Fetele cuminti isi fac singure cadouri. Si-apoi se lauda cu ele!

Cum Moşul la care-s eu arondată (bănuiesc că şi la Moşi e ca la medicul de familie, tre' să fie un soi de împărţire pe cartiere) spuneam aşadar cum Moşul  suferă de Alzheimer de ani de zile, anul ăsta am decis să-mi trimit mie o scrisoare, apoi să judec dacă am fost cuminte şi-n fine să-mi fac sau nu cadoul dorit.

Scrisoarea o trimisesem pentru un album anume.
La punerea în balanţă a rezultat că am fost suficient de merituoasă anul ăsta pentru cadoul cerut.

La punerea în practică însă ... până să ajung la magazinul cu muzică am ajuns, deloc întâmplător bănuiesc, într-un alt magazin.
Şi aşa am primit de Crăciunul ăsta tocmai cadoul pe care îl tot cerusem de 2 ani de zile !
Îl vedeţi expus mai jos, în toată splendoarea lui.
Fiindcă ştiu că am aceeaşi pasiune pentru papetării ca şi Rudolph cred că cel puţin o persoană va admira cadoul pe care mi l-am făcut, chiar dacă nu i-o fi pe plac The Hobbit şi An Unexpected Journey.

E drept, am mai primit apoi un cadou. Chiar un cadou, adică din sfera celor neaşteptate. De la un om care e chiar ca Moşul, nu pricepi de ce îţi oferă un cadou : vine, îţi oferă cadoul şi pleacă. Dar şi când îl oferă ! Adică acum practic mi-a oferit un castel, rochii, un vin ales - toate's ascunse acum chiar în biblioraftul pe care mi l-am cumpărat din vreme, ca domnul Goe. Problema cu oamenii ăştia e că mai întâi îţi oferă o lume întreagă, pentru ca a doua zi să dea cu piciorul în tot globul tău pământesc, doar fotbalul e sportul rege.

ps.  să mai spun că de-abia aştept vara sau se poate citi clar din imagini ce-mi poftesc mie tălpile ?

Cer ajutor din partea celor mai stiinciosi. Din misterele Nasterii Domnului.

Mie nu-mi iese niciodată socoteala cu Biblia.
Am încercat să o citesc şi mereu sfârşesc închizînd-o cu mai multe întrebări decât răspunsuri.

Acum nu încerc să fiu în ton cu sărbătoarea, ci pur şi simplu se întâmplă să citesc zilele astea despre uciderea rituală a copiilor de creştini în timpul Evului Mediu şi despre paralele între aceste 'blood libel' cum văd că se numesc şi uciderea lui Christos.

Şi-am nimerit la 'mitul' Masacrului Inocenţilor. De ce îl numesc mit? Fiindcă văd că asupra lui planează un semn al întrebării, el nu prea a fost confirmat istoric.
Inocenţii sunt acei prunci omorâţi la porunca unui rege Irod care se speriase de prezicerea naşterii noului Rege al Iudeilor.

Pe mine însă altceva mă nedumereşte.
La Irod scrie peste tot că a trăit între anii 73 î.C. - 4 î.C.
4 înainte de Christos. Păi cum aşa?
Eu ştiu că numerotarea erei noastre începe cu naşterea lui Isus.
Ori, dacă Irod a murit cu 4 ani înainte şi dacă Isus s-a născut în anul 1, cum ni s-a spus nouă la şcoală, atunci cum a mai putut ordona Masacrul Inocenţilor care, logic, trebuie să se fi petrecut în preajma naşterii lui Isus?

Mai departe însă, citesc că într-adevăr Isus s-a născut în timpul domniei lui Irod. Deci Isus nu s-a mai născut în anul 1.

Atunci practic ce an este cel de la care pornim definirea erei noastre?
Ce reprezintă anul ăla?
Mie nu-mi mai iese la socoteală că ar fi anul în care s-a născut Isus.

Mihaeladr, tu eşti mai documentată în chestiunile astea, pe mine toate neconcordanţele Bibliei mă aruncă în întrebări din ce în ce mai curioase.
Dar voi ceilalţi ştiţi cum e cu numărătoarea astea creştină? Sau, la fel ca mine, aflaţi acum de ciudăţenia asta?

Scoala romaneasca, predecesoarea stirilor de la ora cinci

Voi vă mai amintiţi lecturile obligatorii din şcoală? Mai ţineţi minte ce analizaţi?
V-au plăcut? Nu v-au pus pe gânduri? Nici pentru copiii voştri nu v-au îngrijorat?

Mie mi s-a părut că programa de literatură română era făcută de sado-masochişti iresponsabili, dar snobi.
De impact combinaţia!

De curând însă am aflat că nici alţii nu-s mai breji decât românii. Francezii de pildă îşi au şi ei doza de opere dezadaptative, ba chiar pentru clasele mici.

Păi să vedem ce stimula în elev programa română :
- tragismul sentimental, cu ruperi de inimi : Gândăcelul la grădiniţă, Puiul în clasa a V-a
- spaima cu omorurile : Moara cu noroc
- pasivitatea imbeciloidă dar transcendentală şi boemă : Mioriţa  (aici mă recunosc)
- morbiditatea de spital românesc din 2013 : Concert din muzică de Bach (n-ar fi trebuit s-o citesc)
- grotescul de cimitir : Baltagul (nici pe-asta).

La dracu, noi am fost educaţi cu ştirile de la ora 5, dar în variantă literară!
Aveam de toate acolo : omoruri, boli.
Doar la capitolul sexualitate programa era în urmă faţă de ştiri. Nimic pornografic.
Probabil că lipsa asta a fost remediată între timp, ar fi păcat ca să nu ne pregătim copiii în spiritul tuturor valorilor autenti...ficate de media.

ps. ca să nu credeţi că scriu din postura vreunei amatoare de dulcegării vă spun că scriitorul meu român preferat a fost şi rămâne Rebreanu. Dar programa şcolară cred că trebuie totuşi regândită.

Reprosuri si frustrari. Cum sa NU-ti cresti copilul.

Despre senzitivitatea părinţilor la reproşurile adresate de proprii copii am să scriu, tocmai am descoperit că am călcat pe o mină activă menţionînd nişte constatări.

Ce-am constatat?
Că a-ţi creşte copilul aşa cum am fost eu crescută înseamnă să inhibi personalitatea copilului şi să formezi un om neadaptat pentru societatea de astăzi.

Adică :

- spunîndu-i permanent că e un prost / proastă, chipurile ca să îi stimulezi capacitatea de a gândi

- comparîndu-l mereu cu alţii care-s  mai buni, mai silitori, mai curaţi, mai iuţi, mai, mai, mai. Întotdeauna văzuţi din afară copiii altora pot părea ideali faţă de al tău. Nu uita însă, priveşti din afară !

- cenzurîndu-l mereu în ceea ce spune, în gesturi, 'să nu mai zici asta!, să nu mai faci asta!'

- punîndu-l să meargă la toate drăciile de concursuri la care copilul nici nu-şi doreşte cumva să meargă, chipurile să îl obişnuieşti cu competiţia şi cu presiunea.

- şi, mai ales, punînd asupra copilului presiunea că nimic din ceea ce face nu e la standardul de perfecţiune pe care el are capacitatea să îl atingă. Perfecţiunea e o prostie, nu le-o mai impuneţi copiilor, nu îi mai obligaţi să îşi însuşească standarde arhi-exigente cu ei înşişi.
Vor ajunge nişte dinozauri greoi într-o lume de pantere agile !

Cineva probabil ca-mi duce dorul. Cred si eu!

Desigur, fiecare dintre noi e miezul din dodoaşcă şi fiecăruia ne place să credem că ceilalţi se topesc de dorul nostru dacă nu le luminăm ziua cu prezenţa noastră.

Am şi eu o încăpăţânare câteodată de a fi drăguţă şi amabilă cu mojicii. De a continua să fiu astfel, pentru a vedea până unde merg ei cu atitudinea lor.
Şi câteodată dă roade purtarea asta a mea.

La fel şi cu omul ăsta.
Am intrat timp de 3 zile consecutiv în magazinul lui. Un soi de alimentară de cartier.
Îmi luam doar apă, ca să nu o car din centrul oraşului, fiindcă magazinul omului era la două case distanţă de mine.
El îşi ţinea magazinul singur, m-a mirat de cum am intrat : rafturile gen labirint, îndesate până sus, iar în interior nimeni. Omul era ascuns tocmai în spate, trebuia să mergi să-l chemi ca să plăteşti marfa aleasă.
Prima oară mi s-a părut că l-am enervat deranjându-l să vină până la casa de marcat.
I-am urat o seară plăcută, mi-a mormăit ceva.

A doua zi nu mi s-a mai părut : chiar îl deranjam cumpărînd de la el; eu i-am mulţumit din nou şi i-am urat o zi bună, el mi-a  mormăit iarăşi ceva.

În toate celelalte magazine vânzătoarele te întreţineau cu un mic dialog, vesele, leşinant de amabile.
La omul ăsta până şi clienţii, cei 3 care mai intrau, erau la fel de ursuzi precum el.

Mai puţin eu. Care şi a treia oară m-am încăpăţânat să fiu drăguţă cu omul morocănos.
Eu tot 'seară bună'. El tot 'ihm'.

A patra oară, exact înainte să plec din Lille. Am intrat pentru obişnuita sticlă de apă.
La tejghea ... surpriză ! omul îmi spune 'Merci beaucoup. On vous attend'.

Păi bine, chiar acum, când eram pe punctul de plecare, acum îmi spunea că mă mai aşteaptă?
Ori e veşnica ironie a contratimpului la mijloc,
ori omul se obişnuise totuşi ca să-i vorbească şi lui cineva frumos.

Şi-acum îmi place să cred că, la fel ca în snoave, cuiva a ajuns să-i fie dor de felul meu drăguţ de a fi.
Cuiva din Lille cel puţin ...

Asa mi-am facut si eu de ras tara. Si-asa mi s-a replicat.

Am un mare noroc, din naştere. Nu sunt gurmandă, pot trăi câteva zile în şir cu doar doi McChicken şi un pachet de biscuiţi pe zi.
Asta mă ajută mult în excursii, fiindcă dispun mereu de fonduri limitate.

Hai că la Paris am reuşit eu să găsesc un hostel la doar 20 de euro pe noapte (e drept, cam fără duşuri şi totalmente lipsit de căldură, pe vremea asta, 3 grade maxima).
Însă cu mâncarea în Franţa pentru un gurmand tre' să fie un chin teribil.
Orice bistro e scump, iar porţiile câteodată sunt tipic franţuzeşti, adică în cantităţi moderate.

Aşa că, pentru 5 zile, a trebuit să recurg la McDonalds.
Nu stau să-mi bat capul de ce McChicken la ei costă 2 euro, în timp ce BigMac e aproape 4 euro.

Însă nu pot să nu mă gândesc cum am picat eu drept româncă sărăntoacă, ca o naivă veselă ce sunt!
La McDo mi-am comandat sandvişul, iar când m-o întrebat omul ce mai vreau i-am răspuns un ketchup şi l-am întrebat cât costă, fiindcă nu apărea pe tabelă.
S-a uitat brunetul amuzat la mine, m-a lămurit că e gratuit, după care mi-a trântit 4 pliculeţe pe tavă.
Să-mi ajungă, poate să fac şi provizii.

Nah, de unde să bănuiască românul că sosurile care la noi costă 1 ron în toată reţeaua Mc,
sunt în fapt gratuite în străinătate?
Acum, dincolo de jenă, rămân cu o dilemă :
carevasăzică în Franţa am fost luată drept sărăntoacă flămândă,
iar în România sunt, suntem consideraţi cum anume fiindcă ni se cer bani pe chestiile gratuite?

Asta cred că înseamnă tehnica punctelor de vedere multiple aplicată din literatură în lumea noastră cotidiană de tip fast-food.

Ai grija ce-ti doresti !

Acum câţiva ani regretam că nu sunt studentă la Litere.
Pur şi simplu fiindcă mi-ar fi plăcut teribil să scriu o anumită lucrare de licenţă.
O licenţă în care să analizez scriitura jurnaliştilor de presă sportivă din România.
Pe atunci echipa aceasta minunată era la ProSport.
Cumpăram zilnic în sesiune ProSportul ca să scap de stres şi să mă delectez cu articolele lui Cristian Geambaşu, T.R.U., Adrian Georgescu, Tolontan, Maria Andrieş.

Între timp schimbări multe s-au petrecut.
Echipa a schimbat ziarul, ba chiar apoi şi formatul, azi mulţi sunt de regăsit la GSp.
Unii au renunţat la presă şi-au intrat în politică - cazul taaare întristător al lui T.R.U.
Alţii au trecut inclusiv în media electronică sau chiar au scris cărţi - e cazul fericit al lui Adrian Georgescu.

Iar eu ... eu am ajuns din nou studentă.
De data asta chiar la Litere.
Însă în loc să-mi fac licenţa pornind de la scriitura oamenilor ăstora talentaţi, am ajuns să-mi fac licenţa despre ... Holocaust şi câţiva dintre filosofii secolului XX. La Litere.

Concluzia : câteodată nu se întâmplă cum îţi doreşti, dar dacă îţi doreşti ceva inedit e posibil să fie chiar mai interesant decât anticipezi tu !
Sau sunt eu singura căreia i se întâmplă întorsături din astea de situaţie?

Democratia lui 'eu dictez' si tara influentei delicate

Ieri : primul fiu al ţării cică ar fi sunat pe nu ştiu cine ca să fie păstrat în funcţie preşedintele Cec-ului.
Totul foarte firesc, fiindcă Băsescu e preşedintele României, iar CEC este o instituţie, ghinion, din România. Deci Băsescu e şi preşedintele CEC.

Astăzi : al doilea fiu al ţării cică ar fi luat masa cu nu ştiu cine ca să fie numit în funcţie un anume preşedinte la LPF.
Totul foarte firesc, fiindcă Ponta este primul-ministru al României, iar LPF este o instituţie, din nou ghinion, din România. Deci Ponta e şi primul-ministru al LPF.

O să-mi spuneţi că-s doar chestiuni conjuncturale, colaterale,
că nici unul din conducătorii ţării nu a bătut cu pumnul în masă şi nu a ameninţat ca să li se facă voia.

Adevărat.
Dar, să nu ne uităm nici firea, nici trecutul recent.
În ţara asta in care fibra românească are drept motto 'capul plecat, sabia nu-l taie!',
în ţara în care acum nici 25 de ani oamenii tremurau de frica mai marilor,
în România noastră o sugestie din partea conducătorilor e suficientă pentru a unge roatele.

Nici nu-i nevoie de mai mult, ţara merge (cum şimţim cu toţii că merge) tocmai din cauza mentalităţii ăsteia a noastre, a tuturor.
Procesul redus la 3 paşi :
- primii fii ai ţării cred că dacă au ajuns acolo, au drept de decizie asupra a tot ce mişcă în ţară
- prin urmare decid, dar influenţa lor e mereu discretă, că doar nici ei nu-s proşti să se lege singuri
- sugestia e înţeleasă, că doar românul nu-i prost, iar cum coloana vertebrală a executanţilor e ca firul de păpădie, voia mai marilor se face.

Suntem conduşi atât de delicat, prin telefoane şi bileţele, nu prin directive şi ameninţări.
Ce-om vrea mai mult de-atât ?
Ce-om merita mai mult de-atât?

Concurenta acerba pe post. In cimitir!

Nu ştiu în câte din ţările sărace se întâmplă asta, dar în România cred că se dă concurs pe post pentru un loc de muncă în cimitir.

Azi pe la prânz nu puteai să înaintezi cu mai mult de 5 paşi în interiorul cimitirului Bolovani fără să auzi de-un 'dă şi mie un leu să-mi iau o pâine'.
Erau toate vârstele reprezentate, să tot ai de unde să-ţi alegi categoria preferată de cerşetori :
băbuţe, copchilaşi, femeiuşti cu copiloi în braţe, ba chiar şi vreo doi bătrâni.

Bine, azi cred că era concurenţa atât de mare fiindcă a fost sâmbăta morţilor, dar totuşi urât!

Ştiu că se merge la cimitir inclusiv să se dea pomană, dar oamenii ăia nu vor mâncare, vor bani !

În plus, administraţia cimitirului ar putea să mai perieze zona, că oamenii merg acolo să se gândească la morţii lor, să le mai aprindă o lumânare, nu să audă Corul Cerşetorilor de Verdi-n-buzunare.

Primarii nesimtiti ai Romaniei. Presa si justitia ce pazesc?

În cazul de faţă nesimţiţii de primari ai Ploieşti-ului, dar afirmaţia se poate aplica oricărui oraş.

Azi mi-a sărit muştarul văzînd strada decopertată.

Cam tot Ploieşti-ul, inclusiv strada asta, a fost decopertat şi asfaltat acum  maxim 3 ani.

Azi era rasă toată strada, deci nu era vorba de o lucrare punctuală în urma vreunei intervenţii pentru apă sau gaze.
Poza cu decopertarea şi poza cu dovada de pe maşină sunt făcute azi.

Incredibil totuşi : în România contractele publice oare nu se fac cu termen de garanţie sau aşa ceva?
Şi tot în România 'durata de viaţă' a unor lucrări publice poate să se măsoare în 3 ani?
Şi tot în România o stradă poate să se re-reasfalteze ori de câte ori are nevoie muşchiul primarului de-o pungă nouă?
Suntem atât de bogaţi încât ne permitem?
Dar primarii cum de au atâta tupeu încât îşi permit?
Presa locală şi justiţia cu ce se ocupă?

Bine, întrebare din urmă e retorică. Să le urăm poftă mare, sperăm că masa a fost îndestulată pentru toţi!

Progresul in ritm 'pas-pe-loc' al invatamantului romanesc

Mare tristeţe pe mine zilele astea !
Am tot auzit de atâtea ori faza aia cu reforma învăţământului românesc şi cu trecerea de la stilul bazat pe memorare la stilul bazat pe procesare a informaţiei încât ... ajunsesem să o şi cred !

Numai ca să descopăr în anul de graţie 2013, la nivel univeristar, adevărul :
învăţământul românesc e încă legat în lanţurile aceleeaşi mentalităţi.

De genul 'dragi elevi, asta spune critica despre autorul şi literatura X.'
Asta tre' să spuneţi şi voi despre ele. Ca să dovediţi că aţi priceput !

Faptul că eu, elevul, pot să pricep dar să nu fiu de acord, asta e de neconceput.

Faptul că la examen trebuie doar să reproduc, nu să-mi prezint propria părere (care poate să se suprapună sau nu peste cea 'oficială') mă umple de dezamăgire.
Şi de elan revoluţionar, desigur.

Şi tot la fel de firesc, mă umple desigur degeaba.
Fiindcă dacă ai altă părere faţă de cea a criticii, faţă de cea înrădăcinată de autoritatea din domeniu, n-ai decât să-ţi oblojeşti părerea asta personală în tăcere.

Probabil şi eu ca profesor mi-aş face simţite preferinţele şi subiectivităţile printre autorii studiaţi.
Probabil că nici mie nu mi-ar conveni să aud opinii contrare celor pe care le am eu despre autorul X.
Dar nici din postura de elev nu-mi place să mi se impună o viziune, mai ales dacă trebuie să mă uit câş ca să văd în felul ăla.

ps.  da, şi în liceu cea mai mică notă am avut-o tocmai la Eminescu, şabloanele de genul 'cel mai grozav' mă irită indiferent ce nume poartă!
Cum spune cântecul ?  Lăsa-ţi-mă să fiu pe scări !

Motive de depresie la firile prapastioase

Rareori postez poze, da' asta de mai jos e musai ca să înţelegeţi firea păcătoasă a unor femei.
Printre care, deh, şi eu, re-educa-m-aş !

Imaginea asta mi-a cauzat o depresie cu ameţeli azi.
Fiindcă am început să număr :
octombrie, noiembrie, decembrie, ianuarie, februarie, martie.
1,              2,              3,              4,           5,            6.

6 luni până vor reveni culorile.
Eu când vă spun că jumătate de an hibernez?

Aşa arăta azi centrul Ploieşti-ului, pe 17 grade şi o lumină de la care îmi lăcrimau ochii. Şi nu, n-am modificat nimic la culori.

Ghiciti anul? Va era dor de asa ceva?

O secvenţă de tipul 'din puţul nesecat al memoriei' :

sala de curs, pe la amiază, la UPG (Univeristatea Petrol si Gaze Ploieşti).

16 Octombrie, mulţi în sală, aşa că geamurile stau deschise.

profesoara vorbeşte încet şi la un moment dat chiar imperceptibil.

e bruiată de un zgomot bizar venit de afară, o gălăgie ca la repetiţiile de la armată, fluiere, glasuri.

jos, în curtea facultăţii se fac repetiţii cu studenţii.

repetiţii pentru un marş al studenţilor pe bulevard.

îmda, e drept, cu ocazia împlinirii a 65 de ani de existenţă a UPG.

dar totuşi :

în ce an aţi plasa o manifestare în care profii scutesc de cursuri studenţii de la Chimie ca să facă timp de 3 zile repetiţii pentru o defilare festivă pe bulevard ??
Hai cu intuiţia !

Da, timpul poate fi intors !

Stînd şi ascultîndu-l pe Ducu Bertzi la Festivalul Castanilor de anul ăsta,

privind publicul care aplauda şi cânta în acelaşi timp Când s-o-mpărţit norocu'

mi-am dat seama că rare îs şansele ca, la 30 de ani diferenţă, copiii să fredoneze într-un concert, alături de acelaşi artist, acelaşi cântec pe care l-au fredonat părinţii lor.

Orice s-ar putea spune despre Adrian Păunescu, Cenaclul Flacăra a făcut mai mult bine decât rău,
a lansat mai multe voci decât probabil oricare altă manifestare.
Iar pe poeziile aceluiaşi Adrian Păunescu poţi lăcrima de emoţie,
chiar dacă omul Păunescu i-a făcut pe mulţi să plângă de dezamăgire.

Desigur, Festivalul Castanilor din Ploieşti 2013 nu are nici o legătură directă cu Adrian Păunescu, dar e imposibil să-ţi imaginezi muzica folk în România fără Cenaclul Flacăra.

Faină şi ediţia de anul ăsta, cu bucuria de a-i descoperi pe Poze cu Sunet,
de a-l asculta în recital pe simpaticul Emeric Imre
şi mai ales cu mirarea de a descoperi o altă faţetă a minunatului Nicu Alifantis : dincolo de omul cu muzica intimă , omul de cântare, omul pasionat şi care dăruieşte, nu doar destăinuie.
Pasul trece, eu rămân ...

Bizara logica feminina

Să te tot plimbi de unul/una singur/ă printr-un oraş este destul de neplăcut. Cunoşti străzile, remarci mereu aceleaşi detalii.
Simţi nevoia să te plimbi cu altcineva nu neapărat pentru compania celuilalt, cât pentru faptul că el/ea îţi poate arăta oraşul binecunoscut într-un fel în care nu l-ai mai văzut niciodată.

Pentru mine există însă un oraş în lumea asta în care, şi dacă aş trăi acolo până la 79 de ani, nu m-aş plictisi vreodată să-l străbat la pas.

Pe străzile LUI simt că îmi pot purta ca un cocon singurătatea mea sociabilă; învelită în jurul meu, eu cu mine mândră şi zâmbitoare, radiantă de încredere, aşa cum rareori sunt. Simţindu-mă bine în pielea mea, fără a avea nevoie de nimic altceva. Pe străzile şi în parcurile şi pe esplanadele lui.

E paradoxal să ai un singur oraş în care să te simţi minunat doar tu cu tine, iar oraşul ăsta să nu fie oraşul natal.
Şi gândindu-mă de ce tocmai un oraş străin şi nu oraşul meu, mi-am dat seama de un cotlon al dubioasei mele naturi feminine : oraşul ăsta e subtitutul partenerului visat.

Practic, oraşul-partener e tot ce mi-aş fi putut dori de la un el :
e elegant, deşi e natural, e impozant fără să fie arogant, e vesel fără să fie zgomotos, e nostalgic fără să fie trist, e politicos cu stricteţe nu cu ostentaţie convenţională, e demn de încredere deşi nu e grosolan.
Aşa că, pe străzile lui, nu singură mă plimb vreodată, ci îl am mereu drept cavaler alături, iar el mă contaminează de stările şi calităţile sale.



Da, citesc Virginia Woolf zilele astea, şi e prima oară când individa asta nu mă deprimă, deşi mă influenţează, cum se poate simţi.
Şi nu, nu e vorba despre Paris, dar clipul de mai jos e unul dintre preferatele mele ca imagini şi stare.

Lasa-mi toamna ... obrajii palizi

De felul meu am tenul palid, însă zilele astea sunt tot roşiuţă.

Una din cauzele îmbujorării o vedeţi în imaginea de mai jos. Uitaţi-vă la partea dreapta-jos a ecranului.

Poza e de azi de la mine din cameră şi zău că nu lăsasem frigiderul deschis înainte.

Şi nici nu era vorba de 5 noaptea, ci de 5 ziua, cu un pic de soare chiar.

Cum spunea cineva iaca nu demult ? Mai puneţi o pătură pe voi, tovăraşi !

Am pus chiar două.

Dar nu vă demonstez cu poze asta fiindcă până şi pe fb am pozele setate doar pentru cunoscuţi.

Hai noroc, nu uitaţi să adăugaţi scorţişoara în paharul aburind !

Flori de munte, adica Satisfactia de a smulge ceva din trecut

Câteodată aştepţi o vorbă bună, o urare, o încurajare de la persoane apropiate care ştiu ce perioadă stresantă urmează pentru tine.
Dar vorba aia care ar putea valora cât zeci de cadouri, încurajarea aia nu vine.

În schimb alteori câte o persoană străină poate săvârşi o mică minune pentru tine, doar pentru tine.

Acum trei ani (cred) pe drumul către Peleş o mămăiţă vindea bucheţele cu cele mai fascinante flori pe care le-am văzut până şi de atunci încolo. Aveau nişte culori teribil de intense şi îmi păreau a fi din catifea.
Tocmai de-asta nici nu mi-am luat un bucheţel, mi s-au părut a fi artizanale.

Apoi mi-a părut teribil de rău că nu le-am luat. Pe net nu am găsit nimic despre florile celea misterioase. Erau roşii şi verzi şi albastre, dar intens colorate, în nuanţe tari. Am şi-un martor, dacă îşi mai aminteşte de momentul ăla, poate are să mă contrazică.

De-atunci de fiecare dată când am mai mers la Sinaia am urcat până la Peleş, doar-doar oi mai găsi florile alea ireale. Nici urmă !

Sâmbătă, la Sinaia Forever, friguţ. Aşa că n-am mai ajuns şi până la Peleş.
Oricum, se făcuse ceasul 5 şi trebuia să prind trenul către casă.
Grăbită, am început să cobor pe o potecă mai dosnică, neumblată de turişti.
După câţiva paşi îmi iese în cale o mămăiţă. Mă întreabă dacă nu vreau să cumpăr nişte flori.
Mă uit ce vrea să-mi vândă şi ...

Sunt florile misterioase, florile ce mi se impregnaseră pe toate simţurile, deşi nu mă apropiasem de ele; mamaia mi-a vândut şi coşuleţul şi bucheţelul, că erau ultimele şi ea de fapt chiar era în drum către casă, mi-a spus că vine tocmai din Dâmboviţa să le vândă şi că da, sunt reale, sunt flori de munte.

Să-i dea Dumnezeu sănătate, nu mă interesează nici dacă nu-i din Dâmboviţa şi nici dacă habar n-are cum se numesc în realitate micile minunăţii.
Pur şi simplu am impresia că am reuşit să smulg ceva hainului timp trecut ! 
La fel cum se întâmplă câteodată, în vise,  să revedem o persoană dragă care s-a dus şi totul fie atât de real încât pentru câteva momente să avem senzaţia că am învins separarea pe care moartea încearcă să ne-o impună.

Nu, nu-s tristă, iar fondul dezamăgit în care tot pluteam de câteva zile tocmai a făcut bâldăbâc într-un simplu coşulet cu flori de munte !

Cum m-a lasat fara vorbe un tanar de pe strada

Intuisem eu corect că din weekend-ul ăsta o să intru în zodia 'ursului'.

Aşa că ieri, simţind că e o ultimă zi de vară din 2013, mi-am făcut pe plac : săndăluţe în picioare şi haine în culori tari şi multe.
Asta a însemnat fustă galbenă, vaporoasă cât să adie la briza tomnatecă, însoţită de o cămaşă roşie de o eşarfă verde.

Când ajung prin cartier pe la mine îmi iese în cale o fetişcană cu o păpuşă în braţe, să fi avut vreo 7 ani. Se tot uită la mine şi când ajung în dreptul ei îmi spune 'Ce frumoasă sunteţi, domnişoară!'.
Nah, fata era prea mică să-şi dea seama că nu eu eram frumoasă, ci ţinuta mea. Bănuiesc că în ochii ei arătam ca o prinţesă mai mare, cu fusta mea vaporoasă şi colorată precum în tablourile expresioniste.
Dar chiar dîndu-mi seama de cauza reală a admiraţiei, tot m-am împăunat : am primit-o ca pe un compliment la adresa gustului meu vestimentar.
(Bine, e drept, şi lumea în general cred că tot la categoria 'prinţesă' mă include, cu fustele mele colorate şi asortările curajoase, plus florile din păr. Numai că în ochii lumii cred că deja 'prinţesă' nu mai e atât de admirativ precum este pentru fetiţa cu păpuşă.)

Şi mai fac eu aşa paşi cale de vreo zece minute, în noua mea atitudine 'înfoiată în orgoliu ca păuniţa' şi-mi iese în cale un băiat. Mai mărişor, vreo 10 ani, dând pe dinafară de sănătate (parcă aşa se spunea în basme despre persoanele mai corpolente) şi de bujori pe un ten alb ca laptele.
Şi numai ce îl văd că se opreşte în dreptul meu. Mi s-a părut dubios, că era prea alb şi prea îngrijit ca să se ocupe cu 'dă şi mie'.
Mă uit la el şi atunci, cu un ton serios şi superior, numai ce văd că îşi scoate pietul la înaintare şi, din postura asta impozantă, mă abordează cu următoarea informaţie : 'Nu vă supăraţi, ştiţi că aveţi pe dumneavoastră culorile marijuana?'. 
... ? mari-ce?? Opaaa, ce mi-a zis piciul ?
Băga-şi-ar jamaicanul tutunul în pipă, deci eu purtam marijuana pe mine ?
După primele trei secunde în care m-am uitat ca o franţuzoaică la un rus m-a bufnit râsul şi l-am informat şi eu că nu, nu ştiam. Dar că îi mulţumesc pentru că mi-a atras atenţia. Nu l-am mai întrebat şi cum de ajunsese el deţinător al unor informaţii de-o atât de 'high' cultură.

Mă întreb ce cod cromatic al stupefiantelor oi mai fi decriptat azi, cu ţinuta mea compusă din negru - gri - tonuri de mov.


ps. fără legătură, azi o fost una din zilele celea când n-aveam nici un chef să mă dau jos din pat. Dar mi-au sărit iute-n ajutor Wyl fm şi mi-au dat un chef de viaţă cum rar mă prinde dimineaţa ! În cinci minute dansam, într-o oră eram deja pe drum, în excursie !

Cineva a incercat sa resusciteze inima orasului!

Chiar aşa, cineva a încercat să facă un pic de masaj cardiac oraşului ăsta abulic.
Merită să vă povestesc ce s-a întâmplat şi să vă las pe voi să vă daţi cu părerea despre câtă viaţă mai circulă prin venele Ploieşti-ului. Probabil ale oricărui oraş de mărime medie din România.

Este vorba de Festivalul de Fotografie care s-a desfăşurat la finalul lui august.
Şi despre care vă anunţasem că are intrări gratuite nu doar la expoziţii, ci şi la conferinţe.

Ei bine, ceea ce nu spusesem, este că Festivalul a fost organizat la iniţiativa şi din strădania unui singur om. Cătălin Munteanu sau freestate-photographic.
Nu obişnuiesc să scriu despre oameni ca individualităţi şi cu atât mai puţin despre unii pe care îi cunosc.
Dar aici nu e vorba (doar) de un 'nebun' care a crezut într-un proiect ambiţios şi şi-a spus 'Îl fac!'.
E vorba despre români şi despre cum (re)acţionăm.

Să organizezi un festival foto nu pare foarte complicat. Până nu ajungi să asişti un pic la partea finală, aceea de instalare a expoziţiilor. Descoperi că e vorba de crearea panourilor, apoi de împărţirea spaţiului, apoi de a decide ce serie merge lângă ce serie, ce decor pune mai bine în valoare anumite fotografii, apoi lipirea fotografiilor, măsurarea pe panou să iasă drepte şi simetrice. Iar după aceea, la montarea propriu-zisă pe pereţi sau pe stative e nevoie de un nou set de calm yoghin în momentul în care constaţi că panourile nu stau cum le vroiai tu, că se desprinde guma sau că panoul alunecă de la locul lui. Şi-atunci recalculezi toate resursele de care dispui, mai numeri fotografiile pe care ţi-ai propus să le expui, schimbi planul iniţial.

Nu mai adaug partea esenţială : voluntarii. Voluntarii şi mai ales parolismul lor.
Când te trezeşti cu doar 4 oameni din cei 8 care au confirmat că vor veni a doua zi între orele x şi y ...

În fine, dacă mai avea nevoie, organizatorul festivalului şi-a supus unui test dur calmul.
Eu una mă temusem de vandalizările panourilor, fiindcă o parte a lor urma să fie expusă în stradă.
Dar ca să le vandalizezi ar fi trebuit să vii întăi să le vezi. Ori ce s-a întâmplat în fapt ...

La expoziţii ploieştenii n-au dat buzna. Că deh, erau gratuite, dar pentru asta trebuia să intri într-un muzeu şi la Teatru şi poate, Doamne Fe!, te umpleai de drag de artă şi de cultură. Cu astea e mai rău decât cu păduchii, că în farmacii nu au spray anti-cultură.
În schimb seara când a fost în parc lansarea de lampioane ... eh da! acolo au dat buzna ploieştenii mei. Unii au comentat (chiar prin scris) că organizarea a fost proastă, că n-au fost destule lampioane să le ajungă şi lor. Alţii au protestat că lampioanele au fost plătite cu 5 lei bucata. Că deh, românul e învăţat de politicieni să primească un concert gratis şi-apoi să stea Lăbuş.

Cu alte cuvinte ploieşteanul meu a demonstrat în general două lucruri :
- că e foarte voluntar la înscriere, mai greu cu ajunsul propriu-zis
- că are simţul observaţiei dezvoltat şi ştie ce înseamnă o organizare proastă, chiar dacă nu a organizat în viaţa lui nimic de amploarea asta
- că e obişnuit să i se dea pur şi simplu
- şi că pretinde tot dar în realitate îi pasă zero.

Păi dragii mei!
Eu VREAU să trăiesc într-un oraş civilizat, frumos, cu oameni manieraţi şi cu oportunităţi culturale.
Şi pentru asta NU vreau să plec în zări străine.
Aşa încât dacă am posibiltatea să contribui la a-l face astfel pe al meu, trebuie SĂ ÎNCERC.

Iar dacă voi ploieşteni o să mai declaraţi de-acum încolo că vreţi UN ALT FEL de oraş
şi dacă vă plângeţi de lipsa de evenimente frumoase
şi dacă vreţi să fiţi mândri pentru lucrurile originale care se întâmplă pe la noi
atunci mişcaţi-vă dosurile măcar să vedeţi cum ar putea arăta un Ploieşti mai civilizat !

Aşadar, un om a încercat de unul singur să resusciteze viaţa artistică în centrul oraşului.
Din experienţa lui eu m-am ales cu un pseudo-studiu sociologic.
Dacă însă mai pulsează ceva voinţă printre ploieşteni, sau dacă suntem doar declarativi, asta rămâne voi să stabiliţi !
Mi-e că anul ăsta frumoasa ediţie a festivalului Secvenţe, cu o serie de expoziţii foarte reuşite, cu multa muncă implicată şi cu apatia ploieşteanului neimplicat musai în arta fotografică, anul ăsta spuneam mi-e teamă că a arătat cum efervescenţa vieţii socio-culturale din Ploieşti abia se mai ţine chiar şi cu aparate artificiale.
Poate la anul !
Asta dacă nu cumva toţi ploieştenii atât de dornici de frumos şi civilizat n-or să migreze spre alte oraşe.

Eu aleg să-mi fac frumos locul, nu să caut un altul făcut deja frumos de alţii !

N-ar fi rau sa faca purici!

Vara asta v-am anunţat din timp că avem un Festival de Fotografie, deşi am rămas datoare să vă povestesc şi păţaniile la care am fost martoră cu ocazia asta.

De ani de zile avem un Festival de Folk în oraşul castanilor, în luna octombrie.

Iar de 3 ani de zile avem şi un Festival de Film. Alintat PIFF, oficializat Ploieşti International Film Festival, anul ăsta va avea loc săptămâna ce vine, vineri şi sămbătă.

27 şi 28 septembrie, la Cinema Patria, adică dragul şi bătrânul nostru cinema din centru.
Nu-i nici pe bază de bilet, nici de rezervare, deci vă puteţi permite să veniţi şi dacă sunteţi doar curioşi, nu neapărat cinefili. Dacă o mai fi rămas chiar şi curiozitate printre ploieşteni !

Vă las pagina de facebook a festivalului, citiţi acolo prezentările filmelor ce vor rula.
Eu deja mi-am ales două filme pe care doresc să le văd, iar dacă organizatorii festivalului vor avea inspiraţia să afişeze şi un orar al filmelor, înseamnă că voi şi ajunge la vizionările lor !

Mi-am spus să vă aduc şi veşti bune, da' mai mult decât a vă spune INTRARE GRATUITĂ LA FILME n-am cum să vă urnesc din comoditate !

Şi dacă tot am vorbit (şi) de folk uite şi-un cântecel de la unul din muzicienii mei preferaţi. În ton cu subiectul, sper că nu fredonez de una singură aici :

https://www.youtube.com/watch?v=D7M96vu456M

Reabilitarea lui 'PROTESTEZ!'

În anii '90 protestatarii erau fie 'golani', fie 'plătiţi de Ion Raţiu', fie 'drogaţi', fie direct 'golani drogaţi din banii lui Raţiu'.

Acum, în 2013, avem în sfârşit noi proteste în stradă ale tinerilor.
Cu vreo 2 săptămăni în urmă m-a lămurit scurt un prieten cum e cu protestarii ăştia noi : 'nişte hipsteri plătiţi de Soros'.

Din alambicul etichetărilor se degajă o constantă urât mirositoare în mentalitatea românului sau cel puţin în demagogia românului (considerînd că nu crede în vorbele pe care le debitează) :
eşti sigur un declasat, un neisprăvit, un manipulat sau un corupt dacă protestezi !

Alarmant nu e doar gândul în sine, alarmant e faptul că avem încă un asemenea discurs (dacă nu cumva chiar o asemenea mentalitate, repet) într-o ţară sugrumată de dictatură timp de 50 de ani.

Înţeleg că unele teme de discuţie pot să nască polemici aprinse (eu de pildă pot discuta calm pe subiectul Roşia Montana). Dar nu înţeleg să legi cuiva căluşul la gură pentru că acela are de gând să te contrazică.

De ce oare, chiar şi în 2013, a protesta e un lucru rău?
De ce, mai mult decât atât, ideea asta e susţinută de unul de 33 de ani?
De ce trebuie să fim cu toţii o naţiune de yes-people?
De ce n-am învăţat la ce duce uniformitatea, tăcerea, acceptarea, consensul?
Şi o întrebare suplimentară, aplicată cazului Roşia Montana : de ce progresul înseamnă pentru unii doar distrugere, iar a fi cumpătat (inclusiv în relaţia cu mediul) înseamnă a fi doar vetust?

Dreptul nostru de a spune 'REFUZ!' îmi pare cel mai important drept pe care îl oferă democraţia. 
Nu mai spun de faptul că o democraţie implică şi să se ţină cont de aceste obiecţii ale populaţiei!
Mă limitez la a dori reabilitarea lui 'JE REFUSE!' (acel istoric Je refuse).
Lasă-mi dreptul să strig contra, să gândesc altfel decât tine, să vin cu contraargumente şi ai încredere în mine că nu mă plăteşte nici un Bill Gates ca să mă opun deciziilor pe care le consider nocive !

Iar dacă ai cap să gândeşti tu pentru tine, nu să preiei opinia majorităţii sau deciziile politicienilor, atunci gândeşte-te la asta :
uniformitatea de păreri nu e progresul,
'REFUZ!' al meu nu e semnul hipsterilor,
e semnul că orice problemă e complexă şi poate tu nu priveşti decât latura ei însorită !

ps.  Da, acel prieten m-a şters din lista de prieteni pentru faptul că am îndrăznit să-i spun cât de revoltătoare îmi pare atitudinea lui. Şi da, acel prieten care mi-o spus mie cum îs eu manipulată de Soros şi cam proastă că mă opun exploatării de la Roşia Montana lucrează în presă. Povestea e mai interesantă de-atât, dar ăsta e alt subiect.

Ploiesteni, veti avea un festival. Nu stiu daca il veti merita insa.

Pentru cei ce nu au citit pe facebook, nu au văzut afişele sau nu au avut prieteni care să le poarte vestea, mai anunţ şi aici că în zilele de 30, 31 august şi 1 septembrie Ploieşti-ul va fi în festival.

E ceva cultural, deci n-or să sară mulţi, că nu-i pe bază de mici, bere şi concerte gratis.

Va fi însă gratis acces la expoziţii, mai mult chiar, tot acces gratuit  la ateliere şi la conferinţe fotografice.

Locurile în care vor avea loc manifestările sunt Teatrul Toma Caragiu, Muzeul de Arta, Muzeul de Istorie şi Conacul Bellu.
Plus centrul civic al oraşului.  Ba chiar şi Parcul Tineretului sâmbătă seara când va avea loc o lansare de lampioane.
Iar la Jazz Cafe vor avea loc vizionări de documentare.

Dacă vreţi să participaţi la ateliere sau conferinţe trebuie să vă înscrieţi pe site-ul festivalului.
Şi tot acolo găsiţi şi informaţiile complete.              http://escamonde.ro/secvente/

Ploieştenilor li se oferă deci un cadou weekend-ul ăsta.
Dar în acelaşi timp ploieştenii vor fi testaţi la nivelul civilizaţiei. Sper că vom trece testul!

Sunteţi aşteptaţi la Festivalul de Fotografie SECVENŢE, poftiţi fie şi din curiozitate, poate vă va plăcea !

Tovarasul Ceausescu, un intelept al audio-vizualului

Am încercat să mă uit şi eu un pic la teve azi, că e prea cald pentru citit, prea soare pentru plimbări.

Şi-am nimerit ştiri ... despre caniculă. Pe bune? Cine-ar fi crezut că e caniculă? Câţi dintre noi nu aveam NEVOIA de a ne informa prin interviuri cu mămăiţe, despre cum e cald vara? Nemaivăzut, nemaitrăit, doar de-aia a ajuns la ştiri.

Şi uite aşa am ajuns să îmi dau seama că în fapt Ceauşescu a fost un înţelept. Un dictator, dar unul spre sănătatea mentală a poporului. Fiindcă după ce priveşti mai mult de-o oră la canalele tv româneşti, oricare dintre ele, Protivi-ul sau Realitateateve, chiar şi două ore de televiziune zilnice sunt prea mult!

Strategii falimentare pe termen lung

An de an competiţiile sportive încearcă să-şi menţină sau chiar să-şi crească audienţa.
Cum anume? Păi introducînd niveluri de dificultate sporite.

În ciclism cel puţin strategia asta e foarte vizibilă :
în Le Tour 2013 i-au pus pe salahorii ăia de ciclişti să treacă în aceeaşi zi de două ori peste Alpe d'Huez.
Şi pentru că astfel pragul de sensibilizare (şi de interes deci) al publicului a mai crescut cu un vârf, la anul cicliştii vor trebui să treacă fie de trei ori peste Alpe d'Huez, fie să-l treacă o dată, dar pe o singură roată.

Problema e că cealaltă componentă a ecuaţiei nu sporeşte în acelaşi ritm, an de an.
Capacităţile umane, fie ele şi ale unui ciclist de performanţă, nu urcă anual cu un vârf.

Limitele fizice se menţin cam în aceiaşi parametri, în schimb organizatorii pretind cu fiecare tur mai mult, mai greu.
Iar noi, public, ne mirăm ipocrit că sportivii se dopează.
Ori ipocrizie, ori prostie. Sau o combinaţie a celor două.

Pragurile de sensibilitate diferă. Eu public, tu ciclist, ei organizatori.
Nouă ne descreşte interesul faţă de ceea ce am văzut deja, cicliştilor le stagnează capacităţile corpului.
Organizatorilor le creşte foamea de bani, aşa că şi cicliştilor trebuie să le crească măcar pragul de dopaj, dacă tot limitele astea omeneşti se încăpăţânează să rămână neschimbate sub indiferenţa publicului obişnuit să i se dea mereu mai mult.  Mai mult, nu mai curat!

Şi da, eu una prefer să rămân cu acelaşi nivel al admiraţiei pentru Lance. Tot noi ca public şi ei ca organizatori creăm toţi campionii ăştia pătaţi, măcar să ni-i asumăm!

Cum stati cu spiritul de observatie? Victor Slav are pietre la rinichi

Eu cu deducţia sunt imbatabilă. Mai tare decât Gogu mentalist.
Numai ce l-am văzut în ultimele două seri pe Victor Slav, tipul de la Protivi prezentând meteo şi mi-am dat seama - tipul are probleme cu rinichii.
Cum de ştiu asta? Simplu : observaţie!

În ultimele două zile Victor dragul de el a venit îmbrăcat în acelaşi mod :
tricoul era băgat în pantaloni doar în dreptul şliţului, în rest era lăsat pe dinafara blugilor.

Cum Victor nu e un adolescent obsedat de a  ieşi în evidenţă,
cum Protivi-ul e-un post serios (dovedit prin mai toate emisiunile sale ca profisionist),
cum rubrica meteo e o rubrică serioasă, nu-i acolo de caterincă,
e clar că nu-i decât o explicaţie posibilă :
bietu' Victor Slav are probleme mari cu rinichii şi-l trec nevoile fix înainte de a intra în direct,
dar cum e băiat profisionist abia ce apucă să-şi bage tricoul în pantaloni un pic, pe fugă, ca să intre în direct la secunda potrivită.
De apreciat omul !

Dar acum mă gândesc cu teamă la starea lui de sănătate :
dacă, fir-ar să fie, problemele i se agravează şi o să stea mai mult la baie, conştiincios cum e să dea fuga în platou, oare în ce ţinută o să ajungă să ne prezinte meteo?

Cretinoizii ar trebui castrati!

Ieri, în centrul oraşului, în faţa mea se plimbau agale două persoane în jurul cărora gravita o fetiţă de vreo 4 ani.
Persoanele aveau cam 35 de ani, iar una dintre ele era genul dubios care nu ştii dacă-i bărbat sau femeie. Tocmai persoanei ăsteia fetiţa îi spunea mamă. Eu tocmai remarcasem cât de tandru se ţineau de mână cele două persoane şi cât de captivate erau de discuţia purtată.
Numai că fetiţa intervine în discuţia lor : 'Mami, vreu să mergem pe jos.'

Persoana cu identitate dubioasă îi răspunde 'pe jos mergem.'  şi se ia din nou de mână cu cealaltă femeie, continunîndu-şi discuţia şi ignorînd copilul.
Aşa încât bietul copilul revine cu rugămintea 'vreau să mergem pe jos pe jos'. Nu ţipase, nu plânsese, nu făcuse nimic nelalocul lui, doar revenise cu dorinţa ei. Atât i-a trebuit.

Individa căreia îi spunea mamă s-a rupt brusc din discuţia plăcută purtată şi din ţinerea de mână a celeilalte femei şi s-a năpustit asupra copilei. Cu o palmă, cu tras de păr şi ţipînd la ea : 'TÂMPITO! ţi-am spus că ăe jos mergem, ce mă înnebuneşti atâta? Proastă ce eşti!'.

Biata fetiţă n-a zis nici pîs.
Eu, la doi paşi în urma lor, rămăsesem uluită. Primul instinct a fost să intervin,
dar creatura aia de mamă cu aspect de bărbat lovea cu atâta ură copilul că mi-era să nu mă pocnească şi pe mine dacă intervin.

Un caz. Ziua în amiaza mare, în ochii lumii, în centrul unui oraş.
Cine ştie cum se comporta între cei patru pereţi ai casei faţă de copila aia !

De-asta sunt clar de părere că da, societatea ar trebui să decidă şi să castreze imbecilii.
Condamnăm la o viaţă de chin nişte copii doar pentru dreptul unor cretinoizi de a avea copii. De a avea copii pentru a nu le acorda atenţia decât când ţipă şi îi bat!
Nu mai adaug faptul că e probabil ca aceşti copii crescuţi astfel să imite la rândul lor modelul parental avut.
De ce ? Doar pentru egalitatea de drepturi ?
În mod normal eu ştiu că un drept revine şi cu doza lui de responsabilitate.
Dacă nu poţi duce responsabilitatea, atunci nu trebuie să primeşti dreptul!

O fi radicală măsura, dar nu văd alta : sterilizarea cretinoizilor scuteşte suferinţa inutilă!

Atentie, urmeaza un comentariu cu posibil impact asupra prostiei

Nu ştiu de unde este preluată moda relativ nouă a televiziunilor de a-şi avertiza publicul asupra caracterului posibil dăunător al ştirii ce urmează.
Probabil redactorii o consideră o dovadă a transparenţei sau aşa ceva, argumentînd că, iată, publicul este prevenit şi deci în cunoştinţă de cauză, ba este chiar şi protejat.

Singurul lucru de care sigur publicul nu e protejat este prostia ( implicit prostirea).

Fiindcă anunţul 'vă avertizăm că urmează imagini cu puternic impact emoţional' nu e decât semn al prostiei şi-al ipocriziei.

Păi dacă redactorul a evaluat deja ştirea ca posibil nocivă, atunci de ce a ales să o mai dea?
La ce foloseşte să-l vezi de pildă pe motociclist ferfeniţat de un automobil?
Şi, mai ales, Cum se consideră că va reacţiona publicul?
Că va schimba canalul? Desigur că nu, fiindcă redactorul nu-i masochist să-şi alunge muşteriii.
Că îşi va lua repede platoşa anti-emoţie şi astfel va putea viziona în siguranţă imaginea?

Probabil sunt eu mai grea de cap de nu pricep rostul anunţului.
Excluzînd ipocrizia tipică mass-media, rămâne o mare dâră de prostie în urma anunţului.
Fie a ştiristei care îl citeşte calmă şi chiar crede că e atentă cu telespectatorii ei, fie a lui Titircă şi a Marghioalei care ascultă aşa ceva şi apreciază.

Desigur că totul mizează pe perversitatea psihică a interdicţiei : încearcă să spui cuiva 'nu e bine să faci asta!', că exact 'asta' va face.

Anunţul ăsta care duhneşte a manipulare şi mimează grija mă enervează atât încât drept reacţie schimb canalul. Nu de teama impactului asupra emoţiilor, ci din pricina impactului asupra intelectului.
Şi dau pe Europsort unde chiar risc să văd imagini cu puternic impact emoţional, deşi nu mă avertizează nimeni : minunatul Nadal câştigînd din nou turneul parizian!

Oi fi eu..., or fi ceilalti ... ?

Haioasă foc ziua de azi, cu 3 femei care m-au făcut să mă mir, să mă enervez şi să mă hlizesc ca proasta.

Prima, vânzătoarea de la un stand care m-a luat cu replica 'Vrei ceva, copilă? Zi!'.

Da, vroiam o pereche de cercei de 5 roni, dar m-a confuzat aşa de tare cu apelativul ăsta de copil că i-am arătat cu degetul cu vroiam. 

Cu alte cuvinte ai grijă cum mă numeşti, s-ar putea să mă comport în consecinţă.

A doua a fost una bucată cerşetoare pe care o puteţi contacta zilnic la ieşirea dinspre Omnia a Galeriilor Comerciale. Azi am fost îmbracată ceva mai elegant (deduc deci că pentru vânzătoarea de mai sus etalonul eleganţei e Sandy Belle). Lucru speculat de către cerşetoarea de vocaţie - după obişnuitul 'Dă-mi maică să-mi iau o pâine', lamentat tărăgănat (îi admir mereu modulaţiile vocii, eu n-am talentul ăsta), cum eu am trecut impasibilă la 3 metri de ea, bătrânica plângăcioasă a marşat schimbînd tonul pe unul de profesoară moralizatoare 'De ce eşti rea?'.

Pfff, şi-au îmbogăţit cerşetorii repertoriul! 

Dacă cerşetorii o să înceapă să meargă şi la sală, nu doar prin restaurante, o să fie nevoie să avem grijă când nu le dăm 'bănuţii de pâinică'.

De ce sunt rea cu ei merită povestit separat, e chiar educativă povestea : pe mine tot un cerşetor m-a lecuit definitiv să mai plec urechea la specia lor!

Şi faza cea mai haioasă a zilei. Azi, prin părculeţul de lângă biserica Eroilor. 

Trec liniştită pe lângă o băbuţă ce stătea pe una din bănci când o aud că mă întreabă 'cât aveţi ...

Eu, cu conştientul încărcat că am fost rea cu baba-cerşetoare, dau să-i răspund prompt şi mă uit la ceas.

Băbuţa râde şi îmi spune 'Nu ceasul. Talia. Cât aveţi talia?'.

Hait! Cred că am făcut ochii mari la ea.

Râde în continuare şi îmi spune 'Aveţi 60 în talie? Nu cred. Aveţi o talie de viespe.'

Asta aşa e, o am.

Cum rămăsesem locului fără reacţie (a doua oară pe ziua de azi), băbuţa tace serioasă vreo 10 secunde, după care adaugă, fără să mai râdă :

'Dar aveţi şolduri late!'.

Şi-asta tot aşa e, le am.

Dar cum oare dau eu peste astfel de oameni vorbăreţi?

Şi ce evaluări diferite am generat azi în rândul femeilor!

Baremi ultima, oare era pictoriţă şi căuta modelul ideal pentru vreun tablou?

Sau mama vitregă a Albei-ca-Zăpada care rămăsese cu o curea în plus şi nu mai avea talia cui să o încingă?

Nah, am dezamăgit-o şi pe ea!

O revelatie despre femei adusa de meciul de cupa al Petrolului

Mi-s ploieşteancă fără merit prin naştere şi
ploieşteancă voluntară prin lipsa de dorinţă de a-l părăsi.
Dar la fotbal ţin cu Steaua. De mulţi ani şi în mare parte datorită lui Marius Lăcătuş.

Însă Galeria Petrolului, pe care am avut ocazia să o admir la meciul de inaugurare a noului stadion Ilie Oană, mi se pare cea mai frumoasă galerie  din România.

Sunt atât de mândră şi de încântată de galeria petrolistă, de atitudinea şi de entuziasmul ei  încât dacă Petrolul ar fi jucat contra Stelei în seara asta cred că mi-aş fi sacrificat echipa preferată. Şi asta doar pentru că suporterii ploieşteni pun atâta suflet în pasiunea lor fotbalistică încât merită să se bucure de succesul preferaţilor.

Să îmi doresc eu să câştige o altă echipă decât cea favorită, doar fiindcă admir galeria celorlalţi!

Cu alte cuvinte, să vă ferească sfântul de femeia corectă :
amestecă sentimentul cu logica de ajunge la nişte decizii paradoxale,
iar simţul dreptăţii poate părea drept trădare.

Doua vieti si O poveste cat un roman. Mai mult : o poveste reala.

Mi-e imposibil să nu scriu despre subiectul ăsta - mie mi-a adus lacrimi în ochi.

E vorba despre povestea de iubire dintre Irinel Liciu şi Ştefan Augustin Doinaş.
Au trăit ani buni împreună. Erau un cuplu de nedespăţit.
În 2002 survine inevitabilul : el moare la spital, după o operaţie, la vârsta de 80 de ani.
În aceeaşi seară ea, ajunsă acasă, se sinucide, lăsând un mesaj simplu prin care îi cerea iertare lui Dumnezeu, pentru că o prea mare iubire ucide, spunea ea acolo.

La vremea respectivă ştirea asta m-a tulburat preţ de câteva zile.
Părea o iubire ca în poveşti, cu doi oameni care au împărţit o viaţă, care s-au iubit până la imposibil, până la a nu putea trăi fără celălalt şi care chiar după ce au străbătut bătrâneţea împreună tot nu au putut concepe să nu plece împreună.
Sau aşa părea.
Astăzi am citit un articol în ziarul Adevărul pe care vi-l recomand şi vouă.

Dintr-o dată perspectiva marii iubiri devine complexă, adică difuză între lumini şi umbre, între paradoxuri şi nedumeriri.

La vremea când s-au cunoscut, ea era faimoasă, talentată, apreciată, realizată. El era un aspirant.
Pe de o parte femeia asta care, în momentul 'plecării' nu a putut să îi supravieţuiască lui omului ei drag şi a ales să 'plece' odată cu el.
De cealaltă parte, bărbatul căsătorit cu o femeie dorită şi apreciată, care i-a fost loială inclusiv în momentele lui grele.

Şi cu toate astea, bărbatul ăsta îşi înşela soţia. O astfel de soţie!
Câteodată până şi poveştile ce par perfecte în frumuseţea lor ascund crăpături de neînţeles.

Loialitatea şi devotamentul, să fie ele doar ale Penelopei?
Oare bărbatul, oricât ar iubi, nu poate să nu înşele?
Sunt atât de diferite cele două?

Sunt o nesatula!

Luna mai 2013 a însemnat pentru mine trei concerte cât trei amintiri până la atacul Alzheimer-ului.
Toate trei au fost programate şi mult timp planificate şi aşteptate.

În schimb, tot luna mai a însemnat şi un nou concert ratat, fix în aceeaşi manieră ca în vara anului trecut.

Nu ştiu dacă Aditza îşi mai aminteşte ironia de care am avut parte la Sighişoara în august : eu îmi doream să asist la un concert de orgă la una din bisericile catolice de acolo. Plecarea din Sighişoara era stabilită sâmbătă pe la prânz, iar concertele erau toate sâmbătă după-amiază sau duminică dimineaţa.

Situaţia de acum, copie la cronometru : plecarea din oraş o aveam stabilită pentru joi după-amiaza, iar joi seara era concertul de muzică klezmer la Sinagogă.

E drept, oricum nu mai aveam simţuri disponibile pentru a rezona puternic la nimic, după concertul DM.
Totuşi, nu pot să nu constat amuzată :
n-am noroc la concerte neprogramate.

Poate la voi funcţionează mai mult lucrurile spontane, la mine dacă nu-s din timp aranjate şi din timp sursă de stres, lucrurile nu se întâmplă.

Atentie, cad prepozitii!

Cad prepoziţiile astea mai ceva decât pădurile prin zona lui Laszlo Borbely.

Şi culmea, nu cad la vorbitorii maghiari. Ci la românaşii noştri mândri.

Ba chiar o culme şi mai mare, cad la oamenii din presă.

Reporteriţa pe care am auzit-o în treacăt mai devreme pe Realitatea Tv : 'reprezentanţii au vorbit despre deciziile care au subscris în urma discuţiilor'.
Interesantă figură de stil - deci deciziile au subscris, dar oare ce au făcut în timpul ăsta reprezentanţii cu pricina?

Câteva minute mai târziu, un stimabil politician a tăiat de la rădăcină o altă prepoziţie, comentînd o altă ştire.
Dar măcar era vorba de 'pe', care biata de ea o să rămână în curând doar în dicţionarele de arhaisme.

Dicţionare __ care oricum nu le citeşte nimeni.
(a se completa spaţiul liber doar dacă se simte zgărietura din ureche)

Atat!

Dragilor, daca aveti copii, va sfatuiesc sa ii lasati sa isi urmeze pasiunea.
Oricare ar fi ea : ca picteaza sau fac balet, ca sustin o formatie de fotbal sau una de muzica,
nu le spuneti niciodata 'cu prostiile astea iti consumi timpul total inutil' !
Ba din contra, incurajati-le pasiunea !

Cateodata din pasiunea asta care poate parea un fanatism de copil se poate naste o intreaga poveste !

Cateodata pasiunea asta poate duce la cunoasterea unor oameni cum rar poti gasi in populatia normala !

Si, mai ales, cateodata o pasiune ca asta iti poate oferi cel mai frumos moment al vietii !

Va garantez ca e posibil! Concertul din 15 mai 2013, Bucuresti, Arena Nationala. Unicii. Depeche Mode!

Melcul cu asteptarea si evenimentul cu supersonicul

Planuri, pregătiri, emoţii, aştepatări,
apoi emoţii, aşteptări, planuri, pregătiri
şi tot aşa!

Ne fixăm câte un eveniment important şi el devine reper de măsură, reper de emoţie, reper de orice.
Cu cât se aproprie evenimentul, cu atât emoţiile cresc.

Aşa şi acum cu mine : mâine trebuie să fie concertul DM.
Al doilea doar ţinut până acum în România.
Avînd în vedere însă istoricul concertelor DM -unul anulat chiar cu fanii  strânşi pe stadion- e bine să nu mă bucur de şansa mea până nu-i văd efectiv intrînd pe scenă.

Însă tocmai mi-am dat seama de un paradox citind ultimul comentariu al lui Rudolph Aspirant. Ca de obicei, el vine cu o perspectivă originală asupra lucrurilor. M-aş bucura să fie aşa cum argumentează el acolo - fiindcă eu mă consum pentru evenimente, mă agit, planific, anticipez,
într-un fel cred că în fapt consum în timp mai multă emoţie în aşteparea unui eveniment important decât în momentul cu pricina.

De fapt, bănuiesc că aşa suntem toţi :
aşteptăm şi câteva luni ceva ce va dura câteva ore !
Aşteptarea pare nesfârşită, iar apoi ... ţuşti, evenimentul a şi trecut şi tu nici n-ai apucat să te dezmeticeşti bine!

Mâine, pe la 12 noaptea, totul va fi deja terminat.
Unii urcă Everestul ca să ajungă să aibă momente de anestezie sufletească, alţii merg la concertele 'idolilor' din adolescenţă !

Nu prea cred eu că e corect argumentul lui Rudolph, dar îmi place şi pe viitor am să-l adopt :
cu o conşţiinţă deci curată, sclipitoare, aştept supersonicul meu de mâine !
Voi? Ce supersonice v-aţi programat?

Concert frumos, cinste cui te-a cantat si cui te-a ascultat

Mă răsfăţ cu neruşinare zilele astea.
Mă umplu de culori, de sunete, mă bucur de tot.

Vineri seara am avut încă o dovadă că pot exista şi zile perfecte : am fost la concertul Urma Unplugged.

Urma e singura formaţie/cântăreţ român pentru care m-aş deplasa fără ezitări la Bucureşti, cu toate emoţiile induse de eveniment : cele de a-i reasculta, cele a nu prinde ultimul tren către casă şi a înnopta în Gara de Nord ...

Dragii mei, dacă nu i-aţi descoperit încă, vi-i recomand în concert.
Vineri au cântat la Cinema Patria (o sală superbă) alături de o mini-orchestră şi de invitaţi,
au oferit tot ceea ce ai fi putut dori de la un concert Urma : o experienţă, o mirare, o trăire.

Mai mult decât atât, fiindcă oamenii speciali au aceleaşi pasiuni şi preocupări, cu ocazia concertului de pe 10 mai am aflat că Urma se implică în proiecte se salvare-protejare a clădirilor de patrimoniu din ţară, precum Moara lui Assan, Hala Matache, Cazinoul din Constanţa dar şi case mai mici, nu atât de celebre, dar la fel de valoroase în vremurile noastre neatente la un lucru rar, frumos, muncit şi născut din talent.
Ce pot eu să le cer mai mult băieţilor?

Îmi doresc doar ca la un viitor eveniment Urma să înnoptez în Bucureşti ca să pot merge la întălnirile pe care şi le dau ei cu fanii într-un club, în orele de după concert.

Am cam văzut că weekend-ul ăsta ploieştenii mei s-au răsfăţat şi ei, cu un miting aviatic la Ştejnic :
Cojo, Waven şi 3ditorial Dragoş.  Aditza nu ştiu cum a petrecut, dar oricum el s-a tot distrat în ultima vreme.

O să vă povestesc altădată păţaniile zilei de vineri, momentan mi-am spus să rămână doar senzaţia 'mândră că-s româncă, adică dintr-un neam cu super talente care trec neobservate de majoritatea aceluiaşi neami' .

Ca să vă daţi seama cam cum sună Urma, cu precizarea că piesele lor au fost reorchestrate special pentru a fi cântate cu o orchestră :

https://www.youtube.com/watch?v=xTmz2AiJhaU

Întrebarea mea e totuşi :
voi nu aveţi mustrări de conştiinţă după ce vă răsfăţaţi astfel tocmai într-o perioadă în care aveţi o mulţime de proiecte de terminat?

Cizmarul n-are cizme, psihologul n-are autocontrol

Mă aşteaptă două luni agitate, aglomerate, cu stres, în care încerc să fac slalom printre toate câte mi le-am propus.

Şi mai fac parte şi din firile păcătoase care vor ca totul să iasă perfect şi să realizeze toate sarcinile la superlativ (după o gradaţie personală, nu după grila universală).

Riscul pentru astfel de persoane superpretenţioase e ... să abandoneze totul în cazul în care nu iese cum vor ele.

Problema mea nu e legată de capacităţile mele - aş fi capabilă să realizez ce îmi propun la standardele auto-impuse.
Problema mea e legată de timp - minuţiozitatea cere mult timp.

Ori noi trăim în epoca lui 'să dăm rasol la totul, dar să bifăm cât mai multe !'.
Era cantităţii care a aruncat la coş calitatea.

Şi-atunci mă mai mir că-s stresată şi-mi muşc buzele incoştient !

Cum oare reuşiţi voi să rămâneţi mereu egali, mereu calmi, mereu în control ?
Cel puţin pe bloguri aşa păreţi cu toţii ! Sau poate ar trebui să vă cunosc ca să îmi explic imaginea asta care mă ademeneşte atât de mult : omul calm şi în control mereu, mai ales asupra timpului, indiferent câte are de făcut.

Poze la castani, tipi faini si tehnica de agatat. Toate degeaba.

Azi am plecat in căutare de rechizite, dar nu m-am putut abţine să parcurg pe jos bulevardul - au înflorit castanii şi mi-am spus că trebuie să îi pozez.
I-am pozat şi în octombrie, când au înflorit a doua oară pe anul trecut, datorită căldurii neobişnuite. Poate ar trebui să caut pozele să le compar culorile.

Însă alta-i povestea haioasă a zilei. Pe bulevard mă abordează un tip ce stătea pe o bancă, dacă nu îi fac şi lui o poză. I-am răspuns că momentan fac doar poze la castani. M-o invitat el încă o dată, fără succes, să iau loc lângă el, dar mă întreb cât o fi intuit motivul refuzului meu.
Tipul era subţirel, longilin (sau aşa părea), cam de vârsta mea şi mai avea şi bicicletă. Ce poate cere mai mult iubitoare de ciclism din mine?
Păi nimic. Da' pur şi simplu nu-mi place să fiu agăţată pe stradă, că nu-s creangă de trandafiri.
Deci am apreciat faptul că tipul era destul de fain şi în loc să-i răspund cu o mitocănie, i-am răspuns calm. E maximul de care-s capabilă pentru un tip fain ce mă abordează din senin.

În plus, mă amuză un fapt la mine. Nu-s o tipă frapantă, nu sar în ochi. Sunt mai degrabă ştearsă.
Dar singurele dăţi când am fost abordată de tipi pe stradă au fost, culmea, nu când eram îmbracată cu fustiţă strâmtă şi câte-un umăr dezgolit, ci când eram îmbrăcată din cap până-n picioare.
Azi de pildă aveam una din ţinutele mele flower-power : de sub fustă mi se zăreau numai gleznele.

Deci ori tipii s-au cam săturat de goliciuni şi preferă stilul 'îmbrăcate precum musulmancele',
ori sunt eu mai promiţătoare când sunt îmbracată din cap până-n glezne.


Şi tot azi o altă mare dezamăgire :  am găsit blugii vieţii mele, bleumarin, un pic evazaţi, talie înaltă, nedecoloraţi. Minunaţi. Din păcate erau mărimea 26, iar eu de anul trecut port mărimea 27.
Brusc le-am înţeles pe surorile Cenuşăresei : ele s-ar fi maltrat pentru un condur. Eu doar pentru o pereche de blugi clasici. E drept, condurul lor era all inclusive cu prinţul, regatul şi Merţanul.
Blugii mei în schimb veneau la pachet cu senzaţia 'ce-ţi mai trebuie prinţ, eşti perfectă şi fără!'.

astea-s câteva dintre imaginile cu castani de astăzi. Din păcate dovada cu faptul că există şi tipi faini prin Ploieşti v-am spus că nu o am. Dacă-i rost de curiozitate totuşi, plimbaţi-vă şi voi pe bulevard, poate-l mai găsiţi prin zonă!

O printesa pe strazile orasului. Doar zilele astea!

Vă garantez că zilele astea prin oraş circulă o aiurită care se crede prinţesă :
umblă doar pe degete, nu pune toată talpa pe pământ! E caraghioasă, desigur, dar nici că-i pasă!

Eu n-am şi văzut-o, dar credeţi-mă că aşa merge!
Fiindcă individa asta sunt eu.
Am făcut pe viteaza şi, în loc să-mi protejez tălpile deja afectate de bătături, am mers vreo 3 ore pe jos.
Acum am răni până la sânge în talpa dreaptă. Pe cea stângă o pot pune pe pământ, că nu mă doare cine ştie ce.

Aşa încât aveam de ales : fie calc cu stângul normal, dar asta ar fi însemnat să pară că şchiopătez,
fie merg pe vârfurile degetelor. Fiindcă nu puteam rămâne acasă în cursul săptămânii.

Am ales a doua variantă fiindcă îmi oferă un avantaj nesperat : mă şi închipui o prinţesă dintr-un balet lipsit de prinţ, de castel, de rochia aferentă. Ba chiar, din păcate, şi de căpcăun.
Deci sunt o prinţesă în mare deficit de recuzită, dar măcar la stilul de mers nu renunţ zilele astea.

Iar dacă vi se pare că doar mă răsfăţ, vă invit să mergeţi zece minute pe vârfuri :
gambele dumnevoastră vor pulsa ca şi când aţi urca la Cota 1400,
iar gândul că pur şi simplu nu vă pasă de impresia lăsată vă da un zâmbet cuprinzător de pisică afurisită. Asta, sau o grimasă de durere.

Societatea te vrea mediocru si conformist. Mini colectie de exemple.

Te dezgustă ideea unei expoziţii de cadavre umane autentice, mumificate? Eşti o persoană retrogradă!
Ceri să se introducă în facultăţi (cel puţin) conceptul de curs opţional şi studentul să aleagă? Eşti o persoană care îndeamnă la revolte!

Te-ai făcut profesor sau medic din drag pentru profesie? Atunci Descurcă-te cum poţi ca să trăieşti!
Eşti profesor şi faci pregătire cu elevii sau le vinzi cărţi? Eşti o persoană profitoare, lipsită de deontologie şi obraz!

Mergi la vot în continuare? Eşti o persoană naivă care se lasă manipulată!
Nu mai mergi la vot din dezamăgire generală? Eşti o persoană care şi-a pierdut dreptul civic de a critica!

Îi treci cu vederea 'jumătăţii' toate rătăcirile? Eşti o persoană care dă dovadă de prostie
Decizi să rămâi singur până vei găsi pe cineva pentru care să merite să faci compromisuri? Eşti o persoană plină de tine şi nerealistă!

Aduci obiecţii unui proiect şi ceri luarea în calcul a unei a doua opţiuni? Eşti o persoană cârcotaşă care nu vrea decât să pună beţe în roate!
Aprobi tot ceea ce se decide şi se face? Eşti o persoană linguşitoare şi obedientă!

Nu arunci cu piatra în Lance Armstrong? Eşti o persoană care încurajează trişorii şi necinstea!
Ceri ca serviciile pe care le plăteşti să aibă o anumită calitate şi nu doar o mulţumire cu resturi în bătaie de joc? Eşti o persoană cu mofturi şi pretenţii de boier!

Râzi mai mereu? Eşti o persoană hlizită care n-are nimic în cap!
Vorbeşti puţin şi eşti sobru? Eşti o persoană care strică tot cheful celorlalţi!

Te îmbraci doar în blugi şi pulovere şi nu te machiezi? Eşti o femeie neîngrijită şi şleampătă!
Te îmbraci în rochiţă şi te accesorizezi? Eşti o femeie ce vrea să atragă atenţia bărbaţilor!

Şi încă vreo 3 astfel de exemple de comportamente şi atitudini contrastante pe care le-am întâlnit doar săptămâna asta dar pe care le-am uitat.

Diversitatea de opinie are ca efect doar etichetarea (jignitoare, desigur).
Doar mie mi se pare frustrant asta?

Ce inseamna sistem de sanatate? Ca eu azi i-am pierdut sensul

În România dreptul la sănătate NU există ! Afirm cu toată responsabilitatea asta. 

Nu de alta, dar dacă ai nevoie de sistemul medical, poţi deja să te consideri cu un picior în groapă.

Nu din pricina şpăgii, nu din pricina incompetenţei medicilor, nu din lipsa dotărilor din spitale.

Ci pur şi simplu din pricină că, pentru românul simplu, sistemul nu se manifestă nicăieri !

Poate Umograf este enervat de astfel de păreri, îl chiar poftesc să mă contrazică, aş fi bucuroasă de orice contra-argument viabil.

Astăzi am mers să îmi fac nişte analize. De sânge, nimic complicat.

O parte compensată, o parte necompensată. 

Dacă  trăiţi în România cât de cât atunci aţi intuit corect : 

compensate erau analize gen fier, glicemie şi altele, care costă între 8 şi 13 roni,

necompensate sunt analize de glandă, care costă între 35 şi 64 roni.

Pe scurt, am plătit pe un set de analize de sânge suma de 375 roni !

Să presupunem că te-a pus sufleţelul să fii profesor. Şi ai un salariu de 8 milioane.

Vă daţi seama că nici măcar nu te califici pentru prima etapă, asta cu făcutul analizelor.

Ce să mai spunem de un eventual tratament!

Unde dracu' e sistemul de sănătate românesc ? Ce defineşte el ? 

Ce drept am câştigat, în afară de ăla de a înjura ?

Crema de ghete si obrazul unui director RATP

Aveţi nostalgii cu tinereţea voastră? Vă poftesc să veniţi la Ploieşti şi să utilizaţi reţeaua de transport în comun : veţi plonja imediat în trecut !

Eu o folosesc 5 zile pe săptămână şi de vreo jumătate de an mă tot mir de unde şi mai ales de ce au repus oamenii în circulaţie vechile autobuze de acum 15 ani şi mai bine. Minunăţii demne de un muzeu circulă prin Ploieşti : fac inventarul organelor interne ale călătorilor, zdruncină, hurducăie, trosnesc, buşesc din uşi, se mişcă din scaune, trepidează din podele şi dispun de bare menite doar să le susţină caroseria, fiindcă unde-s plasate nu ajunge decât Ghiţă Mureşan.

Iniţial mi-am spus că mai marii RATP-ului s-au gândit la călătorii lor şi au îndesit autobuzele.
Pe urmă mi-am dat seama că le-au îndesit pe dracu' : sunt la fel de pline vârf la orele de vârf, la fel tre' să te îmbulzeşti să prinzi loc şi tot la fel tre' să stai înfipt ca statuia pe picioarele tale să nu te dea jos puhoiul de oameni înainte de staţia ta de destinaţie, că altfel cine ştie dacă mai reuşeşti să te sui la loc!


Astăzi, în mod neobişnuit, am fost în oraş pe la orele 14. Şi ce-am văzut ? Autobuzele cele noi, acelea în care măcar găseşti o bară de care să te ţii şi nu faci pariuri cu zona de unde va începe să pice tavanul ... ei bine, autobuzele bune ale RATP-ului, cele galbene, sunt folosite pentru curse speciale : 301, 702 sau mai ştiu eu cât!

Să ne fie clar : cursele speciale nu folosesc călătorilor plătitori ai RATP-ului, ci merg către destinaţii speciale, gen fabrici şi uzine.
Asta în timp ce călătorii RATP-ului merg cu autobuzele din anii '90 !


De felul meu nu suport să plec cu pantofii nedaţi cu cremă. Însă am constatat că asta e o risipă snoabă de resurse, atâta vreme cât la ora 8, când cobor din autobuz, cizmele mele poartă mereu câteva amprente.

Prin urmare, dacă tovarăşul director al transportului în comun ploieştean a făcut ceea ce pare, dacă adică a închiriat autobuzele bune unor firme, iar pe cele casabile le-a pus la dispoziţia cetăţenilor pe care tre' să îi deservească, mai că mi-aş toci cizmele mele degeaba cremuite cu şuturi în dosul individului !

Peticele unei zile amestecate

Minciună, Minciună!

Cred că şi voi nimeriţi câte o zi din aceea care se adună din bucăţele mici de senzaţii plăcute, sau amuzante, sau de pofte visătoare. Am avut eu o astfel de zi frumoasă ieri.

Pe la 8 sau 9 dimineaţa m-a trezit din somn Wyl Fm (eu dorm de câte ori pot cu radioul deschis) care îmi difuza Heaven, noul single Depeche Mode. E prima oară când l-am auzit la ei. L-am auzit prin somn şi am dormit în continuare încă şi mai bine. Dar sigur n-a fost doar în mintea mea!

După prânz intenţiile bune mi-au fost anulate de faptul că am rămas cu săpunul pe mine : oprise vecinul apa caldă. Ceea ce a schimbat planurile casnice de sâmbătă într-unele plimbătoare de zi însorită, sub imboldul exterior primit.

În centrul Ploieşti-ului, târg de carte. Frumos expuse, din păcate nu am găsit nici una din cele 2 cărţi pe care le căutam. În schimb ... vai de ce plăcere am avut parte! Rarissim : în parcul Nichita Stănescu se auzeau melodii din Bucureşti-ul de odinioară. Mă tot roteam pe-acolo, nu-mi venea să plec!
Nu-mi venea nici să-mi cred urechilor că dintr-un cort de bere poate răsuna aşa ceva :
Cristian Vasile, Zavaidoc, Jean Moscopol !
Mi-ar fi plăcut, tare mi-ar fi plăcut ... ca ploieştenii să fie mai naturali, mai degajaţi, să văd dansînd în cupluri, rotindu-se cu perechea pe loc ! De ce nu ne putem permite o aşa extravanţă?
De ce n-am dansa în mijloc de parc?

Apoi ziua suprizelor continuă : pe trecerea de pietoni mă claxonează o maşină. Eu nu răspund niciodată la claxoane sau alte sâsăieli pe care nu ştiu cum să le interpretez.
Când colo, mă aud strigată pe nume. Ei da, dacă strigi Mihaela mă întorc!
Omul cu maşina era un fost coleg de şcoală, amuzantă întânirea, fiindcă ne-am tot străduit să ne revedem cu colegii şi n-am reuşit. Dar uite ce poate aduce culoarea roşie a stopului!

Iar la întoarcere, altă întâlnire plăcută. Mie mi-e frică de câini, dar am o singură specie după care mă topesc. Şi culmea, şi ei mă simpatizează, fiindcă altminteri câinii mă cam latră.
M-am oprit lângă căţel, i-am spus că e frumos (da, vorbesc fără ruşine cu animalele pe stradă), i-am spus că pe partea cealaltă a drumului mai e unul ce seamănă cu el şi i-am făcut nişte poze. Dar stătea blănosul blând la pozat de parcă aştepta de când lumea o şedinţă foto!
Vă las doar una din pozele făcute.

S-aveţi şi voi tot soiul de astfel de momente, cât mai multe !

Ce spuneti de asa exemplu? Fizic sau psihic, sanatos sau nebun?

Sunt oameni, ca mine, care au stări de leşin după 11 ore de şcoală (fiindcă aşa cred pedagogii că e eficient un program de studiu). Sunt oameni cărora după un efort prelungit, fizic sau intelectual, li se învârt toate cele 6 urechi ale celor 3 capete pe care simt că le au. Eu sunt un astfel de om.
Sunt alţii care simt nevoia să nu meargă pe jos nici o staţie, că de-aia s-a inventat roata şi s-a privatizat Petrom-ul. Ştim fiecare câte o astfel de persoană.

Şi mai sunt alţi oameni care ... pe care îi crezi normali dar care îţi dovedesc că-s nebuni.
Că-s nebuni să nu creadă în limite, să fie surzi la reacţiile corpului lor.
Ei, oameni din specia asta nu-s foarte mulţi, aşa că-i bine să-i arătăm cu degetul când îi întâlnim.

Un astfel de 'nebun' vă pot indica eu : se numeşte Adrian Rotaru, se alintă Aditza şi tocmai a făcut parte dintr-o echipă de 8 oameni care şi-au propus să meargă pe jos, timp de 2 zile, 100 de kilometri.
Şi ghici ce? Au reuşit!  Eu vă vorbesc despre el fiindcă pe el îl cunosc. E la fel de încăpăţănat pe cât sunt şi eu, şi în bine şi în rău.

Oamenii ăştia au mers pe jos sâmbătă 60 de km, de la Ploieşti la Sinaia, probabil erau 3 grade şi un vânt de vreo 70 km la oră. Iar a doua zi au continuat, până la Braşov, încă 40 de km.
Fără să fie sportivi profesionişti!

Eu acum nu vreau să vă conving nici să mergeţi pe jos,
nici să vă propuneţi nebunii care mie îmi par iresponsabile,
nici să mergeţi în condiţii mai grele decât sportivii, fără vitaminizări, fără dozaj, fără nimic, doar cu voinţă.

Pentru oamenii obişnuiţi nu funcţionează să mergem doar alimentaţi de voinţă.
Sau aşa credem noi!
Dar se pare că, din când în când, iresponsabilitatea şi încăpăţânarea ne duc mai departe decât credem.

Duminică dimineaţă, când am vorbit cu Aditza la telefon, era iritat şi mă repezea orice aş fi zis.
Mi-am dat seama că erau oboseala şi îndoiala care se simţeau deja în felul ăsta şi care îl trăgeau în direcţia opusă faţă de cea în care îl îndemna orgoliul.
Mi-am dorit atunci, precum în poveşti, să se pornească o furtună puternică şi să-i oprească, dacă el tot nu avea grijă de binele organismului său.  Dar nu s-a oprit.
Apoi, seara, când mai avea vreo 8 km până la final (din cei 100 km) deja omul avea vocea celui care pluteşte în beatitudine. Tinţa se simţea aproape. Imposibilul a devenit tangibil.

Aşa că vă îndemn :
NU mergeţi zeci de km pe jos odată, DAR priviţi oamenii din jurul vostru cu atenţie şi gândiţi-vă că s-ar putea să vă mire cândva prin exemplul lor !
NU plecaţi în mod spartan în proiecte, fără precauţii (fie ele meteo sau alimentare sau de altă natură), DAR gândiţi-vă că fiecare din noi, toţi  ascundem resurse de voinţă ce zac în ruginire printre celulele noastre comode şi precaute !

Eu ştiu că mi-am mai adăugat un om la lista celor 3 oameni din preajma mea pe care mi-i arăt cu degetul când simt că am nevoia unui exemplu pentru a merge mai departe în câte-un moment !

Sa ne traiasca optiunile si parerile!

Am o problemă serioasă, se pare : nu îmi pot pune patriotismul mai presus de gusturile personale.

Când se remarcă pe undeva câte un ploieştean, indiferent de domeniu, hopa apar şi îndemnurile să-l susţinem, cu mic, cu mare, cu surle şi bloguri. Sunt convinsă că la fel se petrece în toate oraşele ţării, identitatea locală e 'muşchiul' cel mai tare încordat.

La fel şi acum cu tipul ăsta de a câştigat (dubios) preselecţia pentru Eurovision, Cezar Ouatu. Eu înţeleg că are un talent rar, că e ceva deosebit să fii contratenor, dar de-aici şi până la a-l susţine ...
Nu mai amintesc de argumentul agresiv al unora, de genul 'dacă nu îţi place opera eşti un manelist'. Prea sună de la sine a prostie deducţia asta limitată!

Mie una nu-mi place opera, îmi zgârie urechile şi restul organelor simţitoare.
Nu-mi place nici o femeie cântînd operă, darămite vocea unui bărbat cântînd operă precum o femeie!
În plus,   îmi plac vocile care cântă natural, adică pentru mine o soprană e tot atât de ne-muzicală precum unul care îmi zbiară death-metal. Îmi asum impertinenţa afirmaţiei!

Dar mai mult decât stilurile vocale forţate îmi displac atitudinile mentale forţate :
visez la o lume civilizată în care să fim îndemnaţi să susţinem pe cine ne place nouă, fiecăruia,
nu una în care să fie considerat ca obligatoriu să-ţi susţii colegul de clasă sau vecinul de bloc sau co-orăşeanul pe motiv că 'e de-al nostru, deci gusturile se suprimă!'.

Numai joi seară să n-aud că nu ţineţi cu Steaua ... că pe urmă ştiţi şi voi pe Cine supărăm!

La pomul laudat ... ai grija cat dai pe bilet!

In sfârşit, după 4 ani de zile în care am ratat mereu, anul ăsta am reuşit : am văzut un spectacol de balet rusesc. În Ploieşti, la Casa Sindicatelor. Compus din selecţiuni după creaţiile lui Ceaikovsky.

Hai să nu povestesc cum la înainte să înceapă spectacolul, abia mă aşezasem pe locul meu, şi vine o cucoană care mă întreabă ce număr am, după care mă informează că şi ea are tocmai acelaşi loc, a primit invitaţie !
Eu mă invitasem pe banii mei, cu bilet, nu pe banii organizatorilor, aşa că am ridicat din umeri. Dar mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă ajungeam eu mai târziu decât ea.

Despre spectacol ... nu vă pot spune cât îmi place baletul ! Cât m-aş dori eu însămi balerină !
Aşa încât să văd la noi în orăşel în turneu nişte balerini ruşi, tocmai ruşi ... vai ce ocazie !

Numai că jumătate din trupa de balerini păreau adolescenţi, mai mult elevi ai unei şcoli de balet.
Erau frumoşi şi talentaţi, dar tineri foc.
Costumele ... parte din ele păreau încropite la vreun teatru de provincie din România, pe vreme de criză.
Unele balerine erau mai plinuţe decât balerinii.

În schimb decorul pentru Lacul Lebedelor - o minunăţie. Nu i-am priceput sensul, fiindcă îmi părea mai degrabă o lume sub-acvatică, dar frumos realizată şi foarte expresivă.
Una din balerinele cu experieţă avea exact ţinuta şi graţia pe care le bănuiam eu implicite la toate balerinele.
Balerinul-adolescent care mi s-a părut mie cel mai graţios, cel mai talentat, a fost o demonstraţie indirectă despre cum efortul baletului se poate transpune în bucurie - toată figura lui era luminată de bucurie, de mândria că poate dansa, că poate oferi şi altora.

Ce m-a suprins şi mi-a mers drept la suflet ?
Faptul că la mulţi dintre cei de pe scenă se simţeau emoţiile, se vedea din respiraţia lor.
Mi-am spus atunci că dacă până şi balerinii, obişnuiti cu scena din atâtea spectacole, dacă până şi ei au emoţii, atunci n-are trebui să mă mai judec eu atât de aspru pentru emotivitatea mea ruşinată.

Însă acum ştiu :
dacă vreau să văd graţie, eleganţă, perfecţiune, costume de poveste, atunci să nu le aştept de la un turneu provincial al vreunei trupe : dacă vreau BALET atunci Sankt Petersburg sau Moscova  mi-s destinaţia!

O ghicitoare pentru ploiesteni, o poanta buna pentru restul

Azi am râs cu poftă. E drept, m-am şi trezit amuzată de un vis haios. Dar ce am citit de m-am amuzat?

Un club din Ploieşti încearcă să se promoveze. Drept care scrie ce minunăţii de programe oferă. Şi, fiind un club destul de nou, spune şi unde anume poate fi găsit.
Nu dă o adresă, ci următoarele indicaţii : 'vizavi de Muzeul de Istorie sau, de la intersecţia de la Tribunal, se face rondul la stânga şi se intră pe aleea din spatele blocului situat în faţa Parcului Nichita, la subsol. Grilajul de la intrare ar trebui să vă dea de ştire că aţi ajuns exact unde trebuie.'

Mărturisesc : sunt ploieşteancă din naştere. Da' n-am priceput unde vine clubul ăsta. Şi-am citit anunţul de 4 ori. Întăi m-am complicat cu faptul că vizavi de Muzeul de Istorie nu e decât Tribunalul. Care poate fi considerat maxim circ, dar nu club.
Apoi dilema secundă : care intersecţie, că-s două care încadrează Tribunalul. Şi-apoi iarăşi am gândit intens la conceptul de 'stânga', fiindcă în funcţie de direcţia de mers stânga poate fi ... dreapta.

Eu aş da formularea asta la concursurile de cercetaşi, proba de orientare.
Iar celui ce promovează clubul i-aş da un premiu 'cea mai absconsă promovare'.

Parcă există nişte jocuri mai nou real-virtuale în care primeşti indiciile pe net iar tu tre' să descoperi în teren indiciul concret lăsat acolo.
Deci Pentru ploieşteni nu vă spun numele clubului, dar vă invit să ghiciţi unde vine.

Cu portarii e ca in dragoste. Cel putin la mine.

Hai că aproape fiecare dintre noi are în colecţia de experienţe ilogice şi nedrepte câte una din astea două :
persoana de care te-ai îndrăgostit îţi acordă tot atâta atenţie câtă acordă manierelor când mănâncă într-un birt,
iar tu la rândul tău acorzi tot atâta delicateţe persoanei ce s-a îndrăgostit de tine pe câtă foloseşti când tai un buştean.

Ei bine, mie mi se întâmplă la fel şi cu portarii. Nu că m-aş fi îndrăgostit de vreunul până acum, deşi ...
Dacă am trecut de portar fără să spun nimic am fost strigată şi luată la întrebări de urgenţă 'Domnişoarăăăă, UNDE anume mergeţi?'. Mergeam şi eu la muzeu, ca tot snobul, dar nu vrusesem să se ştie.
A doua oară, păţită cu aşa ruşine - să par portarului suspectă dacă vizitez muzeul - m-am oprit întăi la el. I-am dat bună-ziua şi l-am informat frumos că vreau să văd galeria de artă. Ce credeţi că am primit drept răspuns? : 'Şi nu ştiţi pe unde să mergeţi? Urcaţi scările şi sunaţi la uşă!'.

Deci indiferent cum se procedează cu portarii, niciodată nu-i varianta corectă.
Sau cel puţin cu portarii de muzee. Sau cel puţin cum procedez eu.

Bărbaţii ca bărbaţii, dar aţi avut vreodată de-a face cu vreo femeie portăreasă? Să zicem să fie nevoie să treceţi de portăreasă ca să ajungeţi la doamna secretară? Oho, e o adevărată experienţă iniţiatică.
Eu mi-o amintesc şi-acum pe tanti Ana :
'No da' unde mergi?' (avea mereu lipsă din gestiune pronumele de politeţe)
'Până la secretariat.'
'No pentru ce anume?'
'Pentru nişte informaţii despre taxe.'
'No ce informaţii? Zi că îţi spun eu, n-o mai deranja pe doamna secretară, că şi aşa e aglomerată.'
Care mama ei aglomearată, că nu prea ajungea nimeni s-o aglomereze cu nici o întrebare!
Da' şi dacă reuşeai să ajungi până la birou! Deja te simţeai precum Harap-Alb, dă-o-ncolo de întrebare, că nu mai conta!

O poveste, un hobbit si o intamplare la cinema

Am reuşit în sfârşit să văd The Hobbit.

De film sunt un pic dezamăgită, dar alte două sunt motivele de bucurie.

Primul este unul prozaic : cinema Twins din Ploieşti este o sală pe placul meu - Waven, ai avut dreptate! Biletul doar 18 roni la 3D, scaune confortabile, situare in centrul oraşului dar mai ales căldură suficientă în sală încât să poţi da jos haina, mănuşile şi căciula. Foarte plăcut totul.

Filmul ... hmmm, cred că o să-mi placă mai mult cartea de data asta, salutări deci şi lui Kriogen! 

Dezamăgită de film un pic din pricina efectelor 3D - cam slăbuţe, se vedea că era făcătură din computer, ceea ce, culmea, la Stăpânul Inelelor văzut la teve, normal, nu am simţit. Apoi m-au deranjat un pic culorile, predomină galben auriul, în Stăpânul Inelelor peisajele erau mai verzi, mai vii. Aici parcă-s diluate cromatic.

Dar cea mai mare dezamăgire legată de The Hobbit este faptul că l-au transformat într-un simplu pretext pentru bătăi, scene grele de acţiune şi-au cam uitat povestea.

Exact invers faţă de Stăpânul Inelelor, unde povestea era densă şi cu miez. 

Am simţit vânarea de public obişnuit cu die-hard, ori nu din zona asta vine Hobbitul nostru.

Dar cel de-al doilea motiv de bucurie al serii nu vine de la filmul propriu-zis, ci de la întălnirea de la cinema.

Am fost doar doi spectatori : eu şi un bunic. Domnul a stat până la final şi atunci m-a întrebat dacă ăsta a fost Harry Potter. I-am explicat un pic ce e cu filmul, cu cartea, cu contextul în care a fost scrisă. 

M-a bucurat mult faptul că un pensionar vine pur şi simplu la film, sper că i-a plăcut măcar un pic.

Faptul că oamenii mai găsesc normalitatea de a intra în vorbă cu alţii mi se pare un semn că România asta a noastră mai are resurse de optimism şi de sănătate socială. 

Tare îmi plac oamenii ăştia care, tihnit, găsesc timp pentru gesturi normale!

Motiv de absenta din offline

Nu m-a speriat ploaia. Oricum ieri, ajunsă mai devreme acasă, a trebuit să îmi atârn în cui şi blugii şi jacheta, atât de rău mă udase ploaia în timpul zilei.

Deci nu, nu ploaia m-a speriat. M-a răpus somnul.
De trei zile dorm după-amiezile, am senzaţia că mă transform în bebeluş. S-a şi acumulat oboseală fix în perioada în care am mai multă nevoie să fiu vioaie la minte.

Oricum, somnul m-a împiedicat să ajung la întălnirea cu blogării noştri prahoveni. Ar fi trebuit să înceapă pe la orele 16, iar eu n-ar fi trebuit să dorm până la ora 8 fără ceva seara. Dar mi-a prins bine, n-am de gând să mă scuz. Sper doar că am ratat o întălnire plăcută, ca să fie pretext şi pentru altele.
Cea de ieri a fost la iniţiativa frumoasă a lui Cojo. Aditza îmi spusese că va merge (iar el nu se aventurează să spună ceva dacă nu e sigur), bănuiesc că o fi ajuns acolo şi Waven, mă întreb dacă o fi ajuns şi 3ditorial.

Eu nu promit nimic pentru următoarele cel puţin două săptămâni, nebunie mare cu lipsa timpului la mine.
Dar am să-mi iau o pauză doar cât să mă scriu despre marele Lance.

Am ajuns sa am o lista cu interdictii

Am fost destul de tăcută prin lumea virtuală din decembrie încoace, probabil şi în ianuarie va fi la fel, până mă voi obişnui cu noua mea dietă.

Am fost şi nervoasă şi îngrijorată, acum sunt deprimată.

De vreun an mi-am tăiat de pe listă băuturile alcoolice. Din pricina stomacului.

De câteva zile am aflat că nu am voie nici lămâi sau grapefruit. Vestea asta a durut!

Nu-s deloc gurmandă, mănânc puţin şi poftesc rar.
La cafea şi la Pepsi mi-am demonstrat că pot renunţa.
Dar la lămâi şi grape ... ufff, le foloseam zilnic ca să îmi taie stările de greaţă cauzate de trezitul matinal.
Şi-acum n-am idee cu ce aş putea să le înlocuiesc.

Mă întreb cum procedează alţii în momentul în care li se extinde lista alimentelor şi băuturilor interzise.
Ce soluţii găsesc?
Eu sunt între depresie şi îngrijorare acută.