Campanie pe bloguri si reactia de domnisoara crescuta la pension

De câteva zile constat cum se umflă nervii şi cresc supărările prin blogosferă. Unii se simt jigniţi, alţii pornesc tete-a-tete-uri de acuze. Alţii sunt pur şi simplu prinşi la mijloc între părţile certăreţe - asta mi se pare cea mai nasoală situaţie.

Suntem miştocari, ce dracu', chiar nu pricep că-i vorba de caterincă aici? Probabil o să mi se replice în genul ăsta, că-s eu prea sensibiloasă.

Haida' tu! Nu-i vorba de miştocării. Sunt pur şi simplu reacţiile unora, sincere, fiindcă până şi felul în care dai cu ironii spune ceva despre tine, aruncătorul.

Unii, care se consideră mai jos decât X (nici nu contează criteriul în spatele căruia se ordonează topul), încep să aibă replici plini de invidie la adresa lui X.
Y de cealaltă parte, care se consideră mai sus decât restul (şi iarăşi nu contează criteriul, că tot de cifre e vorba) începe să se lăfăie în replici arogante.

Apoi mai e cazul impotenţei românului de a asculta şi de a critica ideea, nu omul care a emis-o.
Şi nerăbdarea de a arunca la coş ideile, dacă la prima auzire se descoperă o hibă, în loc de a lucra  minuţios cu ele, desprinzând din orice idee pulpa bună de coaja pătată.

Şi, cazul care mă enervează pe mine cel mai mult, să lovim fraţilor în ceilalţi cu ironii nejustificate, ca să ne frecăm palmele de cât de grozavi suntem. Iar ca să părem grozavi desigur că vom ataca doar naivii pe care îi simţim mai lipsiţi de replică. Sau pe ăi mai tineri.
Cu cât lăsăm laţi de muţenie mai mulţi indivizi, cu atât suntem mai tari. Nu contează că tăria asta nu măsoară în fapt decât incapacitatea celuilalt de a fi tare în ceartă!

E drept, lumea blog-urilor nu reflectă o altă imagine faţă de realitatea românească cotidiană. Nu mă interesează acum cauzele, ar fi folosite doar pe post de scuze pentru a-i da înainte cu atitudinea asta.
Eu însă vreau altceva : vreau să se schimbe ceva.

M-am înconjurat de oameni cu vorbe bune (iar pe net de oameni cu blog-uri bune) şi am încercat să triez ce parte din lume ajunge până la mine. Doar că e destul de greu.

Iar în contextul ăsta deranjant pentru mine am citit ieri de iniţiativa lui Waven.
El îşi doreşte o campanie socială pentru folosul ploieştenilor.
Preocuparea mea nu intră în campania lui : el îşi doreşte o campanie bazată pe 'ce să fac', eu una bazată pe 'cum să fiu'.
Fiindcă eu asta gândesc : schimbările în bine pot apărea doar atunci când ne schimbăm noi mentalităţile şi ne mai re-educăm un pic.
Ambele preocupări au însă ceva în comun - dorinţa de a ameliora mediul în care trăim.

La soluţii n-am stat bine niciodată. Eu nu pot sesiza decât simptome. Ăsta mi-e felul.

Poate soluţii aveţi voi :
cum să nu mai fim agresivi pe net
cum să nu mai interpretăm ca jignire orice glumă rostită de altul
cum să nu ne mai grăbim cu reacţii răstite
cum să fim ironici fără a fi miştocari
cum să brodăm pe o idee venită de la o persoană pe care nu o simpatizăm / apreciem
cum să nu ne mai credem deţinători de adevăruri absolute
cum să criticăm constructiv, aşa încât să construim, nu să demolăm
şi cum să încurajăm tinerii de azi, care, crescând într-un mediu mult mai dificil, au talent, au potenţial, au bun-simţ, au o bună-cuviinţă, au caracter şi ... mai stăpânesc şi limba română.

De fapt retractez : nu-mi doresc nimic din toate astea pe net. Pe toate mi le doresc în viaţa reală!

Şi mărturisesc : câteodată simt nevoia de a pune câte un sticker după ce lecturez ceva ce nu îmi place. Gen 'măgarul săptămânii'. Sau 'ironicul grobian al zilei'. Sau 'm-am enervat ca fraiera'. Sau 'mă cred grozav, înseamnă că sunt'. Etc

Cum mi-am schimbat faviconul, dar tot nu stiu daca am reusit

Dacă titlul n-are sens, apăi este fiindcă ăsta mi-e farmecul - sunt contradictorie prin fire dar îmi armonizez haios contradicţiile.

Am remarcat eu acum câteva zile (serios că abia acum, nu exagerez) un pătrăţel neobişnuit în bara de navigare. M-am interesat şi-am aflat că pe numele lui profesional pătrăţelul e cunoscut sub numele de favicon.
Şi gata! Dacă-i favicon atunci îl vreau şi eu.

Doar că eu îs aia de nu a reuşit să scoată 3 blog-uri din greader, urmând întocmai paşii din tutorial. Am pc personalizat, mi-a fost adus special să îşi asorteze funcţionarea aiurea cu a mea.

Am încercat trei metode diferite de schimbare a faviconului pe blogspot.  Şi în cele din urmă mi-a mers doar prin draft.blogger.com.
Poate vouă are să vă funcţioneze după o cu totul altă metodă, spor la găsirea ei. Alta e chestia.

Ieri mie îmi afişa acelaşi simbol portocaliu al lui Blogger. Scria în tutorial că va dura până la afişarea celui nou.
Astăzi nu mi-l mai afişează pe acesta. Dar nici pe cel ales de mine. Doar iconiţa lui IE.

Dacă însă voi vedeţi o altă imagine acolo atunci se cuvine să mă cinstesc.
Am căutat o poză care să mă reprezinte.
Şi nu, nu e o sperietoare de ciori acolo. Şi nici un crucificat. Aşa cum poate vă imaginaţi.
E legat de Depeche, desigur.
E un trandafir pe o hârtie arsă unde sunt scrise versuri din DM şi apare, iluzorie, figura lui Dave.
Trebuie să recunoaşteţi însă : cel puţin cromatic favicon-ul meu  s-a îmbinat perfect.

Oricum, mulţumesc Adelin şi mulţumesc Rareş pentru orientarea în sfera schimbării favicoanelor.

Din păcate nu ştiu cine a creat colajul imaginii care mie mi-a plăcut mult. Pe ea este trecut un watermark
http://www.depechemodeforum.com/

Posta romana, cartile si parfumul

Mi-am ridicat de la poştă noul pachet de cărţi comandate la Polirom. Ca de obicei oamenii de acolo le trimit rapid şi în bune condiţii.

Alta e chestia : pachetul a sosit parfumat. Mirosul e chiar plăcut, nici dulceag nici tare. Ba chiar e o aromă subtilă şi stilată.  Şi-aici intervine problema mea.

Mi-or fi trimis cei de la Polirom cărţile parfumate, ca un premiu pentru fidelitatea mea?
Sau vreo doamnă ce şi-a comandat un parfum prin poştă n-o mai fi primit decât o sticlă goală?

Nu de alta, da' mi-a plăcut atât de mult mirosul cu pricina încât mi-aş comanda şi eu unul, însă nu ştiu unde să mă interesez de preţul şi denumirea parfumului.

Cum afli dacă bărbatul minte sau e doar vizionar

"Dacă aş vedea în prunul ăsta un mugure  înflorit şi aş spune uite o prună, ar însemna că mint? Nici vorbă, aş lua-o doar cu un anotimp înaintea adevărului."
E un citat din cartea săptămânii la mine : Amin Maalouf, Grădinile Luminii.
Atât. Restul visaţi voi.

Ardeleni vs. munteni sau lasati orice speranta voi care veniti aici

O povestioară adevărată despre cum ţi se întoarce binele făcut

Acum două zile cineva a făcut un gest frumos pentru un mic grup de indivizi. I-a ospătat. Nu regeşte, căci oricum regii nu sunt la mare stimă zilele astea. Dar i-a ospătat după cum a avut mai bun. Fără să le pretindă nimic în schimb.

Gazda era un proprietar de restaurant.
Oaspeţii mă rog, erau în fapt nişte clienţi. Doar că, vezi bine, erau blogger-i. Adică luptători cu arma feroce a vorbei.
Totul se petrece în Ploieşti. Esenţial, mi se pare mie. Deşi mi se poate mie reproşa că iaaarăşi zic de sudişti.


Descoperirea zilei : Răspunsul de prost-crescut la un gest frumos nu e să pari că nu îl bagi de seamă. E să îi replici omului ce ţi-a dat de băut "tu vrei să câştigi de pe urma mea!".

Ce s-a întâmplat deci, pe scurt?
Un grup de blogger-i şi-a ales o anumită terasă pentru a se întâlni.
Patronul, neavând săracul ce face, a făcut cinste cu seara respectivă şi totul a fost din partea casei. Răspunsurile primite nu ştiu câte mulţumesc au numărat, dar au inclus şi o replică de genul un patron deştept profită de pe urma noastră, a blogger-ilor, pentru a-şi face reclamă gratis.
Mare reclamă o fost şi tare gratuit a primit-o omul !

Ce legătură au ardelenii cu muntenii în povestea asta? Apăi aşa vreau eu, să cred că mai există încă în ţara asta o regionalizare a bunelor-maniere şi că un ardelean, chit că ar fi gândit aşa ceva, măcar ar fi spus-o într-o glumă din celea ardeleneşti.

Bun, poate blogger-ul cu pricina a avut cu totul altă intenţie în minte. Poate o fi vrut să impulsioneze şi alţi patroni să procedeze similar, că doar uite câte articole apar apoi despre restaurantul lui!
Dar a ales o manieră lamentabilă de a demonstra asta.
În fapt, a cam demonstrat opusul.
Iar în locul unui studiu de caz de marketing general a demonstrat doar o lăcomie personală deplasată.

Cum zicea cântecul?
Om bun, deschide-ne poarta,
dă-ne o pâine şi nu ne goni
Şi-n schimb îţi vom alunga tristeţea
Cu vesele cântece şi ghiduşii.

Sau, după caz, îţi vom cere să ne cânţi tot tu, că doar noi suntem obosiţi de drum!

Capcana testului Google - fidelizarea fedeles si reactia mea isterica

Auzisem deja că odată ce ţi-ai creat un cont pe Fb nu îţi mai poţi şterge apoi datele din baza lor.
Dar nu ştiam că şi Google funcţionează la fel de înnebunitor.
Mi-a testat azi conul Google şi încăpăţânarea, şi răbdarea şi perseverenţa. Cred că am trecut toate testele, nasol că Google şi le-a picat pe ale lui. Sau poate invers, cine să mai ştie?

Am vrut  azi să îmi şterg din lista subscripţiilor trei blog-uri.
Iniţial am căutat o soluţie timp de un sfert de oră. Am reuşit în sfârşit să găsesc un buton de unsubscribe doar că, după ce am tratat cele trei blog-uri cu butonul respectiv ... ce să vezi că blog-urile tot apăreau în lista mea.

Ei, şi-n momentul ăsta deja a început să mi se activeze un pitic, nu ştiu care dintre ei, că am o ceată întreagă, hlizită aşa cum sunt - nu m-ar fi deranjat cu nimic să îmi apară în continuare postările celor 3 în listă, dar, cu cât vedeam că nu mă pot dezabona, cu atât devenea vital să o fac.

Nemulţumită de funcţionarea  lui google reader am recurs la o căutare. Chiar prin google, că sunt vicioasă.

Mi-am spus că reacţionez eu tipic feminin cu un val de iraţionalitate : am pornit de la ideea de a economisi un pic de timp înlăturând trei bloguri din listă şi am ajuns să pierd mai mult timp decât mi-ar fi consumat titlurile respective.

Când colo, salvarea mi-a venit tot de la google : nu-s eu isterică. Toată lumea este!
N-am reuşit să mă dezabonez până la urmă. Google se pare că nu îţi mai permite să renunţi odată ce ai subscris. Însă am aflat că şi ceilalţi pe net cu aceeaşi problemă s-au arătat la fel de încrâncenaţi în a duce la capăt o acţiune cvasi-inutilă doar fiindcă computerul nu răspundea aşa cum au comandat ei.

Mare chestiune încăpăţânarea asta! Dacă am fi reacţiona la fel şi cu chestiunile  importante oare cum ar fi?

Un blog meet de prahoveni la un Ardelean Ghiftuit cu tuica

Ieri am petrecut seara cu ţuică transilvăneană dar fără transilvăneni. Doar prahoveni. Posesori de blog.
A fost un nou PH blog meet, primul pentru mine.
Gazdă ne-a fost localul Ardeleanul Ghiftuit (o terasă excelentă, cu mult lemn). Mijlocitorul datorită căruia am fost găzduiţi cu generozitate etilică este Waven.

Participanţi : să fi fost peste 20. Nu am lista, oricum nu i-am reţinut pe toţi nici măcar acum.
Îi ştiam dinainte doar pe Sorin şi pe Bogdan.

Pentru mine una întâlnirea chiar a fost utilă fiindcă m-a ajutat să-mi lămuresc, după principiul unde dai şi pricepe iapa, ce NU vreau eu cu blog-ul meu. Altădată despre chestioare din astea atât de personale.

Au fost subiecte pe care nu le-aş fi priceput nici dacă aş fi băut doar zeamă de corcoduşe - cum a fost chestia despre backlink-uri nerecunoscute sau aşa ceva.

Prima parte a constat din prezentările lui Sorin şi Vlad Petre, fiecare dintre ei oferind câte o idee despre dezvoltarea blogospherei şi din diseminarea rezultatelor unor campanii începute în precedenta întâlnire.

Impresii la rece deja, după ploaia de ieri :
Oricum scriu mult de felul meu, acum am scuza că primului blogmeet, aşa că vor fi ceva rânduri.
Primele sunt impresiile generale, despre atmsoferă, grup şi potenţialul nostru comun.

În primul rând mi se pare greşită abordarea cu direcţionarea conţinutului către Ploieşti. Mai toată lumea gândeşte proiecte centrate pe oraş / judeţ (fi-le-ar tastatura în română de râs creatorilor, că unele semne sunt de negăsit!).
O blogosferă pentru Prahova cu precădere e o limitare din start.
Mai rău de-atât, e o limitare a cititorilor pe o piaţă locală oricum limitată.
Ploieşti-ul e un oraş care nu oferă prea multe subiecte. Iar eu una îl prefer aşa, dacă alternativa e plonjarea în Twin Peaks - când în sfârşit se întâmplă ceva în Ploieşti, se întâmplă un violator.
Nu există subiecte ploieştene, la fel cum nu există o piaţă ploieşteană în general.
Ca să nu mă arăt sceptică şi faţă de numărul cititorilor de blog-uri din judeţ.

George pare-mi-se a întrebat câţi dintre noi suntem dispuşi să primim ordine.
Sincer, mă miră că n-a obiectat nimeni acum, fiindcă mie una mi-a obiectat până şi smalţul dinţilor la aşa idee.
O dată că blogul (cel individual) e o chestiune subiectivă, un spaţiu pur personal. Făcut să mă reprezinte (chiar şi involuntar). Nu e nici o instituţie în spatele tău şi nu ai nici o contrângere.
Majoritatea ne-am făcut blog tocmai din dorinţa de exprimare. Chit că nu îşi găseşte ecoul comunicării cu alţii, blog-ul e spaţiul făcut tocmai pentru a spune toate câte îţi trec prin minte, necenzurat, neîncorsetat, de multe ori chiar şi neascultat, e drept.
Dorinţa de a avea un spaţiu doar al meu în care să spun ceea ce vreau, şi cum doar net-ul îmi oferă platforma asta "oratorică" - iaca blogul!
E drept, ar fi de dorit să ascultăm totuşi de ordinele auto-cenzurii.

Ideea cu blogul-umbrelă vehiculată ... ştiu că mai există aşa ceva. Dar nu cred că e viabilă piculeţ printre bloggerii prahoveni.
Fiindcă e o chestiune de indentitate.
Ai ajuns blogger tocmai din orgoliul de a te individualiza.
Un blog comun ar însemna renunţarea într-o oarecare măsură la identitatea personală în locul uneia de grup.
Nu văd pe nici unul din cei ce-am fost ieri seară la Ardeleanul Ghiftuit făcând asta.

Adevărul e însă că a fost o experienţă tare interesantă. Încă un exemplu că suferim cu toţii de românism -alătură 4 români şi ai să obţii 2 grupuri. În cel mai fericit caz!

Gabriel Predescu (văd că google îmi indică un site iar Haotik a trecut alt site pe lista sa. Având în vedere că Haotik mie una mi-a zăpăcit link-ul în listă, nu mă încumet să pun deocamdată un link pentru Gabriel Predescu). site şi blog
Revenind, spuneam că omul ăsta a ascultat, a sesizat anumite hibe în proiecte şi apoi ne-a pus un diagnostic corect şi după căpşorul meu :
- lipsiţi de unitate
- lipsiţi de un şef, hai să-i spunem un coordonator (ăsta e cuvântul pe care îl prefer eu).
Au deranjat criticile astea, deşi au fost spuse şi fără parti-pris, dar şi fără a jigni.

Adevărul e dacă Gabi a fost doar critic, eu sunt de-a dreptul negativistă.
Cred că un proiect comun nu va avea şanse de izbândă tocmai fiindcă suntem prea diferiţi.
În plus, avem obiective diferite.
La fel şi sfere de interes prea variate.
Şi chiar alte viziuni despre ceea ce poate sau NU să fie un blog.

Bun. Sau rău până aici.
Dar acum vin impresiile despre oamenii întâlniţi ieri seară.
Două surprize mai întăi pentru mine faţă de ce mă aşteptam din citite :
- Haotik ştie să asculte şi e un tip chiar ok în realitate. Păcat că pe net vrea să pară degrabă-certăreţ.
- Dragoş care nu îşi exersează deloc ironia care-i dă atâta farmec pe blog.
Apoi John, fix dj-ul de la radioul ăla care pare creat special pentru mine, până şi John mi-a demonstrat asta, uşor consternat. Dacă mă mai incurajează două persoane în felul ăsta chiar o să am impresia că EU compilez de fapt playlist-ul la Wyl FM. Despre John vă spun doar atât : pare rocker-ul clasic (care mă îndoiesc că este).
Cu Rareş iarăşi ceva amuzant, fiindcă a fost primul nume pe care l-am auzit, deci cu memoria deja plină n-am mai reuşit să reţin şi alte nume.

Despre Waven şi Haotik ar mai fi ceva de spus, mie una chiar mi se pare interesant.
Waven e genul de om care munceşte cu seriozitate şi se manifestă cu maturitate. Pentru mine una, senzaţia e că el uneşte pe net blogosphera.
Din păcate degeaba ai toate calităţile astea, contează să te porţi cu elan de organizator şi aşa vei şi părea în ochii celorlalţi. Iar lui Haotik bravo!, îi reuşeste faza asta, cu concursul lui Waven care cedează întăietăţi pe net şi luări de cuvânt pe terase.

Bine, mărturisesc : ieri seară am fost fascinată (tocmai fiindcă nu mă pricep deloc la aşa ceva) de un mecanism bizar foc, hai să îl numim convenţional aparat foto. Îi aparţine lui Vali Ovidiu.

Pe scurt cum ar veni (adică în doar trei paragrafe)
- Par cruntă în cazul proiectelor de grup, însă pesimismul meu e întemeiat - am deja experienţa unei comunităţi unite. Timp de o vară, cea trecută. Vara asta se porcăie între ei. Deşi împărtăşim cu toţii aceeaşi pasiune, cea pentru Depeche.
- Şi aici, grupul ca atare nu îmi pare a avea şanse de reuşită. Însă individual suntem destul de ok cu toţii.

Oricum, mi-am mai lămurit câteva lucruri despre mine cu această ocazie, aşa încât iniţiativa întâlnirilor posesorilor de blog mi se pare mai mult decât bine-venită.
Doar că blog meet-urile pentru mine se încadrează în aceeaşi viziune boemă a lui Waven - prilej de-un păhărel. Sau două maximum, cum mi-a atras atenţia Nicuşor.


p.s.    Îmi cer scuze dacă n-am ataşat corect link-urile. Primesc corecturi sau completări.
p.s.2  Parcă acum ar trebui să văd cine a mai scris despre blog meet şi să le postez link-urile aici? Aşa se face oare? Întreb şi eu, fiindcă mă am rău cu obiceiurile lui "aşa se cuvine".
p.s.3  Câţi ani o fi avut ţuica aia?, că tare bună dar şi tare tare era!

Distractia mea intr-o seara de vara

Dacă lucrurile merg prost (şi la mine cam e cazul) atunci cam greu găseşti motive de hlizeală.
Da' uite că ieri seară am avut parte de două motive din astea - am descoperit indirect că stau prost şi cu deducţiile, şi cu imaginaţia.

Primul a fost Schtiel care mi-a demonstrat finuţ că sunt o tipă isteţică pe jumătate şi naivă pe celelalte trei sferturi.
Mai precis am deducţii bune în prima parte, dar cum procedez apoi cu deducţiile astea, naivitate totală! Mă opresc în pragul acţiunii fiindcă ... mi-e frică să nu fiu prinsă copiind la examen. Mulţam, Schtiel !

Apoi a fost Bogdan care mi-a dat peste cap părerea despre nivelul imaginaţiei din dotare. Sau al dioptriilor. M-am aşezat în unghi de 90 de grade în faţa ecranului şi tot n-am reuşit să văd în steagul unei ţări mai mult de-o crosă de golf. În loc de-un mop, cum pretinde administraţia ţării respective că şi-ar fi ales ca simbol în comunicatul pe care l-a primit Bogdan.

Aşadar distraţi-vă, că avem încă suficiente motive de râs.

Şi în plus, poate voi vedeţi cu totul altceva în steagul Mozambicului.
Dar nu trişaţi - Wikipedia kills the immagination!

Sursa imaginii : http://flagspot.net/flags/mz.html

Biserica Ortodoxa s-a laicizat la inscrisuri de Sfantul Ioan Botezatorul?

Ori râdeţi cu mine, ori de mine acum. Aveţi de ce. Fiindcă recunosc, nu pricep cum stă treaba cu textul din imaginea de mai jos. Dar poate sunt alţii mai informaţi decât mine şi au explicaţii.

Eu câteodată sunt mai conservatoare decât englezii. Sau, în cazul de faţă mai ortodoxă decât Patriarhul. Sau cel puţin decât tipograful.

Dar mă aştept ca într-un calendar religios să figureze semnificaţiile religioase ale zilei respective.

Astăzi, când am auzit că iarăşi e sărbătoare (parcă sunt cam dese în perioada asta) am vrut să verific pe net.

Şi-am citit ceea ce vedeţi şi voi mai jos - 24 iunie 2011 roşu pentru Drăgaică sau Sânzienele.
Mie mi se spusese că e Naşterea Sfâtului Ioan Botezătorul.

E drept că nu-s dusă la biserică şi că nu prea le am cu religiozităţile.
Drăgaica din câte ştiu e un obicei din popor. Sânzienele la fel.

Naşterea Botezătorului mi se pare a fi aspectul religios dintre cele trei.

Da' văd că Biserica noastră a trecut sub tăcere partea cu Naşterea şi a menţionat doar ritualurile laice.

Ce-au cu Ioan Botezătorul?
Mai mult decât atât, am verificat : Tăierea Capului aceluiaşi sfânt e trecută ca atare în calendar.

Biserica Ortodoxă celebrează doar tăierile? Cu naşterea e ruşine?
Sau e atât de tolerantă şi generoasă încât alege prin tragere la sorţi o serie de ritualuri laice care să înlocuiască sărbătorile religioase?
Dacă nu le trage la sorţi atunci susţinătorii tăierilor au manifestat pentru exclusivitate în calendar?

La Naşterea Domnului nu ar putea figura de pildă Tăierea Porcului?
V-am spus doar că nu mă pricep la astea, nu vă enervaţi, mai bine iluminaţi-mă.





Sursa imaginilor : http://www.crestinortodox.ro/calendar-ortodox/





Data istorica, din sfera istoriei minore a emotiilor

23 Iunie 2011.
Acum cinci ani, pe la ora asta, începea concertul.
A pain that I'm used to
40.000 de oameni. Pe Lia Manoliu, intrarea prin Vatra Luminoasă.
Era primul concert la care am fost, fiindcă până la Depeche nu m-a interesat nici un alt concert.
Atât. Pentru voi. Pentru mine e o gâlgâială în toate celulele.

Sunt pe blog aici, nu Isus pe cruce. Responsabilitate limitata.

Poate voi vă trataţi altfel blogul. Şi în general spaţiul în care trăiţi chiar. Poate că vă priviţi blog-ul şi vi-l doriţi să fie în alt fel decât îl vreau eu pe-al meu. Ştiu sigur că unii dintre voi gândiţi diferit, dar tot trebuie să îmi articulez şi eu părerea. Sper să fie clară.

Eu una nu moderez comentariile. Nu le triez. Nu le curăţ. Le las în toată naturaleţea lor - frumoasă, caraghioasă, interesantă, interesată, glumeaţă, jignitoare sau cum le-o mai fi felul.

Accept indivizii ce se numesc 'Anonim' - bănuiesc că e patronimul, că îmi par înrudiţi între ei.

Accept indivizii ce nu vor decât să-şi facă reclamă la concursurile lor, chit că nu comentează nimic legat de postarea mea. Mă distrez imaginându-mi-i acasă, discutând la fel de coerent şi la obiect cu soţia :
"Dragul meu, cred că ar trebui să cumpărăm şi noi o maşină de tuns iarba."
"Da, bine ai spus! Sun să fac o programare la dentist să-mi albesc dinţii."

Accept nervoşii. Accept ofensatorii zgârciţi cu argumentele dar generoşi cu jignirile.

Şi n-am să mă schimb. Explic imediat de ce gândesc şi procedez astfel întotdeauna, nu doar pe blog.
Nu scriu ca să mă explic, ci pe post de replică la ceea ce am citit ieri la Waven (despre regulile de adresare pe blog) şi la Dragoş (despre obiectivul de umanizare a blogosferei).

Blogul nu este o seră, nu vreau să modific cu nimic reacţiile sincere ale celorlalţi. Îşi au şi ele relevanţa lor, la fel ca orice în viaţă. Nici în lumea reală nu-s toate civilizate, de ce blogurile ar fi altfel?
Ca să fie frumos şi civilizat la mine acasă am văzut că e argumentul.

Dar aici intervine încăpăţânarea mea : nu sunt responsabilă pentru ceea ce gândesc (sau nu neapărat), scriu alţii. Chiar dacă scriu aici, în pagina mea.
Reacţia îi aparţine fiecăruia în parte. La fel ca şi responsabilitatea subsecventă.
Reacţia îl caracterizează pe el, nu pe mine.

Nu pot să îmi asum responsabilitatea pentru vorbele altora. Avem deja suficiente dificultăţi în a ne asuma ceea ce afirmăm noi înşine.

Şi nu vreau nici să ciuntesc lumea, să o cosmetizez.

Înţeleg că pe unii îi pot deranja unele păreri. Înţeleg că vor vrea să şi le exprime pe ale lor, opuse alor mele.
Nu sunt de acord cu nervozităţile. Nici cu jignirile.
Nu sunt de acord cu laşitatea de a semna cu un nume atât de des întâlnit precum 'Anonim'. (Oricum nu te identifică nimeni dacă scrii un 'Cristi', dar e un minimum de civilizaţie.)
Dar nu cred că cenzurându-le vom înfrumuseţa sau civiliza lumea. Doar ne vom iluziona.
Nicuşor poate depunde mărturie că exasperez oamenii cerând argumente pentru orice afirmaţie.
Cred că tocmai, oferind altfel de modele de comportament, poate ele vor fi imitate şi de către ceilalţi.

Lămurire : sunt de prea puţin timp în lumea blog-urilor. Aşa încât asta nu e decât părerea mea, nu un sfat. Şi nici vreo ceartă nu caut.

Modernizare a la roumaine, suntem fascinanti, fir-am mai normali!

Constatare scurtă dar reală din partea-mi, comentariile le las în seama altora, să nu par eu prea pătimaşă că doar deh, e vorba de ardeleni :

acum şapte ani lung era drumul Clujului - 7 ore şi jumătate cu orice tren;

acum, şapte ani mai târziu, dubios e drumul Clujului - 9 ore cu orice tren.

Uite cum poti parea centrul universului meu

Nu ştiu voi cum sunteţi, dar eu când am căderi de calciu tremur din toate lipsele de dotări.

Nu ştiu nici dacă este vizibil sau nu, mie mi se pare că poate fi test de miopie, atât de rău îmi resimt propriul tremurat.

Ei, azi de dimineaţă m-am trezit cu o nouă ediţie de cădere de calciu şi cu o promoţie nouă de paloare naturală.

Prin urmare mă hlizeam cum ar fi fost să-mi dau vreo întâlnire în seara asta, iar persoana cu pricina să gândească, firesc, că mă emoţionează teribil prezenţa sa. O adevărată declaraţie involuntară din partea mea !

Cum m-am tratat de o dependenta, reteta neuniversala si partiala

De fiecare dată când aud de cineva care s-a lăsat de fumat încep să iscodesc cum, de cât timp, până unde ajunsese cu dependenţa. Eu una n-am fumat vreodată, dar subiectul cu renunţarea la fumat mă interesează şi mă afumează în mod personal.

Ei bine, din toate mărturiile strânse, oamenii care au reuşit să renunţe s-au lăsat brusc.
"Din momentul ăsta nu mai fumez" este singura metodă ce a funcţionat.
Nu temporizăril, nu răririle, nu monitorizările.
Ci o străfulgerare subită, ca un acces de nebunie, în care individul, fără să-i impună cineva, şi-a decretat "Gata."

Primăvara asta, fără să-mi dau seama sau măcar să-mi propun, am aplicat şi eu aceeaşi metodă pentru o dependenţă de-a mea - internetul.
Mi-am demontat pc-ul (care oricum mă exaspera la cât de prost mergea) fără să-mi propun vreo dată anume să-l reinstalez. Toata pauza a durat mai bine de-o lună.

Şi, spre surprinderea mea, nu i-am simţit lipsa. N-am avut nici măcar o dată impulsul de a-mi remonta pc-ul.
Am făcut o lume întreagă să dispară pentru mine (şi eu pentru ea). Nu m-am gândit în intervalul scurs nici ce s-o fi întâmplat cu lumea rămasă doar în virtual, n-am simţit nevoia de a trimite vreun mail. Net-ul însuşi trecuse dincolo de sfera atenţiei mele.

A fost chiar simplu. Si presupun ca e simplu pentru oricine să procedeze astfel.

Explicaţia, cred eu, e una legată de orgoliu. De obicei suntem prinşi în griji, captivi în probleme, înlănţuiţi de alţii, mereu într-un control incomplet al situaţiilor.
În schimb, decizia de a renunţa la ceva te face Zeul acelui  lucru - din dependent de ţigări, brusc eşti cel care le refuză. Din obişnuit cu net-ul eşti cel care decide să se oprească.

E o voluptate imensă în a fi cel care face o lume să dispară. Totul în magia degetului tău care apasă -ori nu- butonul. Te îmbeţi cu iluzia puterii tale, tu, cel care nu poţi să alungi nici măcar ţânţarul gândului că e prea aglomerată intersecţia şi vei pierde minute bune aici.


Însă testul de tărie adevărat e mai pervers de-atât : a te abţine în prezenţa tentaţiei, nu în absenţa ei.
Ei, şi-aici e momentul în care eu am picat testul.

Sunt oricum de felul meu o extremistă - ori ca mine ori deloc, ori perfect ori inutil.
Şi bineînţeles că felul ăsta de a fi nu mă duce nicăieri.
Ce legătură are firea mea cu dependenţele? Iarăşi simplu.
Şi iarăşi probabil cu aplicaţie universală.

Cât timp nu mi-am deschis pc-ul am părut a fi o stoică, regină peste deciziile şi dorinţele mele.
De cum l-am deschis mi s-au evaporat şi coroana de regină, şi biciul de stoică.

Am pierdut iarăşi numărul minutelor petrecute pe net.
Am rătăcit iarăşi de la cărarea site-urilor auto-propuse la începutul zilei.
M-am lăsat iarăşi rotită ca o giruetă de către un mail, un link sau o căutare gugălită.

Probabil că ăsta e omul modern : suntem ai dracu' de tari dacă nu avem oportunitatea care ne face slabi. Cum apare oportunitatea de a ne mai exersa un pic dependenţa, cum ne aruncăm la gâtul ei.

Sau cine ştie? Poate voi aţi găsit calea spre a fi cu măsură. Eu m-am născut fără.
Încă mai exersez cum te poţi vindeca de extremism în toate tentaţiile societăţii ăsteia de consum de timp şi energie.

Anunt exclusiv pentru bloggerii prahoveni

Astazi mi-am auto-impus zi de carantina pentru net si zi de gospodarit cu elan.
Vad ca mi-au reusit ambele.

Totusi, timp pentru un mic anunt pe blog imi pot sustrage.
Sambata viitoare, pe 25 iunie, orele 17, va avea loc o noua intalnire a bloggerilor prahoveni.
Poate foloseste cuiva vestea asta.
Detalii gasiti aici.

Habar n-am ce se discuta, pe ce ton si in ce termeni la intalnirile astea. Deci nu-i o recomandare, doar o veste seaca.

Si-acum gata cu timpul meu de net azi.
Semnat Harnicuta

Ganduri pe-o margine de bine pornite de la Leapsa de bine

Anul asta am aflat si eu ca binele urmeaza traiectorii de bila pe teren denivelat de golf - stabilesti tinta, ochesti linia dreapta, dar bila deviaza la un moment dat si nu mai ajunge nicicum la tinta.
Am mai aflat tot anul asta ca poti sa faci bine si fara sa-ti dai seama (am beneficiat de fapt de asa ceva.)

Stiam de mult timp ca binele nu e intotdeauna povestibil. Ca de multe ori e de gasit printre fapte, la fel ca si geamanul sau vitreg, raul.
Si stiam ca-s multe feluri de-a face bine, nu neaparat gesturile pe care poti sa le enumeri in "am donat atat" sau "am imprumutat cu atat" sau "am ajutat atatea batrane sa treaca strada".

Binele e mai ales in lucruri care nu se pot numara si nu se pot enumara. E sa fii langa cineva la greu, sa fii sincer cu cineva, sa oferi o parere sau chiar un sfat cand ti se cere, sa faci pe cineva sa rada, sa distragi gandurile cuiva, sa scoti pe cineva din casa, sa dai incredere cuiva, sa nu-l menajezi cu vorbe false, sa nu-i incurajezi iluziile, sa-i spui simplu si fara floricele exact ceea ce gandesti.
Toate astea sunt formele binelui discriminate de societatea lui "mai mult, mai vizibil" in care traim.

Anul asta am aflat si ca binele poate porni ca bine, dar pana se rostogoleste total se poate transforma intr-un bulgare de rau. Eu, caraghioasa de mine, am reusit si asta. Am vrut sa menajez pe cineva si am facut acest bine intr-un fel atat de intortocheat incat am sfarsit prin a face rau unei alte persoane tare dragi. Si care sper ca stie ca nu am avut asta in intentie, fiindca oricum nu mai pot indrepta vreodata intamplarea la care am contribuit.

Asa ca momentan sunt intr-o relatie de distanta fata de bine - cum ar veni ma tin departe de bine fiindca risc sa-i fac rau.

Iar cand astazi am citit de la Dragos leapsa pe care mi-a inaintat-o am stat putin sa ma gandesc. Cititi la el de unde a pornit totul. Ideea e urmatoarea : ar trebui sa povestim cate un lucru bun pe care l-am facut, ceva marunt, nu neaparat faptul ca suntem cu totii Superman in visele noastre.

Desi lucrurile marunte sunt cele care pot schimba lumea, de la Depeche citire !

Acum ma gandeam de pilda ca in lumea asta a blogosferei chiar exista un exemplu de om care face bine fara sa para, fara sa fie dulceag sau pozitiv. E pur si simplu atent la ce se intampla si e sincer in pareri. Dar o sa vedem cat rezista el, Waven, in postura asta.

O cam dau cotita cu faptele mele de bine, asa-i?
Un cineva anume mi-a atras atentia ca nu spun mai niciodata multumesc. Si da, avea dreptate.
Dar am decis sa-l ascult in felul meu.
Am inceput sa raspund cu multumesc zilnic. Multumesc cand imi cumpar paine, cand primesc o informatie, cand obtin un formular etc
Si daca vi se pare putin lucru sau inutil, pardon s-avem !
O data ca e un act de vointa sa iti exersezi zambetul si calmul replicand cu un simplu multumesc atunci cand esti luat la pertu de catre un functionar acru sau cand ti se tranteste ostentativ biletul de autobuz pe tejghea.
Apoi fiindca poate, prin contagiune, se va raspandi odata si-odata o atitudine civilizata, daca nu chiar una detasat-zambitoare.

Leapsa asta de bine eu cred ca ar putea merge mai departe la Mihaeladr, la FJ13, la Florin, la Sorin, la Aditza. Si mi-ar placea mie sa mai stiu si parerile lui Raul si Schtiel, dar pana la urma preia gandul cine doreste, daca pofteste.

Tu ce mi-ai fi replicat daca erai in locul lui?

Sunt genul de om care tine la lucrurile sale. Si genul de om care tine si la ideea micilor intreprinzatori in dauna marilor concerne.

Asa ca in momentul in care mi s-au tocit sandalele m-am hotarat sa nu dau buzna la magazinele de incaltaminte din oras (adica toate acele dughene in care gasesti aceleasi cinci modele la acelasi pret, dar expuse in alta ordine).
Nu, m-am hotarat sa imi risc sandalele deteriorate pe mana unui cizmar.

Bun, asa ca vineri dimineata imi pun in punga repede perechea de sandale, repede fiindca ma grabea perspectiva ploii.
Trebuie sa va spun ca mie imi plac sandalele culoarea piciorului, asa incat am trei perechi aceeasi culoare.
Cand ajung la cizmar ii explic care e problema sandalelor. Cand sa le scot insa din punga am un atac de sange in obraji - le luasem pe cele bune.
Murmur frumos "am luat o alta pereche, data viitoare o sa aduc chiar si sandalele potrivite." Si ca sa nu fiu penibila de tot il intreb daca totusi poate sa le repare in baza simptomelor descrise de mine.

Peste cateva ore, in aceeasi zi, ma prezint din nou cu sandalele. De data asta cu cele bune, adica stricate.
De data asta am avut grija sa ma uit cu atentie cand le-am pus in punga.
Ba chiar m-am mai uitat o data in punga si pe drum, nu cumva intre timp sa se fi subtituit cu alta pereche.

Cand ajung la cizmar scot sandalele si astept sa-mi spuna cat ma costa si cand sa vin.
Nah, nu era sa o iau de la capat cu prezentarea, ca doar dimineata ii explicasem care-i problema.
Spre suprinderea mea cizmarul, cu o atitudine de profesionist si cu o discretie englezeasca, reactioneaza ca si cand nu m-ar mai fi vazut vreodata pana atunci :
"Da, ce doriti?".

Asa ati fi reactionat si voi? Ati fi trecut sub tacere zapaceala mea? Sau macar o ironie mi-ati fi inclus in pret?

Totusi, ca sa ma intelegeti mai bine, simt nevoia sa marturisesc si asta :
cele doua perechi de sandale de aceeasi culoare, ei bine, sunt chiar si acelasi model.

Neamtul revolutioneaza stiinta - bacteria mortala 100% bio

Ce inseamna neamtul dom'le! Cum e el muncitor, perfectionist, serios si toate celelalte de-l fac cel mai plictisitor locuitor al Europei.

Carevasazica au constatat ei ca mor oamenii din pricina banalei bacterii e coli care s-a facut a dracu' rau, atat de mult a decazut pana a suferit o mutatie letala printre gene.
Si bineinteles ca nu s-au hazardat sa vina cu o cauza, ci au cercetat si abia apoi au dat verdictul - castravetii din Spania.

Si ioca surpriza ca atata a fost de ajuns sa se duca pe topogan vanzarile agricultorilor spanioli.
Astia protestara, ba chiar in semn de protest muscara din castravete fix in fata camerelor de filmare.

Iar dupa ce a intrat un pic falimentul in el de comert spaniol cu legume, hopa si vestea ! Nu-i de la castraveti epidemia, ar fi de la fasole.

Acum nu stiu exact daca sa va marturisesc sau nu parerea mea despre Organizatia Mondiala a Sanatatii. La cati bani roiesc prin organismul asta si la raportul dintre cate au reusit si cate nu, mie mi se par ca sunt Organizatia Mafiotilor in Halate Albe.
Pana sa dea insa OMS-ul alerta de epidemie pentru o noua stropseala cu apa au revenit in scena nemtii cu stirea de ultima ora : in cele din urma s-a descoperit cauza deceselor prin mutatia bacteriei E-coli.

Nu fusera nici castravetii din Spania, nici fasolea, nici rosiile, putem sa mancam iarasi din astea, fusese o incurcatura. La originea contaminarii au fost niste ticaloase de seminte germinate provenite de la o ferma, culmea, din nordul Germaniei insasi. Ba chiar inca si mai buna-i poanta : ferma este una bio!

Stiu ca-s rea acum, fiindca am ras mereu de snobii ce se arunca dupa orice noutate si cred in orice eticheta, bio, eco, natural etc

Sa traiti bine ! Dormiti linistiti ! Mancati bio !

De la departamentele de pr si marketing pana la acele laboratoare stiintifice si birouri de functionari, o lume intreaga vegheaza la atractivitatea portefelelor dumneavoastra!

O sa avem si co-plata pentru cate un politist personal

Oricat am fi de poetici, de artisti, de glumeti, de intelectuali, asta ne priveste pe toti

Duminica asta am avut parte de un incident neplacut mergand pur si simplu pe strada.
Mi-am amintit involuntar de o faza la care am fost martora in vremea liceului, intr-o seara de toamna. Un tip de vreo 23 de ani bine imbracat venind din sensul opus, aproape alergand, cu parul ciufulit. Ceva anume transmitea panica (stiti ca asta nu are indicatori ce pot fi relatati, dar pot fi simtiti destul de bine).
De obicei nu insist cu privirea pe mutrele oamenilor. Acum era si seara. Insa m-am uitat curioasa si am vazut sange pe mutra tanarului. Fusese batut.
M-am uitat mai departe sa vad unde se grabea, fiindca dupa el nu alerga nimeni.
S-a indreptat catre sectia de politie. Statea la poarta astora si batea, dar nu-i deschidea nimeni.
Toate astea se intamplau pe bulevard, in centrul orasului, acum cativa ani.

Acum aud ca reorganizarea, modernizarea sau cum mama dracului o mai numesc imbecilii implica concedierea de politisti. Iar in Ploiesti stirea enumera sectiile 5 si 6 pe lista celor ce vor fi desfiintate.

Nu conteaza cartierele in care sunt situate acum cele doua sectii.
Faptul ca vor fi concediati politisti e nasol.

Eu una duminica am trecut pe langa doi politisti care patrulau si a fost bine ca am trecut pe langa ei. Si imi dau seama ca e nevoie de mai multi, fiindca imbecili, hoti, hartuitori, bolnavi mintal etc sunt.

Atata vreme cat guvernul n-o sa faca si taieri de infractori, ar face bine sa ne lase politia in pace ! Macar asa cum e ea acum, daca nu sa o multiplice si doteze si motiveze.

Eu una ma simt mai in siguranta stiind ca gasesc suficienti politisti care patruleaza perpedes si din masini daca vreau sa ma plimb prin oras.
Sunt convinsa ca si oamenii de la sate se simt mai in siguranta stiind ca au cate un politist la ei in comuna, nu in urmatoarea.
Si cred ca si politistii insisi se simt mai in siguranta patruland cate doi, fiind cate doi pe schimb si avand mereu spatele asigurat.

Asa e si in tarile civilizate, gasesti politie pe strazi suficienta.
Si daca imi veti replica faptul ca nu fac nimic astia ... inseamna ca nu pricepeti prea multe.
Politistul care doar patruleaza are doua roluri : unul de descurajare psihica a infractorului sa colinde si celalalt fix reversul, de incurajare psihica a cetateanului obisnuit sa colinde oricum, oriunde si oricat.

De obicei nu folosesc injurii (nici pe blog si nici in vorba) insa ma gandeam ca suntem un popor de mamaligi.
Astia ne pot elimina medicii, profesorii, politistii ca sa ne puna borduri, sa ne faca brand de tara, parcuri la sate, sali de sport etc Oricum nu protesteaza nimeni. Ba chiar multi mai iau in gura si motivatiile lor cu restructurare, modernizare, fluidizare, eficientizare si alte baliverne specializat exprimate.
Nici macar o petitie, o campanie a cetatenilor, o solidarizare ... nimic.
Ca de ce sa ma solidarizez eu cu politistul, ca nu pe mine ma da afara!
Ceea ce nu intelege romanul e ca suntem toti legati unii de altii, ne influentam si afectam reciproc si in cele din urma tot tavalugul asta al modernizarii prin eliminari are sa se prabuseasca in capul fiecaruia.

S-a introdus co-plata pentru medicul de familie.
Pe cand pentru politistul de proximitate?

Mai usor sa predai decat sa primesti o lectie. Una cu Neagu Djuvara.

Miercuri seara curioasa, snoaba si semidocta aspiranta din mine au tinut sa mearga la conferinta tinuta de Neagu Djuvara, organizata de Humanitas si sponsorizata de OPT Bank la sediul UPG-ului.
A fost o experienta interesanta, dar in mult mai mare masura emotionanta.

Pentru cei ce nu stiu, Neagu Djuvara este istoric si diplomat. Stiam ca are 90 de ani. Insa m-am inselat cu 5 ani - va implini in curand 95.

N-am sa va redau ideile din conferinta, fiindca daca n-ati fost acolo inseamna ca nu v-a interesat.
De la cateva remarci insa tot nu ma pot abtine.

Neagu Djuvara ne-a explicat faptul ca ceruse dreptul de a-si alege singur tema. Fiindca trebuie sa fie foarte atent cu timpul sau; nu isi poate permite sa pregateasca noi teme la cerere - mai are in cap doua carti pe care vrea sa le scrie!

Asa incat si-a intitulat conferinta "Cum am trecut eu prin cele trei razboaie ale secolului XX".
Si ne-a povestit pe parcusul unei ore, incepand relatarea un pic dinainte de nasterea sa. Ceea ce a facut ca, la capatul orei alocate conferintei, sa nu ajunga cu povestirea vietii sale decat la al doilea Razboi Mondial.

Partea a doua a conferintei, inca vreo ora, a constat in raspunsuri la intrebarile din sala.

Cine a mai ascultat interviuri cu Djuvara stia maniera sa de a vorbi despre istorie. O istorie subiectiva, povestita, ceea ce e normal, fiindca e relatata din interiorul istoriei insasi. Omul asta a trait evenimentele istorice despre care vorbeste, asa incat istoria cu Neagu Djuvara e cu amintiri mai degraba decat cu date seci si relatari neutre de manual.

Si aici intervine prima mea mirare amuzata.
Audienta era formata din profesori (cu ceva ani de predare) si tineri, in procent egal dupa estimarile mele.
Nu comentez faptul ca tanarul care a dorit sa adreseze o intrebare a fost ignorat, in beneficiul profesorilor, desigur. Tipic romaneste!

Insa faptul ca unul din profesorii septuagenari a tinut sa-i si reproseze artagos lui Neagu Djuvara modul in care a relatat razboaiele ... asta nu pot sa n-o comentez.
O data ca probabil nu cunostea stilul destul de personal al lui Djuvara de a se raporta la istorie.
Iar apoi fiindca profesorul enervat e clar ca numai de tupeu nu ducea lipsa, sa ceara cuiva socoteala pentru subiectele pe care acesta si le-a ales.

Mie una recunosc, imi place mult mai mult aceasta abordare a istoriei, prin povestiri.
Poate parea mai facila, tocmai fiindca poate ajunge la un public mult mai larg, nu doar la specialisti.
Este mult mai personalizata fata de datele seci si neutre din manuale. Acolo ai impresia ca istoria nici macar nu-i implica pe oamenii ce o traiesc, atat de distant este relatata.
O istorie povestita prin amintirile altora, asta retii mult mai usor!

Carti putem oricand citi, cu teoriile istorice.
Insa oportunitatea de a-ti fi povestita viata reala, viata la nivelul individului, de catre unul din martorii epocii, asta nu trebuie ratat, fiindca nu se stie cate ocazii  vor mai fi.
Asadar, exploatati-va bunicii de povesti, de istorioare din copilaria lor, fie si doar pentru a compara, pe cat posibil, cum se traia in alte vremuri!

Ma gandesc ca totusi conferinta asta, organizata de editorul lui Neagu Djuvara a avut drept scop popularizarea cartilor sale.
Adica O ocazie pentru cititorul obisnuit de a-l asculta. Nu o conferinta stiintifica si arida dedicata specialistilor. Ceea ce se pare ca n-au inteles tocmai acestia, aratandu-se frustrati de abordare.

Nu stiu voi, dar eu una cred in ironia vietii.
Din ce a relaltat Neagu Djuvara imi dau seama ca nu intotdeauna timpurile rad de noi, ci si noi putem ajunge sa radem de timpuri. Omul acesta a povestit cum a absolvit intai facultatea de Istorie, apoi, dandu-si seama ca nu va putea trai din asta, a facut si Dreptul. De pe urma caruia a trait 50 de ani.
Numai ca mie imi face impresia ca Neagu Djuvara isi ia din plin revansa acum, fiindca batranetea si-o traieste din istorie, nu doar din cea invata ci si din cea traita. Frumoasa intorsatura a vietii, sa poti reveni la pasiunea abandonata din tinerete si sa o implinesti, indiferent la ce varsta (stiu ca multa lume e de parere ca fiecare pasiune isi are timpul ei, iar satisfactii tarzii nu mai au valoare, dar aici eu sunt mai incapatanata).

Acum cateva zile scriam pe aici ca ma obsedeaza gandul la cei care in istorie au ajuns sa ia ultimul vapor catre siguranta, precum evreica din filmul "Tea with Mussolini".
Oamenii astia ma fascineaza, e vorba si de noroc dar si de un simt subtil al macro-istoriei.
Mama lui Neagu Djuvara a fost si ea un astfel de om, istoricul ne-a povestit cum familia sa a apucat sa ia ultimul tren catre Helsinki din Sankt Petersburg, in ajunul Marii Revolutii rosii.

Nu-s foarte usor de emotionat (cred eu), insa clar seara asta mi s-a parut emotionanta.
O data sa stai in preajma unui om care la 95 de ani are mintea lucida, spiritul critic si posibilitatea de a le exprima coerent, ba chiar la 60 de km departare de casa ...
Un om care poate sa iti povesteasca aproape un secol, cu toate bulversarile alerte ale istoriei ...
Dar mai ales un om care preda lectii dincolo de ceea ce spune, lectii prin propriul exemplu.
Neagu Djuvara, la 95 de ani, nu a renuntat la standardul de a-si respecta profesia, statutul si educatia din epoca aristocratilor : tot timpul cat ne-a povestit, ne-a raspuns sau ne-a semnat autografe, peste doua ore jumatate, a stat in picioare !

Macar una din lectiile predate involuntar de Neagu Djuvara, una importanta, sper sa o respect.
Ca sa nu ramana doar o amintire a unei seri care te emotioneaza prin inedit, prin comparatia intre potentialul si realizarile noastre. Dar vorba lui Djuvara, e si o chestiune de gene aici.

Asta vreau de la tine. Nu stii ce s-ar putea intampla.

N-o să te las să-ţi fie uşor. M-am retras pe o insulă.

N-o să-ţi fie uşor. Câteodată mă cocoţ prea sus. Până şi pentru tine.

Încă eziţi. N-o să ne fie uşor. S-ar putea să-mi citeşti în priviri reproşuri pentru ezitările tale.

Şi încă eziţi. Unul dintre noi tot are să se ardă. Încă nu s-au stabilit cotele la pariul ăsta.

Am putea să ameţim. Am putea fi sus. Sau am putea fi jos. Sau, şi mai rău, am putea nici măcar să nu mai ştim ce e sus şi care e jos. Sau, şi mai bine, ar putea nici să nu ne mai pese.

Aş putea să-mi hrănesc fiecare celulă cu câte o picătură crescută în tot acest timp în deşert.

Ai putea să-mi dai doar cu gestul ăsta suficientă energie cât să trec prin furtuni. Poate chiar să-mi dai suficientă energie să te trec şi pe tine prin furtuni.

Sau am putea să înconjurăm lumea astfel şi să-i dăm foc. Contururile noastre ar putea supravieţui. Şi-n interiorul lor am recrea toată lumea cea arsă.

Şi toate astea doar dacă m-ai invita la dans. Ar trebui să ştii : eu n-am să te invit niciodată. Eu m-am retras pe o insulă.

Mi-au plăcut teribil imaginile astea. Şi mergând pe urma lor am dat peste postarea asta a lui Schtiel în care ne propunea un joc cu imagini şi imaginaţie, la liberă alegere.

Iar înlănţuirea de mai sus e ceea ce au generat ele pentru mine, în mod surprinzător. De fapt în mod surprinzător şi neplăcut, fiindcă nu-s o romanţioasă, iar de patetisme fug precum Dracu' de familia lui Prepeleac.

Si eu ca femeia : ieri nu, azi sunt de acord

Sau cum ajunge Ploiesti-ul precum Cluj-ul sau Timisoara

Carmaciului nostru i-o picat greu o idee, cum ca la prezentu-i mic, macar mare viitor sa aiba.
Iar carmaciul a ales de data asta calea clasica : sa ramana in istoria poporului prin modernizarea statului, asa cum ni se preda noua la scoala ca le-a reusit lui Cuza, lui Carol I.

Si hopa cu ideile de modernizare: micsoram dramatic numarul functionarimii, reducem, taiem, si alte variatiuni de castrare.
Iar ca sa nu se protesteze ca de creat totusi n-a construit nimic, ioteee, frumusete de idee : cream o noua impartire teritoriala a tarii.
Nu detaliez, ca nici carmaciul insusi probabil nu si-a definitivat detaliile planului : cate sa fie, cum sa se numeasca etc

Cert e ca eu eram impotriva ideii.
O data fiindca nu vad folosul unei astfel de masuri.
Si-apoi fiindca presimt muuulte costuri (de ceea ce e fara costuri tre' sa ne ferim, asa zice proverbul).

Iar in masura in care nu exista bani pentru trei domenii importante dupa capsorul meu - sanatate, siguranta si invatamant - da-o dracu' de alta trasare cu creta, ca-n interiorul noului desen realitatea tot aia ramane!

Cu motivul suplimentar de impotrivire ca unitatile administrative mai largi devin si prea vagi, prea distante fata de orgoliul locuitorului si prea impersonale - cum sa-mi mai dau eu seama de unde e Gheorghita ala din Mocofani regiunea Sud-Vest cand mi-o cere prietenia pe Facebook?

Eram deci clar contra ideii.
Pana cand am auzit azi intamplator un detaliu al planului : Ploiesti ar urma sa fie capitala regiunii Sud-sud sau cum or numi-o.

Ah, pai asa zi! Ploiesti capitala?
Atunci Sunt pentru.

Premierea la romani: cel mai bun, adica locul 4

Acum cativa ani citeam un articol excelent al unui foarte talentat gazetar (nu comentez restul alegerilor sale) - Traian Radu Ungureanu.
Pomenea TRU acolo despre finala de Cupa Davis jucata doar (adica pierduta) de Romania si cum noi, romanii, reusim bizareria de a aniversa un esec. Iar TRU se lansa frenetic, in stilul sau, intr-un diagnostic crunt al mentalitatii, vointei si mandriei neamului asta.

Pasionata de ciclism cum sunt am intrat si eu zilele astea pe site-ul Federatiei Romane de Ciclism din curiozitate mai degraba, sa-mi confirm presupunerea "under construction".
Surpriza: mi-am infirmat scepticismul, dar am avut parte si de o stire amuzanta.

Site-ul este chiar actualizat, adica gasiti chiar si o pagina la zi dedicata Turului Romaniei.
Ma uit pe grafica si vad minunatia de inventie - unul din tricourile distinctive ale TCR este cel albastru de cel mai bun ... roman!

Asa m-a cuprins in momentul ala un val de ciuda ca la noi in scoala nu le-a venit o idee din asta salvatoare ! As fi avut si eu sanse reale la un titlu de genul cea mai buna la sport dintre cei slabi la sport.
Dar pe vremea aia imaginatia nu batea rigurozitatea si ori erai primul, ori erai doar unul dintr-o serie ce ii urma primului.

Partea neobisnuita e ca de data asta prevederea organizatorilor s-ar putea sa se fi dovedit inutila - cu doua etape inainte de final tricoul galben de cel mai bun dintre toti era un roman!

N-am citit inca povestea zilei de astazi. Dar voi avea ceva mai tarziu prilejul asta. Fiindca pentru prima oara un blogger este prezent in caravana si relateaza turul din aceasta perspectiva inedita.
Iar cum acest blogger se intampla sa fie tocmai Dragos, atunci avem pentru prima oara nu doar un prilej, ci si o placere de a citi despre tur, in stilul sau : atent la detalii, atent la ironii, si chiar atent la ciclism!

Ah, am uitat sa va las tocmai adresa unde gasiti arhiva cronicilor!
Ba chiar va puteti distra si cu filmuletul asta, filmat de acelasi blogger "caravanier".

Hai ca poate poate sarbatorim si noi o coincidenta : primul roman care sa fie si primul ciclist in competitie!
Nu de alta, dar domnul T.R.U. din postura de parlamentar european ce e acum nu mai are vreme de crucificat in scris metehnele romanilor multumiti cu un esec mai bland!

Si mini constatarea ciudata a serii de oras

Asta seara pe la orele 20 eram prin centru. Si asta ar fi destul de neobisnuit, da' totusi nu chiar intr-atat.
Faptul insa ca mirosea a iarna, adica a dat foc la ceva, asta m-a surprins, ca eram imbracata cam subtire.

Pe la orele 20.30 ajung in cartier. Din autobuz se vede un aer incetosat a fum alb si intins.
Am senzatia ca sunt un soi de antemergator de foc.

Intru si pe strada mea. Unde miroase ... a fum. Ba chiar se si vede un fuior subtire.
Doua strazi mai jos insa mirosise a iasomie.

De cand se ard fanetele uscate prin oras?

Sau oi fi ramas eu cu senzatia de tara de acum doua zile si n-o fi de la asta??

Scurta nelamurire de marketing

Astazi mi-am propus sa imi bifez un mini-plan amanat de supararile ultimelor saptamani.
Aveam nevoie de un saculet de bijuterii pentru o mica zapaceala de-a mea.

Am fost la cele doua mari magazine din centrul orasului.
Am intrebat la toate magazinele de cadouri si de bijuterii.

La magazinele de cadouri exista doar pungi de hartie.
La cele de bijuterii au saculeti din material textil. Dar eu tot fara saculet sunt si la ora asta.

La standul ce detinea innebunitorul obiect mi s-a replicat scurt : "Noi nu avem la vanzare. Doar daca si cumparati o bijuterie."

?! Si-aici m-am pierdut cu logica.
Saculetii cu pricina nu sunt gratis daca iei cercei de pilda. Il platesti, daca poftesti saculet de cadou, 1 leu.

Si-atunci ma nedumiresc si eu : de ce daca tot e cu plata, nu pot sa il cumpar separat?
Inteleg ca nu intereseaza pe nimeni o vanzare de 1 leu. Insa atata vreme cat firma respectiva are in stoc si acel produs ... s-or fi gandind ei ca daca nu vand saculetii separat ma obliga sa-mi cumpar un pandantiv pentru un saculet de 1 leu?
Acum n-am stiut cum sa le dau vestea cea nasoala, dar totusi nu-s chiar atat de obsedata de ambalajul asta.

Mi-a placut ceaiul asta, il recomand mai departe

Filmele pentru mine sunt o experienta mai rara decat recenziile de filme. Motivele sunt multe - lipsa de timp, de rabdare, lipsa ofertei pe teve, preferarea cartii.

Saptamana asta insa am facut o exceptie penntru "Tea with Mussolini". Suna interesant din prezentare si auzisem titlul pomenit cu intonatii reverentioase in anii precedenti.

Este in fapt evolutia intr-o Italie cosmopolita catre si prin cel de-al doilea Razboi Mondial trasnpusa discret printre randurile povestii unui baiat.

Baiatul se numeste Luca. Luca Inocente, ca sa ne fie clar tuturor. Si este de fapt un pustan de cativa anisori la inceputul povestirii. Orfan de mama, este crescut de catre o englezoaica stabilita la Florenta, Mary Wallace. Tatal bogat ii asigura in acest mod copilului o educatie in arta si in acelasi timp cunoasterea limbii engleze, caci obiectivul stabilit pentru fiul sau este de a deveni un gentleman englez desavarsit. Nu ii asigura insa normalitatea si caldura prezentei lui de tata, de pilda venitul la scoala cu bicicleta pentru a-si lua baiatul acasa.
Luca asadar creste in mijlocul cercului de englezoaice iubitoare de arta, rafinate pana la snobism si dispret superior.
Caci in acest cerc al lumii bune a strainilor ce traiesc in Italia lui Mussolini se infiltreaza si o americanca, Elsa (jucata de Cher), ce se va oferi cercului englezoaicelor drept subiect de tocat si devorat, atat de necesar in existenta oricarui grup de femei.

Filmul este frumos filmat. Normal, fiindca e vorba de Franco Zeffirelli. Si isi desfasoara povestea in mod clar si explicit, afisand pe ecran anul fiecarui grupaj de actiuni. Plecam din 1935 si ajungem pana la finalul razboiului, zece ani mai tarziu.

Cher face un rol deosebit in ipostaza americancei bogata, frivola, superficiala si ignoranta, dar ambitioasa si lacoma de arta, de achizitionarea de arta.

La un moment dat in film tatal o anunta pe guvernanta ca de-acum limba viitorului este germana. Si exact asta va incepe sa invete fiul asta. Pe care il rupe astfel de societatea batranelor englezoaice si-l trimite la internat in Austria.
Din acel moment (?1939 parca?) anii incep sa se scurga catre regresul uman care a fost fascismul, in forma sa manifestata in Italia, cu obisnuitele lui tradari si vanatori de oameni.

Desigur, filmul e previzibil in cateva din intorsaturile povestii - faptul ca hotelul "orbitelor" englezoaice seduse de autoritarul Mussolini este in fapt platit de Elsa, apoi faptul ca Elsa este evreica.
N-am sa rezum totul, nici cum intervine Elsa in poveste, nici continuarea ei pentru vreun personaj, fiindca filmul merita vazut.

Poate ca este usor siropos si cam transparent "ideologic", insa e frumos si destul de fin redat felul in care istoria cea mare intra si deterioreaza vietile la nivelul fiecarui individ prins in vremurile respective.

Doua momente mi-au ramas in minte, fiindca e imposibil sa nu te puna pe ganduri.
Primul este marcat de acea replica a tatalui, cum ca germana va fi de-acum limba ce trebuie stiuta. Nu are sa inceteze sa ma mire cum unii oameni au acest simt oportunist al istoriei cea mare si cum constientizeaza rapid din ce directie incepe sa bata vantul, fix cat sa se indrepte spre acel sens cu usurinta, indiferent de directia convingerilor, obiectivelor pe care le-au avut anterior.

Apoi a fost momentul in care Elsa se suie in barca. Si mirarea mea in fata norocului acelor oameni care au reusit sa ia in istoria galopanta ultima barca spre siguranta.

Undeva intre cele doua atitudini e comportamentul englezoaicelor care refuza, sunt practic incapabile sa inteleaga, din pricina incapatanarii in orgoliu, faptul ca lucrurile si istoria se schimba.

M-a mirat insa un anumit lucru vazand sfarsitul filmului.
Desi remarcasem deja cat de caricatural fusese portretizat Mussolini in intalnirea ce da si  titlul filmului.
Bun, stim din toate filmele, chiar si din cele europene (La Vita e Bella) ca amercianii au salvat lumea si au adus pacea.
Insa faptul ca Zeffirelli, un italian, insinueaza ca englezii ar fi salvat pana si arta Italiei (a Florentei) fata de care italienii erau nepasatori, asta deja e prea de tot.

Dupa film am cautat insa pe net cate ceva despre Zeffirelli si asa am descoperit ca filmul are la baza autobiografia regizorului, crescut el insusi intr-o comunitate de englezoaice.

Dincolo de jocul lui Cher care mie una chiar mi s-a parut foarte bun, surpriza a venit din partea unei alte actrite.
Pe Lady Hester o stiam din mai multe filme despre inalta societate englezeasca. Are un accent si o tinuta impecabile, asa ca o prind aceste roluri.
Insa abia dupa ce am citit pe net am vazut ca ea este ... Minerva Mc Gonagall. Zau daca imi dadusem seama! Din rolul ei atat de militaros sever in seria Harry Potter, de-abia acum realizez in cate filme o vazusem inainte. Si mai pretind ca-s amatoare de Harry Potter!

"Tea with Mussolini" merita vazut, chiar daca e exagerat in unele momente prin elogiile aduse englezoaicelor si bizar de critic fata de ignoranta italienilor pusi la invatat manierele alese si salutul "Good night, ladies!".

Pro sau contra aerului conditionat

Astazi dimineata (era inca pana in pranz) am constatat ca troleele cele noi de second-hand (noi pentru Ploiesti, second-hand pentru lumea civilizata) au aer conditionat.

Nu stiam fiindca merg in general pe jos.
Dar constatatea mi-a displacut, desi stiu ca-s multi care considera prezenta aerului conditionat drept semn de igiena minima si civilizatie maxima. De parca s-ar fi nascut, ar fi crescut si lucrat numai in cladiri aer-conditionate dintotdeauna.

Eu una insa am o problema cu aerul conditionat. Imi place curentul natural, imi plac chiar si niste ventilatoare reduse.
Insa aerul conditionat nu-l suport, imi ofera doar probleme. Si stiu ca sunt multi in situatia mea.

Atat de mult ma deranja suvoiul de aer mult prea rece dupa trecerea direct de la soarele canicular incat am trait o experienta de ... iluzie logica sa-i spunem.
Cu aerul conditionat in ureche, cum stateam proptita in stanga in troleul prea aglomerat, vad ca trecem pe langa o echipa de muncitori si remarc cum unuia ii flutura vesta.
Si-atunci fix cat sa ma enervez pe motiv de "ie-te nene cat de tare e dat aerul asta conditionat, ca-i flutura pana si muncitorului de-afara hainele".

Dupa momentul asta a urmat o zi lunga.
Si culmea, abia apoi am umblat cu capul prin soare cateva ore.

Portret de sportiv sau descriere de pasiune

Nu-mi plac filfizonii, macho si alti indivizi care se cred, dar nu sunt.
Nu-mi plac italienii si spaniolii, ii includ in multimea celor de mai sus.
Dar fiindca nu-s chiar atat de atasata de prejudecatile mele, accept si cate-o exceptie.

Iar spaniolul care imi place tare mult este Rafa. Rafael Nadal, jucator de tenis.
Il stiu cam de cand a aparut in circuit. Era imposibil sa nu-l remarci : purta niste bermude trei sferturi nesportiv de stramte si tricouri fara maneci.

Mi-a placut pentru cum arata. Nu muschii (conturati prea din cale afara pentru pustiul care era pe atunci). Ci mutra. Tunsoare de Mowgli si niste ochi ingusti si ascunsi direct sub spracene, o mutra de copil imbufnat de concentrare. Fara sa fie frumos mi-a atras atentia intr-un mod aparte.

Il tin minte si-acum pe Tiriac decretand ca Nadal "trebuie sa slabeasca si sa invete sa joace tenis" daca vrea sa ajunga numarul 1. Pe atunci Rafa era locul 2. Leader despotic era Federer. Iar Tiriac desigur, era suporterul elvetianului.

Federer nu mi-a placut niciodata. Nu-mi plac oamenii-masina. Pot fi imbatabili, bravo lor. Pot avea, asa cum are Federer, o usurinta nativa incredibila. Pot da impresia, la fel ca Federer, ca nu depun nici un efort in joc.
Dar n-au o poveste in spate, n-au trairi, n-au oscilatii. Sunt reci precum precizia.

Rafa in schimb e un copil cu povesti.
A intrat in tenis ca un baiat salbatic incruntat si care arata ca stie sa rada doar dupa ce castiga. Si radea cu toata fata, exact ca un copil. Probabil cu asta la inceput si-a castigat doar suportere, individe seduse de pletele si de tinuta lui aparte.

Apoi a aratat ca stie sa ramana in top, ca nu e in tenis doar pentru a-si castiga dreptul la faima in reviste.
A ramas pe locul doi dupa Federer. A trecut si peste o operatie la genunchi. Ii scazuse atunci nivelul jocului si banuiesc ca o fi fost si el in cumpana atunci.

Rafa e unul din cei mai muncitori oameni din tenis. Doar la Serena Williams am mai vazut incapatanarea asta de a alerga dupa toate mingiile, dupa orice minge, indiferent cat de putine sanse par a fi de a o returna.

La Rafa si la Serena, asa musculosi cum erau ei, cred ca am vazut cele mai multe alunecari in spagat si disperarea de a lovi fiecare minge ca si cum ar fi punct de meci.
Riscul de accidentare era intrecut la Rafa de nebunia obsesiei pentru minge.

Accidentarea lui de genunchi fusese pusa tocmai in seama acestei suprasolicitari a ligamentelor.
Multi credeau ca dupa operatie nu va mai putea reveni nici macar la nivelul la care fusese, caci mobilitatea lui de kamikaze sportiv era, teoretic, diminuata.

Si Rafa a revenit.
A revenit mai slab fizic. Si cu o alta tinuta - a renuntat la pantalonasii stramti si la tricourile fara maneci. Deja nu mai aveau ce revela - relieful impresionant al bicepsilor fusese redus la un nivel mai estetic.

Si de-atunci a continuat sa joace in stilul lui de copil imbufnat, orice minge, orice joc. Cu incapatanare si seriozitate.
Si a ajuns locul 1.

Imi place ca isi castiga mingiile pe merit, dupa un numar mare de schimburi de lovituri.

Imi place teribil stilul lui de vaslas la galere care trebuie sa munceasca din greu pentru orice punct.

Imi plac sosetele lui manjite de zgura si tricoul ud leaorca.

Imi place tabietul lui de a-si aseza si ordona sticlele milimetric, o minutiozitate caraghioasa care probabil ii pune in ordine emotiile si concentrarea.

Imi place obiceiul lui de a se asorta mereu, tricoul cu bentita, cu banderolele de pe incheieturi si chiar si cu sireturile.

Imi plac sariturile lui de capra in momentul in care castiga cate-un punct incarcat de emotii pentru el.

Imi place pentru ca este unul din cei mai sportivi ... sportivi (nu e pleonasm, fiindca sportul nu iti induce neaparat fair-play-ul, asa cum pretind naivii). De-o modestie rara si sincera. Referindu-se la duelul ultimilor ani Federer-Nadal, l-a rezumat in formula "cel mai bun jucator din toate timpurile" contra "celui mai bun loc 2 din toate timpurile".
Iar acum cateva zile a rezumat meciul dintre Nole si Federer ca fiind intre "cel mai bun jucator al momentului" si "cel mai bun jucator".

Imi place simtul terenului pe care il are. E jucatorul care nu prea se inseala cand cere cate-un challenge. Surpinzator lui Federer nu ii prea reusesc contestarile astea, insa Rafa simte exact chiar si jumatatea de teren a adversarului, de parca ar avea o legatura misterioase cu dreptunghiul de joc.

Anul trecut ma tot intrebam ce tot incearca de il vedeam tuns din ce in ce mai scurt. A explicat - era o superstitie. Prima oara se tunsese intr-o anume frizerie inaintea unui turneu si il castigase. Apoi mersese mai departe cu obiceiul asta.

Si-uite asa Mowgli cel serios si tenace al meu a ajuns barbatul cel retinut care intra in transa pe teren : corpul, privirea, toate sunt incordate intr-un singur scop la Rafa - joaca doar de dragul jocului, dar  jocul acela e cel mai serios lucru din cate exista atunci.

Vineri Rafa a castigat meciul contra lui Murray. Avea matchpoint si Murray abia apucase sa loveasca mingea ca il si vad pe Rafa trantindu-se pe spate pe zgura, cum sarbatoreste el mereu victoria. Abia apoi mingea trimisa de Murray a lovit fileul. Rafa era deja pe zgura, stiuse.

Astazi deci joaca in finala, cu jupanul elvetian.
Am eu o senzatie ca Federer daca ar vrea ar putea da numai asi, atat de multi asi nimereste fix atunci cand are mai multa nevoie de ei. Doar ca e destul de fair-play si isi tine in frau numarul punctelor-racheta.
Rafa in schimb nu prea nimereste asi, iar punctele castigate de el vin din mingii lovite de muuulte ori.

Asadar va fi o finala intre Sosete-Murdare Nadal si As-Rapid-si-Usor Federer.

Acum cand scriu conduce elvetianul cu 3 la 0 in primul set.
Haide Mowgli, doar stii ca ai mult de munca, e ca de obicei!

Tre' sa-mi fac ordine in dorinte

Astazi am mancat prima oara cirese pe anul asta.
Nu-s superstitioasa, dar imi place sa ma folosesc de ocaziile astea gastronomice pentru a-mi pune o dorinta.

Numai ca uite, vara asta am atatea dorinte, incat n-am stiut ce sa aleg.
Si-am mancat pur si simplu ciresele.

Cam acre inca.
Dar nu-i nimic, tot imi plac mie acriturile.

Adecvarea la sex in sport

Nu stiu cum se face, dar tenisul a colectionat de-a lungul timpului cele mai multe femei dubioase.
Pe cand eram mica mica Navratilova ma cam speria, sau poate nu asta era senzatia, dar oricum ceva disconfort aveam vazand-o.

Acum vreo cativa ani ma deranja Kuznetsova. Un pic cam plinuta pentru o sportiva, talie inexistenta ... corporal atipica, facial inestetica, in plus mai avea si un aparat dentar care completa o imagine de antipatica decupata din filmele hollywoodiene.
Credeam ca e apogeul.

Niciodata sa nu spui in viata mai rau nu se poate. Iar in tenis jucatoare mai nasoala nu exista.
Anul asta de pilda am descoperit-o pe Schiavone. Mi-a detronat tipessa toate ierarhiile.

Hai sa nu-mi ziceti ca n-o stiti! Ca eu in fiecare zi in care am deschis Eurosport-ul pentru Il Giro dadeam peste tipa asta care juca pe zgura. Da' zilnic nene! Si juca Schiavone cand cu una, cand cu alta, cand la Roma, cand in Dubai sau unde-or mai fi fost.
La un moment dat stiam dinainte de a apasa telecomanda ce urmeaza sa vad. Ca doar e firesc, antipatiile si fobiile au magnet la cei ce le acorda atentie!

Nu tin minte contra cui juca; cred ca nu avea preferinte si pur si simplu lua la rand pe orice dorea sa joace, ca altfel nu-mi dau seama cum de numai ea era in toate meciurile.

Tot nu stiti care-i Schiavone?
Pai e urata ca o italianca (nah, asa e estetica mea, discrimineaza ginta latina).
Da'i inca mai rau de-atat : seamana cu un italian.

Nu pot s-o descriu, ca n-am acum dispozitie sa primesc remarci de genul "da' ce, tu esti vreo frumusete rapitoare?".
Doar atat in sustinerea ipotezei mele, cum ca tenisul are cele mai dubioase femei : stiti cum e pasul barbatesc, apasat si hotarat, de parca ar merge la vanatoare si cand paseste pe plaja. (nepotrivita comparatia, ca doar chiar e la vanatoare cand se plimba pe plaja!).
Oricum, daca n-ati remarcat pana acum maniera de a pasi a barbatilor, atunci priviti-o pe Schiavone.

Tipa e destul de onesta, tunsa scurt si fara cercei cum se poarta ea, macar nu vrea sa para feminina.

Pe mine insa ma distreaza teribil imaginea ei din ultimele turnee, am impresia ca a inceput sa se ia singura la misto.
Deci avem o individa care se misca cu mainile indoite de la coate si departate de corp. Cum sa se imbrace?
Ei bine, Schiavone a ales o fustita cu volan! De sub care se vad, mai lungi decat fusta cu volan, niste colantei.

De fiecare data cand o vad imbracata asa mi se pare ca unul din bufonii medievali a aterizat pe terenul de tenis, ba chiar joaca destul de bine.

Cred ca v-ati prins de idee. In toata pictura asta postmoderna, e clar ca nu prea tin cu Schiavone, indiferent contra cui ar juca.
Doar ca, inca o data sa nu spui niciodata : nah ca ieri am tinut cu Schiavone.

Italianca avea drept adversara o frantuzoaica, Marion Bartoli. Par lung si negru, corp frumusel, plinuta doar cat trebuie si cu o fustita neagra foarte jucausa, ca sa zic asa (felicitarile mele croitoresei!).

Neneee, initial mi-am zis ca Bartoli s-o fi accidentat si topaie un pic pentru reincalzire.
Numai ca ea topaie si topaie si nu se mai opreste. Aproape ca biata Schiavone n-avea cum sa serveasca (mi se pare ca e o regula in tenis sa nu servesti pana nu-ti vezi adversarul asezat pentru primire).
Frantuzoaica imi da senzatia ca si-a turnat trei energizante pe gat, unu' dupa altu', si-acum in plus de toate mai are si nevoie la toaleta pentru o crampa urgenta.
Bartoli asta ma oboseste pana si pe mine, care stau in fotoliu sa ma uit la meci - chiar si cand bate mingea ca sa serveasca tipa sare si ea odata cu mingea, zau ca n-am mai vazut vreodata asa ceva!

In conditiile astea n-am putut decat s-o compatimesc pe biata-bietul Schiavone pentru ca nimerise contra lui Hopa-Tzupa Bartoli.
Si-am tinut si eu pentru prima oara cu italianca.

Astazi insa este finala. Schiavone contra lui Na Li.
Azi am sa imi compensez ziua de ieri - tin cu Na Li.
Insa adevarul e ca as tine cu Na Li oricum, fiindca e chinezoaica. Prima ce a ajuns in finale de grand slam.
Sper sa nu topaie !

Inapoi in lumea virtuala si noutatile ei

Am eu obiceiul de a disparea din cand in cand din peisaj. E un fel de a-mi incarca bateriile, nu suport lumea prea mult timp in sir si am nevoie de scurte pauze. De-asta am si perioade cand nu raspund la telefon.

Cateodata, in pauzele astea, mai am cate un acces de orgoliu nehranit : s-o fi gandind cineva la mine? Macar mi-o fi remarcat cineva lipsa? Pana la a-i fi dor cuiva de prezenta mea pare deja un orgoliu peste un hau.

Cand am pornit blogul mi-am propus un singur lucru - sa fie o activitate constanta pentru mine, sa-mi fac din el un soi de fetis al organizarii riguroase (a carei lipsa aproape totala o resimt cateodata).
Dar nu intotdeauna e asa cum iti propui, fiindca nu poti anticipa surprizele ce iti sunt rezervate.
Si cand incep cele neplacute pur si simplu navalesc in cascada.

Pana saptamana asta nu mai intrasem pe net de pe 23 aprilie. Pur si simplu nu ma mai atinsesem de computer.
Cand mi-am deschis blogul ma intrebam daca l-oi mai gasi, dupa atata neingrijire. (Nu stiu daca sunt sterse la un anumit interval, nu sunt familiarizata cu aspectele astea).

Am gasit insa un comentariu lasat de Nicusor in absenta mea si am zambit, fiindca stia el prea bine ce spunea acolo.
I think that God's got a sick sense of humour.
Asa zice unul din versurile Depeche-ilor. Si-asta e senzatia cateodata. Maia ar spune insa, fara sa se revolte si fara sa se planga, ca Dumnezeu vrea si El sa vada ca nu-L abadonam.

Pe la mine deci s-au intamplat multe in intervalul asta de absenta de pe blog. Si inca lucrurile nu s-au asezat si-s speriata de asta.

Incet incet constat si ceea ce s-a mai intamplat cu ceilalti in intervalul asta.
Pai in primul rand doi oameni pe care ii citesc cu aceeasi placere fiindca emana zambete prin stilurile lor si-au schimbat casutele virtuale.

3ditorial cu Dragos are un domeniu propriu. (Lui Dragos ii urez bafta de pe acum pentru mica nebunie la care s-a inscris, de-abia astept sa citesc ce inseamna o asa experienta, ca mi-ar placea si mie.)
Tot la fel Lillee, si-a innoit si ea domeniul.

Apoi Lucian si-a facut in cele din urma site propriu, ca-l merita dupa atatia ani in care a contribuit la un site faimos. Si-o sa aiba ceva de munca zilele astea, ca tocmai ce i se ofera material pentru articole.
Iar site-ul lui Lucian imi aminteste ca mi-e dor de blogul lui Alin.

Deocamdata atat am avut vreme sa remarc. Dar abia acum incep sa ma readaptez lumii virtuale, asa ca e posibil sa mai descopar si altele.

Interesant insa ca tocmai in lumea virtuala facuta din graba si efemeritate ma asteptam sa nu aiba nimeni timp sa remarce ca am lipsit. De-asta le multumesc celor ce m-au salutat si m-au incurajat.
Lui Nicusor nu-i mai multumesc, ca el oricum spune ca nu intelege cum m-a ajutat (si cat de mult) zilele astea.

Ah, da : si-au inflorit si macii in intervalul asta trecut, mi-a spus mie cineva. I-am ratat si anul asta!

Editare ulterioara :
Mihaeladr a adus o imagine pentru primavara mea absenta, mult verde si ceva rosu. Multumesc, ravnesc acum si eu la ceva roseata in obraji, fiindca dupa reactiile voastre mi s-a intors zambetul!

Interzis gretosilor. Test de logica si vopseluri de China.

Test 1 :
Ce face o pisicuta ca mine cand e singura, trista si visatoare?
Isi ia o pisicuta, desigur. (Motan in cazul meu, ca asa s-o nimerit).

Test 2 :
Ce face un motan cand nu i se da atentia cuvenita stapanului ce este el?
Face desigur pipi pe geanta pisicutei care l-a adus in casa.

In momentul asta daca v-ati ingretosat, daca aveti rabufniri de genul "animalele NU se tin in casa", "ce-i in capul astora de cresc animale in apartament?", "fa-ti un copil, nene!" etc va rog sa va abtineti.

In primul rand pentru cei degraba varsatori tin sa va amintesc ca si voi ati facut la un moment dat pe voi si, daca va va uita Dumnezeu, veti mai face peste ani si ani.
Diferenta e ca pisica nu face pe ea, ci pe lucrurile altora.
In plus, pisica e chiar un animal igienic, se spala si de cateva ori pe zi, chiar si dupa ce face pipi, ceea ce stiu sigur ca nu se intampla cu unii bipezi.

Revenind acum, ca altceva vroiam sa va povestesc, nu sa mi-l injurati pe Motanski.
Uite, gratie lui astazi am avut cateva reflectii pe marginea vopselelor de haine made in China.

In geanta pe care facu pisi pipi aveam si o esarfa mov, am mereu cate-o esarfa la mine, iarna chiar doua cateodata.
Bineinteles ca s-a umezit si esarfa asta asa ca am bagat-o iute la spalat. Si-aici vine revelatia.

Sunt eu obisnuinta cu hainele din care ies culorile la spalat. Da' niciodata pana acum n-a iesit atata culoare din vreo haina. Atata mov a iesit din esarfa in ape succesive incat ma asteptam sa ajunga alba cu totul.

Eu am mai spalat esarfa asta pana acum, dar nu am descoperit hemoragia asta de culoare la spalarile anterioare.
De unde nu pot decat sa deduc urmatorul fapt : pipi de pisica este un mediu bun de scos culorile din haine.
(Tot ma intrebam eu pana acum cu ce anume sa scot o pata de cafea de pe o camasa, ca la Vanish nu iesise nici un pic.)
Pisicutele n-ar cumpara Vanish!