emotivitatea mea ruşinată.
Însă acum ştiu :
dacă vreau să văd graţie, eleganţă, perfecţiune, costume de poveste, atunci să nu le aştept de la un turneu provincial al vreunei trupe : dacă vreau BALET atunci Sankt Petersburg sau Moscova mi-s destinaţia!
O ghicitoare pentru ploiesteni, o poanta buna pentru restul
sâmbătă, 9 februarie 2013
Azi am râs cu poftă. E drept, m-am şi trezit amuzată de un vis haios. Dar ce am citit de m-am amuzat?
Un club din Ploieşti încearcă să se promoveze. Drept care scrie ce minunăţii de programe oferă. Şi, fiind un club destul de nou, spune şi unde anume poate fi găsit.
Nu dă o adresă, ci următoarele indicaţii : 'vizavi de Muzeul de Istorie sau, de la intersecţia de la Tribunal, se face rondul la stânga şi se intră pe aleea din spatele blocului situat în faţa Parcului Nichita, la subsol. Grilajul de la intrare ar trebui să vă dea de ştire că aţi ajuns exact unde trebuie.'
Mărturisesc : sunt ploieşteancă din naştere. Da' n-am priceput unde vine clubul ăsta. Şi-am citit anunţul de 4 ori. Întăi m-am complicat cu faptul că vizavi de Muzeul de Istorie nu e decât Tribunalul. Care poate fi considerat maxim circ, dar nu club.
Apoi dilema secundă : care intersecţie, că-s două care încadrează Tribunalul. Şi-apoi iarăşi am gândit intens la conceptul de 'stânga', fiindcă în funcţie de direcţia de mers stânga poate fi ... dreapta.
Eu aş da formularea asta la concursurile de cercetaşi, proba de orientare.
Iar celui ce promovează clubul i-aş da un premiu 'cea mai absconsă promovare'.
Parcă există nişte jocuri mai nou real-virtuale în care primeşti indiciile pe net iar tu tre' să descoperi în teren indiciul concret lăsat acolo.
Deci Pentru ploieşteni nu vă spun numele clubului, dar vă invit să ghiciţi unde vine.
Un club din Ploieşti încearcă să se promoveze. Drept care scrie ce minunăţii de programe oferă. Şi, fiind un club destul de nou, spune şi unde anume poate fi găsit.
Nu dă o adresă, ci următoarele indicaţii : 'vizavi de Muzeul de Istorie sau, de la intersecţia de la Tribunal, se face rondul la stânga şi se intră pe aleea din spatele blocului situat în faţa Parcului Nichita, la subsol. Grilajul de la intrare ar trebui să vă dea de ştire că aţi ajuns exact unde trebuie.'
Mărturisesc : sunt ploieşteancă din naştere. Da' n-am priceput unde vine clubul ăsta. Şi-am citit anunţul de 4 ori. Întăi m-am complicat cu faptul că vizavi de Muzeul de Istorie nu e decât Tribunalul. Care poate fi considerat maxim circ, dar nu club.
Apoi dilema secundă : care intersecţie, că-s două care încadrează Tribunalul. Şi-apoi iarăşi am gândit intens la conceptul de 'stânga', fiindcă în funcţie de direcţia de mers stânga poate fi ... dreapta.
Eu aş da formularea asta la concursurile de cercetaşi, proba de orientare.
Iar celui ce promovează clubul i-aş da un premiu 'cea mai absconsă promovare'.
Parcă există nişte jocuri mai nou real-virtuale în care primeşti indiciile pe net iar tu tre' să descoperi în teren indiciul concret lăsat acolo.
Deci Pentru ploieşteni nu vă spun numele clubului, dar vă invit să ghiciţi unde vine.
Cu portarii e ca in dragoste. Cel putin la mine.
luni, 4 februarie 2013
Hai că aproape fiecare dintre noi are în colecţia de experienţe ilogice şi nedrepte câte una din astea două :
persoana de care te-ai îndrăgostit îţi acordă tot atâta atenţie câtă acordă manierelor când mănâncă într-un birt,
iar tu la rândul tău acorzi tot atâta delicateţe persoanei ce s-a îndrăgostit de tine pe câtă foloseşti când tai un buştean.
Ei bine, mie mi se întâmplă la fel şi cu portarii. Nu că m-aş fi îndrăgostit de vreunul până acum, deşi ...
Dacă am trecut de portar fără să spun nimic am fost strigată şi luată la întrebări de urgenţă 'Domnişoarăăăă, UNDE anume mergeţi?'. Mergeam şi eu la muzeu, ca tot snobul, dar nu vrusesem să se ştie.
A doua oară, păţită cu aşa ruşine - să par portarului suspectă dacă vizitez muzeul - m-am oprit întăi la el. I-am dat bună-ziua şi l-am informat frumos că vreau să văd galeria de artă. Ce credeţi că am primit drept răspuns? : 'Şi nu ştiţi pe unde să mergeţi? Urcaţi scările şi sunaţi la uşă!'.
Deci indiferent cum se procedează cu portarii, niciodată nu-i varianta corectă.
Sau cel puţin cu portarii de muzee. Sau cel puţin cum procedez eu.
Bărbaţii ca bărbaţii, dar aţi avut vreodată de-a face cu vreo femeie portăreasă? Să zicem să fie nevoie să treceţi de portăreasă ca să ajungeţi la doamna secretară? Oho, e o adevărată experienţă iniţiatică.
Eu mi-o amintesc şi-acum pe tanti Ana :
'No da' unde mergi?' (avea mereu lipsă din gestiune pronumele de politeţe)
'Până la secretariat.'
'No pentru ce anume?'
'Pentru nişte informaţii despre taxe.'
'No ce informaţii? Zi că îţi spun eu, n-o mai deranja pe doamna secretară, că şi aşa e aglomerată.'
Care mama ei aglomearată, că nu prea ajungea nimeni s-o aglomereze cu nici o întrebare!
Da' şi dacă reuşeai să ajungi până la birou! Deja te simţeai precum Harap-Alb, dă-o-ncolo de întrebare, că nu mai conta!
persoana de care te-ai îndrăgostit îţi acordă tot atâta atenţie câtă acordă manierelor când mănâncă într-un birt,
iar tu la rândul tău acorzi tot atâta delicateţe persoanei ce s-a îndrăgostit de tine pe câtă foloseşti când tai un buştean.
Ei bine, mie mi se întâmplă la fel şi cu portarii. Nu că m-aş fi îndrăgostit de vreunul până acum, deşi ...
Dacă am trecut de portar fără să spun nimic am fost strigată şi luată la întrebări de urgenţă 'Domnişoarăăăă, UNDE anume mergeţi?'. Mergeam şi eu la muzeu, ca tot snobul, dar nu vrusesem să se ştie.
A doua oară, păţită cu aşa ruşine - să par portarului suspectă dacă vizitez muzeul - m-am oprit întăi la el. I-am dat bună-ziua şi l-am informat frumos că vreau să văd galeria de artă. Ce credeţi că am primit drept răspuns? : 'Şi nu ştiţi pe unde să mergeţi? Urcaţi scările şi sunaţi la uşă!'.
Deci indiferent cum se procedează cu portarii, niciodată nu-i varianta corectă.
Sau cel puţin cu portarii de muzee. Sau cel puţin cum procedez eu.
Bărbaţii ca bărbaţii, dar aţi avut vreodată de-a face cu vreo femeie portăreasă? Să zicem să fie nevoie să treceţi de portăreasă ca să ajungeţi la doamna secretară? Oho, e o adevărată experienţă iniţiatică.
Eu mi-o amintesc şi-acum pe tanti Ana :
'No da' unde mergi?' (avea mereu lipsă din gestiune pronumele de politeţe)
'Până la secretariat.'
'No pentru ce anume?'
'Pentru nişte informaţii despre taxe.'
'No ce informaţii? Zi că îţi spun eu, n-o mai deranja pe doamna secretară, că şi aşa e aglomerată.'
Care mama ei aglomearată, că nu prea ajungea nimeni s-o aglomereze cu nici o întrebare!
Da' şi dacă reuşeai să ajungi până la birou! Deja te simţeai precum Harap-Alb, dă-o-ncolo de întrebare, că nu mai conta!
O poveste, un hobbit si o intamplare la cinema
luni, 21 ianuarie 2013
Am reuşit în sfârşit să văd The Hobbit.
De film sunt un pic dezamăgită, dar alte două sunt motivele de bucurie.
Primul este unul prozaic : cinema Twins din Ploieşti este o sală pe placul meu - Waven, ai avut dreptate! Biletul doar 18 roni la 3D, scaune confortabile, situare in centrul oraşului dar mai ales căldură suficientă în sală încât să poţi da jos haina, mănuşile şi căciula. Foarte plăcut totul.
Filmul ... hmmm, cred că o să-mi placă mai mult cartea de data asta, salutări deci şi lui Kriogen!
Dezamăgită de film un pic din pricina efectelor 3D - cam slăbuţe, se vedea că era făcătură din computer, ceea ce, culmea, la Stăpânul Inelelor văzut la teve, normal, nu am simţit. Apoi m-au deranjat un pic culorile, predomină galben auriul, în Stăpânul Inelelor peisajele erau mai verzi, mai vii. Aici parcă-s diluate cromatic.
Dar cea mai mare dezamăgire legată de The Hobbit este faptul că l-au transformat într-un simplu pretext pentru bătăi, scene grele de acţiune şi-au cam uitat povestea.
Exact invers faţă de Stăpânul Inelelor, unde povestea era densă şi cu miez.
Am simţit vânarea de public obişnuit cu die-hard, ori nu din zona asta vine Hobbitul nostru.
Dar cel de-al doilea motiv de bucurie al serii nu vine de la filmul propriu-zis, ci de la întălnirea de la cinema.
Am fost doar doi spectatori : eu şi un bunic. Domnul a stat până la final şi atunci m-a întrebat dacă ăsta a fost Harry Potter. I-am explicat un pic ce e cu filmul, cu cartea, cu contextul în care a fost scrisă.
M-a bucurat mult faptul că un pensionar vine pur şi simplu la film, sper că i-a plăcut măcar un pic.
Faptul că oamenii mai găsesc normalitatea de a intra în vorbă cu alţii mi se pare un semn că România asta a noastră mai are resurse de optimism şi de sănătate socială.
Tare îmi plac oamenii ăştia care, tihnit, găsesc timp pentru gesturi normale!
Motiv de absenta din offline
sâmbătă, 19 ianuarie 2013
Nu m-a speriat ploaia. Oricum ieri, ajunsă mai devreme acasă, a trebuit să îmi atârn în cui şi blugii şi jacheta, atât de rău mă udase ploaia în timpul zilei.
Deci nu, nu ploaia m-a speriat. M-a răpus somnul.
De trei zile dorm după-amiezile, am senzaţia că mă transform în bebeluş. S-a şi acumulat oboseală fix în perioada în care am mai multă nevoie să fiu vioaie la minte.
Oricum, somnul m-a împiedicat să ajung la întălnirea cu blogării noştri prahoveni. Ar fi trebuit să înceapă pe la orele 16, iar eu n-ar fi trebuit să dorm până la ora 8 fără ceva seara. Dar mi-a prins bine, n-am de gând să mă scuz. Sper doar că am ratat o întălnire plăcută, ca să fie pretext şi pentru altele.
Cea de ieri a fost la iniţiativa frumoasă a lui Cojo. Aditza îmi spusese că va merge (iar el nu se aventurează să spună ceva dacă nu e sigur), bănuiesc că o fi ajuns acolo şi Waven, mă întreb dacă o fi ajuns şi 3ditorial.
Eu nu promit nimic pentru următoarele cel puţin două săptămâni, nebunie mare cu lipsa timpului la mine.
Dar am să-mi iau o pauză doar cât să mă scriu despre marele Lance.
Deci nu, nu ploaia m-a speriat. M-a răpus somnul.
De trei zile dorm după-amiezile, am senzaţia că mă transform în bebeluş. S-a şi acumulat oboseală fix în perioada în care am mai multă nevoie să fiu vioaie la minte.
Oricum, somnul m-a împiedicat să ajung la întălnirea cu blogării noştri prahoveni. Ar fi trebuit să înceapă pe la orele 16, iar eu n-ar fi trebuit să dorm până la ora 8 fără ceva seara. Dar mi-a prins bine, n-am de gând să mă scuz. Sper doar că am ratat o întălnire plăcută, ca să fie pretext şi pentru altele.
Cea de ieri a fost la iniţiativa frumoasă a lui Cojo. Aditza îmi spusese că va merge (iar el nu se aventurează să spună ceva dacă nu e sigur), bănuiesc că o fi ajuns acolo şi Waven, mă întreb dacă o fi ajuns şi 3ditorial.
Eu nu promit nimic pentru următoarele cel puţin două săptămâni, nebunie mare cu lipsa timpului la mine.
Dar am să-mi iau o pauză doar cât să mă scriu despre marele Lance.
Am ajuns sa am o lista cu interdictii
duminică, 13 ianuarie 2013
Am fost destul de tăcută prin lumea virtuală din decembrie încoace, probabil şi în ianuarie va fi la fel, până mă voi obişnui cu noua mea dietă.
Am fost şi nervoasă şi îngrijorată, acum sunt deprimată.
De vreun an mi-am tăiat de pe listă băuturile alcoolice. Din pricina stomacului.
De câteva zile am aflat că nu am voie nici lămâi sau grapefruit. Vestea asta a durut!
Nu-s deloc gurmandă, mănânc puţin şi poftesc rar.
La cafea şi la Pepsi mi-am demonstrat că pot renunţa.
Dar la lămâi şi grape ... ufff, le foloseam zilnic ca să îmi taie stările de greaţă cauzate de trezitul matinal.
Şi-acum n-am idee cu ce aş putea să le înlocuiesc.
Mă întreb cum procedează alţii în momentul în care li se extinde lista alimentelor şi băuturilor interzise.
Ce soluţii găsesc?
Eu sunt între depresie şi îngrijorare acută.
Am fost şi nervoasă şi îngrijorată, acum sunt deprimată.
De vreun an mi-am tăiat de pe listă băuturile alcoolice. Din pricina stomacului.
De câteva zile am aflat că nu am voie nici lămâi sau grapefruit. Vestea asta a durut!
Nu-s deloc gurmandă, mănânc puţin şi poftesc rar.
La cafea şi la Pepsi mi-am demonstrat că pot renunţa.
Dar la lămâi şi grape ... ufff, le foloseam zilnic ca să îmi taie stările de greaţă cauzate de trezitul matinal.
Şi-acum n-am idee cu ce aş putea să le înlocuiesc.
Mă întreb cum procedează alţii în momentul în care li se extinde lista alimentelor şi băuturilor interzise.
Ce soluţii găsesc?
Eu sunt între depresie şi îngrijorare acută.
Modernizarea - unde nu-i cap musai sa fie picioare
luni, 7 ianuarie 2013
Acum doi ani s-au desfiinţat informaţiile CFR din Ploieşti. Deci nu mai puteai da telefon.
Nu era mare problemă, agenţia CFR era totuşi în centru, în caz că aveai nevoie de info.
De două luni s-a mutat şi Agenţia CFR din centrul oraşului, la Gara de Vest.
Ceea ce e aberant, că dacă tot mă deplasez până la Gară, de ce să mai am nevoie de Agenţie?
Fire problematică aşa cum sunt, normal că am nevoie de nişte info despre trenuri internaţionale. Care nu sunt trecute pe site, fiindcă cfr.ro se ocupă doar de trenurile interne.
Aşa că am sunat azi (numere luate de pe net) la
- Info CFR Cluj - ocupat juma de oră
- Agenţia CFR nr 2 Bucureşti - număr desfiinţat
- Agenţia nu ştiu care Bucureşti - intră faxul.
Morala :
informatizarea în România este strict legată de un stil de viaţă sănătos.
Pe principiul 'vrei o info?' - mişcă-ţi fundu' pân' la Gară, nu sta pe scaun şi butona telefonul sau pc-ul !
Pentru toti cei ce spun NU se poate!
duminică, 6 ianuarie 2013
Se poate, se poate!!
Mi se reproşează că ţin mai mult la case decât la oameni,
că iubesc prea mult trecutul
şi că nu-s realistă când susţin că încă lucrurile frumoase pot fi salvate.
Aşa am văzut dispărând o casă frumoasă din Ploieşti, trecând în fiecare zi cu indiferenţă pe lângă ea.
Aşa vedem degradîndu-se Palatul Nababului Cantacuzino de la Floreşti, o minunăţie pe care alţii nu ar şti cum să o promoveze, iar noi nu ştim cum să o furăm, sau doar să o ignorăm, de la caz la caz.
Aşa vedem conacele de care e plină Transilvania ajunse la stadiul de 'schiţe'.
Mi se spune că e imposibil, că deja degradarea e ireversibilă şi că fie nu se mai poate face nimic, fie ar costa mai mult decât ar merita.
Dar se poate, atâta vreme cât o clădire mai există cât de cât, cât mai există poze ale acelei clădiri, ea mai poate fi salvată.
Dovada o găsiţi pe acest site http://designist.ro/2012/07/11/vacanta-de-vara-ca-pe-vremea-boierilor-ghica-la-conacul-polizu/
Nu-i fac reclamă conacului, oricum nu cred că-s prea mulţi care şi-ar permite măcar o noapte acolo.
Dar citiţi articolul, delectaţi-vă ochii şi călătoriţi în imaginaţie!
Şi mai ales gândiţi-vă un pic : conacul ăsta este dovada că se poate, putem oricând să ne recuperăm trecutul arhitectural şi să ne mândrim cu rafinamentul bunicilor noştri! Care uneori se mai găseşte şi la nepoţi!
Mi se reproşează că ţin mai mult la case decât la oameni,
că iubesc prea mult trecutul
şi că nu-s realistă când susţin că încă lucrurile frumoase pot fi salvate.
Aşa am văzut dispărând o casă frumoasă din Ploieşti, trecând în fiecare zi cu indiferenţă pe lângă ea.
Aşa vedem degradîndu-se Palatul Nababului Cantacuzino de la Floreşti, o minunăţie pe care alţii nu ar şti cum să o promoveze, iar noi nu ştim cum să o furăm, sau doar să o ignorăm, de la caz la caz.
Aşa vedem conacele de care e plină Transilvania ajunse la stadiul de 'schiţe'.
Mi se spune că e imposibil, că deja degradarea e ireversibilă şi că fie nu se mai poate face nimic, fie ar costa mai mult decât ar merita.
Dar se poate, atâta vreme cât o clădire mai există cât de cât, cât mai există poze ale acelei clădiri, ea mai poate fi salvată.
Dovada o găsiţi pe acest site http://designist.ro/2012/07/11/vacanta-de-vara-ca-pe-vremea-boierilor-ghica-la-conacul-polizu/
Nu-i fac reclamă conacului, oricum nu cred că-s prea mulţi care şi-ar permite măcar o noapte acolo.
Dar citiţi articolul, delectaţi-vă ochii şi călătoriţi în imaginaţie!
Şi mai ales gândiţi-vă un pic : conacul ăsta este dovada că se poate, putem oricând să ne recuperăm trecutul arhitectural şi să ne mândrim cu rafinamentul bunicilor noştri! Care uneori se mai găseşte şi la nepoţi!
Am fost la un pas de a face o poza de milioane
sâmbătă, 5 ianuarie 2013
Ieri seară, cam orele 20.15. Cobor calmă din autobuz.
Linişte pe stradă, nici ţipenie.
Doar eu, cele -2 grade şi felinarele.
Trec de primul felinar, se stinge instantaneu.
Ajung în dreptul celui de-al doilea, se stinge şi-ăsta.
Ei, ştiţi cum începe Harry Potter??
Primul mea impuls deci a fost să bag repede mâna în geantă după aparatul foto.
Eram convinsă că, dacă se va stinge şi al treilea felinar când voi ajunge în dreptul lui, urma să dau nas în pălărie cu Minerva McGonagall.
Şi, normal, în calitatea mea de fan H.P., n-aş fi vrut să ratez ocazia de a o surpinde pe Minerva cu iuţeală, până să se transforme în pisică.
Da' n-a fost să fie ... al treilea felinar a rămas aprins.
Linişte pe stradă, nici ţipenie.
Doar eu, cele -2 grade şi felinarele.
Trec de primul felinar, se stinge instantaneu.
Ajung în dreptul celui de-al doilea, se stinge şi-ăsta.
Ei, ştiţi cum începe Harry Potter??
Primul mea impuls deci a fost să bag repede mâna în geantă după aparatul foto.
Eram convinsă că, dacă se va stinge şi al treilea felinar când voi ajunge în dreptul lui, urma să dau nas în pălărie cu Minerva McGonagall.
Şi, normal, în calitatea mea de fan H.P., n-aş fi vrut să ratez ocazia de a o surpinde pe Minerva cu iuţeală, până să se transforme în pisică.
Da' n-a fost să fie ... al treilea felinar a rămas aprins.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
